Sfinţii Părinţi au rânduit ca în duminicile din această lună, noiembrie, să fie citite în biserici o serie de pericope evanghelice în care tema principală este bogăţia materială şi modul în care aceasta este utilizată spre mântuirea sau spre pierderea sufletului. Acum două duminici am văzut cum un bogat nemilostiv şi zgârcit ajunge în iad, iar săracul Lazăr, ce cerşea la poarta lui, este dus de îngeri în sânul lui Avraam. Apoi, duminica trecută, am învăţat de la samarineanul milostiv că, dacă faci un mic efort (inclusiv de natură materială), poţi salva viaţa unui om. Pe cel bătut de tâlhari, samarineanul îl duce la o casă de oaspeţi unde îşi asumă toate cheltuielile pe care le presupunea îngrijirea acestuia. Duminica viitoare vom afla ce l-a întristat pe un dregător bogat căruia Mântuitorul îi dezvăluie cum poate să strângă adevăratele comori, cele din ceruri. Tot despre un bogat este vorba şi în evanghelia citită mâine în biserici (de la Luca 12, 16-21), încât ne putem întreba care este motivul pentru care se acordă atâta atenţie acestui subiect: bogăţia materială. Unii ar putea să reproşeze celor care au ales să se citească în biserici aceste pericope faptul că nu prea au dat dovadă de simţ practic, că mesajul acestor pilde se adresează celor bogaţi pe care, din păcate, rareori îi vezi venind duminica la Sfânta Liturghie. Ei bine vom vedea, până la sfârşitul articolului că, de fapt, aceste pilde ne vizează pe fiecare dintre noi, chiar şi pe cei mai săraci. Continuă să citești →

Aşa cum am promis, voi relua seria de articole dedicate unor probleme esenţiale ale creştinismului de azi. De data aceasta nu voi porni de la unele gânduri ale filosofului creştin Berdiaev, dar le voi aduce în discuţie în partea a doua a articolului. Voi porni de la o serie de frământări ale omului contemporan asupra problemei libertăţii şi aliberului arbitru. Două concepte care acoperă două realităţi diferite, dar nesesizate ca atare decât de foarte puţină lume. Recunosc că am fost provocat să abordez această temă de medicul psihiatru Andreea Hefco din Iaşi, căreia îi datorez şi accesul la opiniile unor oameni de ştiinţă pe care îi citez. Ca punct de plecare al discuţiei noastre este întrebarea: avem noi posibilitatea reală de a alege atunci când suntem puşi în situaţia de a lua o decizie?

Există opinii care susţin că nu există liber arbitru. Psihologul Daniel Wegnerafirma, într-o lucrare întocmită după toate regulile ştiinţifice, că voinţa conştientă care stă la temelia oricărei acţiuni umane absolut libere, nu este mai mult decât o iluzie produsă de creier. Mai exact este o senzaţie. În sprijinul acestei teorii este invocată şi opinia luiAlbert Einstein, care ar fi descris situaţia astfel: „Dacă Luna, în rotirea ei eternă în jurul Pământului, ar avea conştiinţă de sine, s-ar simţi profund convinsă că se mişcă pe calea ei, din propria voinţă. În acelaşi fel, o fiinţă dăruită cu o înţelegere mai profundă şi o inteligenţă mai ascuţită ar privi omul şi acţiunile lui şi ar zâmbi văzând că omul are iluzia că acţionează potrivit voinţei sale libere.” Profesorul Haggard, unul dintre cei mai importanţi specialişti în neuroştiinţe din Marea Britanie, afirmă că, dacă vrem să definim liberul arbitru drept capacitatea de a schimba cursul universului şi de a ignora legile sale cauzale, atunci acesta nu există. Cercetătorul afirmă că ceea ce noi considerăm a fi „libertate de alegere” este de fapt produsul complexităţii fiinţei umane. Continuă să citești →

