SMERENIA ŞI CĂSĂTORIA

Dacă veţi întâlni un om smerit cu adevărat, veţi crede că e un băiat bun şi înţelept şi că a fost interesat de ceea ce i-aţi relatat. Iar dacă nu v-a făcut plăcere comunicarea cu el, – probabil doar de la atât că sunteţi invidios pe faptul că viaţa poate fi primită atât de uşor şi cu încredere desăvârşită. El nu meditează la smerenia sa, de fapt el în genere nu se gândeşte la sine. (Clive Lewis).

Realismul smereniei

Există o neînţelegere destul de des întâlnită, care adesea primeştea modestia drept smerenie. Dar acestea sunt lucruri diferite. Desigur modestia, adică dorinţa de a nu atrage o atenţie sporită asupra propriei persoane, poate exprima şi smerenie, dar nu neapărat. După modestie se pot ascunde şi neliniştea sau dorinţa de a fugi de răspundere.

Omul smerit nu va ieşi pe scenă să ţină o cuvântare, atunci când ştie că există cineva care o poate face mai bine ca el. Cel ruşinos nu o va face doar din teamă. În al doilea caz după această frică se ascunde, teama de un posibil insucces, şi atunci modestia va fi doar o latură a mândriei, care tinde să păstreze imaginea unui „Eu” desăvârşit. Omul care mereu repetă „Nu sunt demn, nu sunt bun de nimic”, – poate atrage o atenţie mai sporită asupra propriei persoane şi într-o măsutră oarecare o compătimire. Spre deosebire de el, omul smerit , atunci când va vedea că nu are cine ţine cuvântarea în cauză o va face destul de uşor, fără a atrage atenţia la un posibil eşec. Cel smerit nici nu tinde spre această posibilă cuvântare în faţa unui public larg, dar şi nici nu se teme ea, fiindu-i clar că propria  persoană nu este centru universului, în jurul căruia se învârt celelalte.

Omul liber de simţirea exagerat de bolnăvicioasă a propriului Eu, mai bine percepe lumea înconjurătoare. El este deschis altor păreri şi opinii, şi mult mai des este recunoscător pentru toate din viaţa sa. Toate acestea se reflectă în orice relaţii pe care le stabileşte. Lui nu-I este interesant să-şi impuie punctual său de vedere, el nu are necisitatea să-şi dovedească importanţa sau dreptatea sa. Astfel el ocupă în lumea relaţiilor interpersonale exact atât loc, de cât are nevoie, lăsând spaţiu liber celorlalaţi. De fapt să iubeşti şi înseamnă să plasezi în centrul vieţii şi o altă persoană. Deaceea fără smerenie adevărată nici dragostea nu e prea posibilă.

Puterea căsătoriei

Însăşi legarea a doi oameni prin sfânta taină a cununiei e un pas al smereniei. „Am nevoie de tine, – îi spune soţul soţiei, – nu pot fi împlinit doar de propria persoană”. E un acord de o „dependenţă” binevolă de altă persoană. Apoi şi puterea smereniei va lucra asupra acestor relaţii. La rândul său o căsătorie bună ajută la creşterea acestei smerenii. Căsătoria – e ca o lecţie lungă a smereniei. Unde mai poţi atât de clar să-ţi dai seama de propriul egoism şi tragica neputinţă de a iubi? Şi în căsătorie asemenea confruntări dureroase vor fi mereu: celălat, vrând sau nevrând ne va aduce aminte de acestea mereu.

Mândria îl îndeamnă pe om să-şi dovedească propria importanţă şi desăvârşire, iar soţii au posibiliatea de a observa neajunsurile unul altuia. Astfel apare lupta învinuirilor – ca să nu mă doară de la propria nedesăvâşire, îl învinuiesc pe celălat. Dar asemenea relaţii nu pot să se dezvolte.

Atunci când omul real îşi apreciază propria persoană, el îşi cunoaşte greşelile şi neajunsurile, e gata să le accepte şi va fi mult mai îngăduitor faţă de neajunsurile altora. Aceasta soluţionează multe conflicte din familie, ajută la împăcare şi o conlucrarea pentru o familie fericită. În afară de aceasta, omul smerit e capabil să aprecieze şi să stimeze, dar chiar şi să-l observe pe altul. Şi nu în ultimul rând omul smerit iartă mult mai uşor. Astfel după o situaţie de nedepăşit (după părerea unora ( să zicem că e vorba deadulter) se poate restabili familia doar de la o smerenie a ambilor părţi implicate.

Cum apare smerenia?

Deci cum am putea să o dobândim? Şi aş vrea să aduc aici cuvintele : „Dacă cineva îşi doreşte să devină smerit, eu îi pot propune primul pas: daţi-vă seama de propria mândrie. Acest pas va fi unul esenţial. Cel puţi să înaintaţi fără el nu e posibil”. Şi aici apare un paradox: ca să înveţi smerenia trebuie să o ai de la început. Dar dacă conştient tind să uit de propriu Eu, oricum mă îngrijesc tot de el. Mai corect ar fi să tindem, să ne îngrijim mai mult de celălat, şi mai puţină atenţie să acordăm propriei persoane. Dar şi această problemă e destul de grea pentru noi: ca să fii mai smertit, trebuie să iubeşti, dar ca să poţi iubi trebuie să ai şi smerenie.

Înţelegând că prin propriile eforturi nici cu un firişor de păr nu te vei apropia de smerenie, trebuie să încerci să faci fapte care exprimă smerenie, netargând atenţie la proriile simţuri, să-ţi ajuţi cu ce poţi aproapele, să-i arăţi importanţa sa pentru tine, să primeşti obiecţile sale critice şi sfaturile, să-ţi ceri iertare pentru propriile greşeli şi chiar să accepţi sitaţia, atunci când cel de alături îţi greşeşte ţie. Dar toate acestea singure nu vor face omul mai smerit.

Cum am văzut, după mândrie se ascunde frica de a ne întâlni cu propriile neajunsuri şi păcate. Această frică poate fi biruită prin experienţa dragostei: atunci câmd eu sunt iubit pentru nimic, pot abandona tendinţa de a-mi apăra propriul eu. Dar acet fapt nu poate fi transformat într-un sfat de folos, într-o tehnică de a învăţa smerenia. E o cale de o viaţă acestă învăţare. Desigur calea unei vieţi creştine. Şi această cale neapărat trebuie să implice relaţiile cu alţii: să mori pentru Eul tău nu numai în relaţiile cu alţii – cu oamenii dar şi cu Acela care Singur este blând şi smerit cu inima.