De ceva vreme încoace, un foarte bun prieten, suferind de o boală incurabilă, îşi aşteaptă, din clipă în clipă, sfârşitul. Este, cum se spune, pe moarte. Medicii nu-i mai dau nici o şansă, deşi deja a depăşit cu mult momentul până la care aceştia pronosticau că va mai trăi. Oricât de multă experienţă ai avea cu astfel de situaţii (iar ca preot te întâlneşti deseori cu persoane ce-şi numără zilele care le-au mai rămas), tot nu ştii ce este mai bine să zici sau să faci. Rugăciunea şi sfintele taine sunt singurul ajutor real, dar, din punct de vedere uman, e foarte greu să empatizezi cu durerea unui astfel de bolnav. E ca şi cum ai cere unui om sătul de mâncare să-l înţeleagă pe unul flămând. Sfinţii da, ei pot să empatizeze cu totul în astfel de situaţii, pentru că ei se pun cu toată fiinţa la rugăciune pentru aproapele lor, ajungând să primească şi să cunoască, uneori la propriu, durerile acestuia. Harul care izvorăşte din Dumnezeu îi face capabili de acest lucru; acest har se revarsă peste ei întrucât se unesc atât de intim cu Hristos Domnul, Cel ce S-a răstignit pe cruce, luând asupra Sa toate păcatele lumii. Cei care nu au ajuns să guste dulceaţa sfinţeniei, nu au, oare, nici o şansă să-i înţeleagă pe cei aflaţi în cumplite chinuri sau chiar pe moarte? Continuă să citești →

            Praznicul Înălţării Sfintei Cruci, fixat în calendar pe data de 14 septembrie, este încadrat de două duminici în care se citesc, în biserici, pericope evanghelice al căror subiect principal este Crucea. Dacă duminica trecută am meditat asupra tainei Crucii lui Hristos, înţelegând că Mântuitorul S-a răstignit pentru ca „oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică”, duminica aceasta vom medita asupra crucii pe care fiecare dintre noi este dator a o purta dacă doreşte să intre în Împărăţia lui Dumnezeu. Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat, S-a răstignit şi a înviat pentru a ne smulge din moartea păcatului şi pentru a ne dărui viaţa veşnică. Acest mesaj evanghelic se adresează tuturor oamenilor, întrucât Mântuitorul, înainte de a îndemna pe fiecare să-şi ia crucea sa, rosteşte cuvintele: „oricine voieşte”. Indiferent de neamul din care face parte, de condiţia socială, de viaţa pe care a dus-o până la un anumit moment, oricinepoate să urmeze lui Hristos, să-i devină ucenic şi să se înscrie, prin aceasta, pe drumul spre viaţa veşnică.

Deşi, ca Fiul al Dumnezeu, I S-a dat toată puterea „în cer şi pe pământ”, totuşi Hristos nu doreşte ca prin vreo constrângere oarecare să fie mântuit omul. Cuvintele„oricine voieşte să vină după Mine” înseamnă doar că este posibil ca toţi oamenii să urmeze lui Hristos, nu şi că este obligatoriu ca acest lucru să se întâmple. Omul a avut, încă de la zidirea sa şi punerea în grădina Edenului, posibilitatea de a asculta sau nu de cuvântul lui Dumnezeu. Atunci i s-a dat poruncă: „să nu mănânci” şi nu a ascultat, căzând în păcat. Acum, când este supus păcatului, omul este doar îndemnat:„oricine voieşte”. Vedem aici dragostea dumnezeiască milostivindu-se de om şi arătându-i calea. Însă după cum nici pe Adam nu l-a împiedicat să mănânce din fructul oprit, nici pe noi Dumnezeu nu ne va obliga să alegem o cale care nu duce spre Împărăţie. Dumnezeu ne doreşte pe toţi alături de El, până la unul, dar alegerea noastră, voinţa noastră liberă, nici măcar de El (mai ales de El!) nu este încălcată. Pentru că poţi forţa pe cineva să facă multe lucruri, dar nu-l poţi forţa nicicum să te iubească. Iar Ziditorul nostru ştie cel mai bine aceasta. Continuă să citești →

pr. Constantin Sturzu

Un nou an bisericesc debutează toamna, pe 1 septembrie, pentru că, potrivit vechii tradiţii iudaice, toamna a început istoria omului în raiul pe care i-l pregătise Dumnezeu. Iar prima sărbătoare pe care o găsim în calendar, pe 8 septembrie, este, deloc întâmplător, cea a Naşterii Maicii Domnului. Este fixată în ziua a opta pentru a arăta strânsa legătură pe care acest praznic împărătesc îl are cu mântuirea noastră, întrucât cifra 8 reprezintă, în teologie, simbolul vieţii veşnice. După cele şapte zile ale creaţiei, va veni, la sfârşitul lumii, ceea ce numim ziua a opta, când lumea va fi judecată şi vom avea un cer nou şi un pământ nou.

Avem, aşadar, în fiecare an, ca primă sărbătoare, tocmai pe aceasta – numită în popor şiSântă Măria mică, spre deosebire de Adormirea Maicii Domnului, care esteSântă Măria mare – pentru că, prin naşterea Fecioarei se pune începutul mântuirii noastre. Întrucât tatăl Fecioarei Maria, Ioachim, îşi trăgea obârşia din Natan, fiul lui David, iar mama sa, Ana, era din neamul lui Aaron, putem spune că Maica Domnului era, după tată, din neam împărătesc, iar după mamă din neam arhieresc. Nu este lipsit de semnificaţie acest amănunt întrucât Cel Căruia îi va da naştere, Iisus Hristos, este numit şi Împăratul împăraţilor sau Marele Arhiereu. Sfântul Nicodim Aghioritulne spune că această naştere a Maicii Domnului este cu totul deosebită şi unică în întreg Vechiul Testament. Cu toate că şi alte femei au născut după ce multă vreme au fost sterpe, cum ar fi Sara, Rahila sau mama lui Samson, acestea toate au născut nu fete, ci băieţi. Prima şi singura care a născut fată a fost Ana cea stearpă şi aceasta arată rolul, unic în istorie, care se pregătea pentru Maria, acela de a-L aduce pe pământ pe Mântuitorul.      Continuă să citești →

Dumnezeu şi omul. O temă care le cuprinde pe toate. Pe care, dacă n-o desluşim cum se cuvine, ne ratăm întreaga existenţă. Omul poate încerca să spună câte ceva despre Dumnezeu, dar de fiecare dată va rata subiectul, deşi adesea este atât de aproape. Dumnezeu vorbeşte necontenit omului, dar el nu poate asculta, e prea ocupat cu propriile-i gânduri. Dacă ar avea capacitatea de a se deschide către Dumnezeu, ar primi răspunsurile pe care le caută… Şi se poate porni de oriunde, de la orice eveniment din viaţa noastră, de la orice gând sau trăire, de la orice informaţie pe care o primim, indiferent de „canalul” pe care ni se transmite. Dar, mai ales, putem primi răspunsuri aplecându-ne asupra Evangheliilor, chiar şi când acestea, aparent, au alt subiect decât cel care ne interesează pe noi. Cum e şi pericopa ce se va citi în biserici mâine, la duminica a noua după Rusalii. Ni se relatează (la Matei 14, 22-33) despre furtuna care s-a iscat pe mare şi care acoperea de valuri corabia în care se aflau ucenicii Domnului, despre mersul pe mare al lui Mântuitorului, despre îndrăzneala lui Petru de a cere să meargă pe apă şi, în final, despre potolirea furtunii. Acest moment, dimpreună cu cel premergător, cuprinde întreaga relaţie a omului cu Dumnezeu. E o poveste de dragoste ce se poate structura în trei paşi (ce implică, fiecare, un „test”).

Testul confortului şi al plăcerii

Momentul amintit mai sus (al potolirii furtunii pe mare) este precedat de înmulţirea celor cinci pâini şi a celor doi peşti, din care s-au săturat, în pustie, „ca la cinci mii de bărbaţi, afară de femei şi de copii”. Mulţimea aceasta, de care îi era milă Domnului, era acum vindecată şi hrănită, şi trupeşte şi sufleteşte. Primise aceste daruripentru că avusese îndrăzneala de a-L urma pe Iisus fără a sta pe gânduri, fără a se asigura că are cu ce se hrăni pe drum, fără a-şi pune problema ce lasă în urmă, acasă. Aşadar,primul pas al omului spre a-L cunoaşte, cu adevărat, pe Dumnezeu este unul în care lasă în urmă tot, renunţă la avere, poziţie socială, preocupări de orice natură, etc. – spre a se îndrepta către Cel pe care-L mărturiseşte ca Mântuitor (sau Eliberator). Acest tip de renunţare poate fi pentru întreaga viaţă (cazul mai ales al monahilor, al pustnicilor) sau este unul caracteristic doar momentului de convertire, de întoarcere spre Dumnezeu. E un soi de nebunie în care eşti dispus să renunţi la orice pentru a te îndrepta spre Cel căutat, cu pasiunea cu care cel ce se îndrăgosteşte orbeşte lasă toate spre a se întâlni cu persoana iubită. Iar întâlnirea e una cu adevărat terapeutică. Te vindeci de toate rănile dobândite în lume şi primeşti cuvânt de învăţătură pentru toate luptele ce vor urma de acum încolo. Continuă să citești →

De curând a apărut, cu aprobarea Sfântului Sinod şi cu binecuvântarea Părintelui Patriarh Daniel, o nouă ediţie a Molitfelnicului, acea carte de cult ce cuprinde rânduiala săvârşirii Sfintelor Taine – cum sunt Botezul sau Cununia, a ierurgiilor – cum sunt înmormântările şi sfinţirea apei, a altor slujbe şi rugăciuni necesare pentru ca să se poată sfinţi întreaga viaţă a omului, inclusiv cele cu care el interacţionează, într-un fel sau altul. Deşi nu am reuşit să o parcurg decât punctual (are 828 de pagini), se poate lesne sesiza o îmbunătăţire faţă de ediţiile anterioare. Mai întâi, se poate observa că au fost îndreptate unele greşeli, dintre care unele extrem de grave. Spre exemplu, la rugăciunea numită în limbaj popular şi „dezlegarea mare”, apărea până acum: „ori la rugăciune şi la cântare stând, mintea lor s-a abătut la alte (subl. m.) viclenii şi deşertăciuni lumeşti”. Firesc, acel „alte” a fost înlăturat. Sau, la rânduiala îmbisericirii pruncului (la 40 de zile), se face acum precizarea că ea se săvârşeşte „indiferent dacă pruncul este sau nu botezat”. Până acum se mergea pe ideea că îmbisericirea se facedoar după botez, chiar dacă botezul se săvârşea, spre exemplu, la trei luni de la naşterea copilului. E un prim pas spre a îndrepta această rânduială, unele voci autorizate în materie de teologie liturgică susţinând chiar că îmbisericirea se face doar înainte de botez (precum la catehumenii de odinioară), fiind o anomalie a îmbiserici pe cineva care este deja în Biserică, fiind botezat, miruns şi chiar împărtăşit!

Suplimentar faţă de ediţiile anterioare, apar o serie de rugăciuni care vin în întâmpinarea unor nevoi reale ale credincioşilor, sesizându-se, din acest punct de vedere, o mai firească adecvare a acestora la contextul vieţii de azi. Spre exemplu, avem, în noua ediţia a Molitfelnicului, rugăciuni la binecuvântarea unui monument, la încheierea anului şcolar, la începerea unei lucrări de folos obştesc (sau a unei lucrări particulare), la binecuvântarea stupilor, la deschiderea unei reuniuni sau la deschiderea unei tabere pentru tineri creştini. Între aceste „noutăţi” se numără şi rugăciunea pentru binecuvântarea unui vehicul, care a făcut oarecare vâlvă în presa noastră. Dar reacţiile nu au fost de genul: „Ce bine că s-a gândit Biserica să vină cu o rugăciune specială pentru mijlocul de transport cel mai răspândit, evitând a mai adapta acea rugăciune de binecuvântare a corabiei/ luntrei!”. Nu, dimpotrivă, s-au găsit să critice introducerea acestei rugăciuni pe motiv că ar fi fost „inventată” din raţiuni financiare, ca „să mai facă popii un ban”. Puţini s-au sinchisit a consemna că binecuvântarea maşinii nu este o noutate, doar că acum există o rânduială specială pentru asta. Continuă să citești →

Duminica ce urmează este numită în calendar „a Tuturor Sfinţilor”. Iar despre sfinţi, cred că nu este nimeni care să-i descrie altfel decât: smeriţi, evlavioşi, blânzi, de neclintit în credinţă, încununaţi de virtuţi, pururea cugetând la cele dumnezeieşti etc. Este o tendinţă – probabil firească – de a idealiza la modul absolut persoana unui sfânt, trecând cu totul sub tăcere sau, în cel mai bun caz, vorbind mai în şoaptă despre eventualele scăpări pe care, ca nişte oameni, le vor fi avut. Şi când vorbim despre cei doi stâlpi ai Bisericii, Petru şi Pavel, pe care-i prăznuim azi, avem tendinţa de a prezenta doar faptele şi învăţăturilor lor pline de sfinţenie. Mai rar se vorbeşte despre căderile, ezitările şi greşelile lor. De întreita lepădare a lui Petru sau de mulţimea de creştini care a suferit în persecuţiile la care s-a făcut părtaş Saul (Pavel), începând cu primul martir al Bisericii, Sfântul Arhidiacon Ştefan. Sigur că toate aceste „scăpări” îi umanizează, îi apropie mult de condiţia noastră de oameni plini de păcate şi neputinţe, dar cred că nu le ştirbeşte cu nimic aura sfinţeniei. Credeţi că ucenicii Domnului nu ştiau că Petru s-a lepădat în noaptea aceea cutremurătoare de dinainte de răstignire? Evident, au ştiut, el însuşi le-a mărturisit-o. Dar l-a transformat această cădere a sa într-o persona non grata? Nicidecum. Petru a stat împreună cu ceilalţi ucenici şi, când au fost vestiţi de mironosiţe, a fost primul care a intrat şi a văzut mormântul şi giulgiurile rămase după Învierea Domnului. Iar Mântuitorul nu numai că nu l-a certat, ba chiar l-a repus în postura de „verhovnic”, fiind cel care a ţinut prima cuvântare publică în Biserică, după Pogorârea Duhului Sfânt. De fapt, un soi de „mustrare” totuşi a fost, atunci când l-a întrebat: „Simone, fiul lui Iona, Mă iubeşti?”. Dar asta nu a fost propriu-zis o ceartă, ci o şansă care i s-a dat de a-şi reafirma iubirea sinceră şi înflăcărată faţă de Hristos. Continuă să citești →

Cuvintele Scripturii sunt inepuizabile. Numai plecând de la un fragment de text (pericopă evanghelică) ce se citeşte la o Sfântă Liturghie, putem descrie viaţa noastră întreagă. Spre exemplu, urmează Duminica Mironosiţelor, a treia după Paşti, în care se lecturează un pasaj din Evanghelia de la Marcu (15,43-47 şi 16,1-8; vă rog să-l lecturaţi, spre a înţelege mai bine cele ce urmează). Din aceste versete aflăm ce s-a întâmplat după moartea lui Iisus pe cruce. Pentru a ne tâlcui acest text, vom porni de la un adevăr mărturisit în Biserică, acela că, în momentul în care păcătuim, noi Îl răstignim pe Hristos. Nu în sensul că-L ţintuim efectiv pe cruce cu trupul său omenesc, ci în sensul în care ne facem părtaşi acelora care L-au răstignit acum aproximativ două mii de ani. Continuă să citești →