Pr. Constantin Sturzu: Bogat şi nebun? Fii doar bogat

Bogat şi nebun? Fii doar bogat

pr. Constantin Sturzu
 

Nimic nu poate garanta omului că va mai trăi un an sau o zi. Numai Dumnezeu ştie momentul în care sufletul nostru va fi luat la ceruri, de aceea trebuie să fim pregătiţi în orice clipă pentru a ne încheia socotelile cu această viaţă, mai ales că nu luăm nimic cu noi dincolo, indiferent de rangul şi de bogăţia pe care o avem.

 

Sfinţii Părinţi au rânduit ca în duminicile din această lună, noiembrie, să fie citite în biserici o serie de pericope evanghelice în care tema principală este bogăţia materială şi modul în care aceasta este utilizată spre mântuirea sau spre pierderea sufletului. Acum două duminici am văzut cum un bogat nemilostiv şi zgârcit ajunge în iad, iar săracul Lazăr, ce cerşea la poarta lui, este dus de îngeri în sânul lui Avraam. Apoi, duminica trecută, am învăţat de la samarineanul milostiv că, dacă faci un mic efort (inclusiv de natură materială), poţi salva viaţa unui om. Pe cel bătut de tâlhari, samarineanul îl duce la o casă de oaspeţi unde îşi asumă toate cheltuielile pe care le presupunea îngrijirea acestuia. Duminica viitoare vom afla ce l-a întristat pe un dregător bogat căruia Mântuitorul îi dezvăluie cum poate să strângă adevăratele comori, cele din ceruri. Tot despre un bogat este vorba şi în evanghelia citită mâine în biserici (de la Luca 12, 16-21), încât ne putem întreba care este motivul pentru care se acordă atâta atenţie acestui subiect: bogăţia materială. Unii ar putea să reproşeze celor care au ales să se citească în biserici aceste pericope faptul că nu prea au dat dovadă de simţ practic, că mesajul acestor pilde se adresează celor bogaţi pe care, din păcate, rareori îi vezi venind duminica la Sfânta Liturghie. Ei bine vom vedea, până la sfârşitul articolului că, de fapt, aceste pilde ne vizează pe fiecare dintre noi, chiar şi pe cei mai săraci. Continuă să citești Pr. Constantin Sturzu: Bogat şi nebun? Fii doar bogat

Pr. Constantin Sturzu: Libertate sau liber arbitru: o confuzie frecventă

Libertate sau liber arbitru: o confuzie frecventă

pr. Constantin Sturzu

Această eliberare o aduce doar Mântuitorul (Eliberatorul) Hristos. Când El ne spune că a biruit lumea, nu ne-o spune spre a se lăuda, spre a ne impresiona, ci spre a ne încuraja să ne împărtăşim din această biruinţă a lui, să îndrăznim să fim şi noi liberi. Mai pe scurt. Noi avem libertatea (reală) de a alege să fim sau nu cu Dumnezeu.

Aşa cum am promis, voi relua seria de articole dedicate unor probleme esenţiale ale creştinismului de azi. De data aceasta nu voi porni de la unele gânduri ale filosofului creştin Berdiaev, dar le voi aduce în discuţie în partea a doua a articolului. Voi porni de la o serie de frământări ale omului contemporan asupra problemei libertăţii şi aliberului arbitru. Două concepte care acoperă două realităţi diferite, dar nesesizate ca atare decât de foarte puţină lume. Recunosc că am fost provocat să abordez această temă de medicul psihiatru Andreea Hefco din Iaşi, căreia îi datorez şi accesul la opiniile unor oameni de ştiinţă pe care îi citez. Ca punct de plecare al discuţiei noastre este întrebarea: avem noi posibilitatea reală de a alege atunci când suntem puşi în situaţia de a lua o decizie?

Există opinii care susţin că nu există liber arbitru. Psihologul Daniel Wegnerafirma, într-o lucrare întocmită după toate regulile ştiinţifice, că voinţa conştientă care stă la temelia oricărei acţiuni umane absolut libere, nu este mai mult decât o iluzie produsă de creier. Mai exact este o senzaţie. În sprijinul acestei teorii este invocată şi opinia luiAlbert Einstein, care ar fi descris situaţia astfel: „Dacă Luna, în rotirea ei eternă în jurul Pământului, ar avea conştiinţă de sine, s-ar simţi profund convinsă că se mişcă pe calea ei, din propria voinţă. În acelaşi fel, o fiinţă dăruită cu o înţelegere mai profundă şi o inteligenţă mai ascuţită ar privi omul şi acţiunile lui şi ar zâmbi văzând că omul are iluzia că acţionează potrivit voinţei sale libere.” Profesorul Haggard, unul dintre cei mai importanţi specialişti în neuroştiinţe din Marea Britanie, afirmă că, dacă vrem să definim liberul arbitru drept capacitatea de a schimba cursul universului şi de a ignora legile sale cauzale, atunci acesta nu există. Cercetătorul afirmă că ceea ce noi considerăm a fi „libertate de alegere” este de fapt produsul complexităţii fiinţei umane. Continuă să citești Pr. Constantin Sturzu: Libertate sau liber arbitru: o confuzie frecventă

Pr. Constantin Sturzu: Pruncii Simeon şi Parascheva. Cu Maica lor

Pruncii Simeon şi Parascheva. Cu Maica lor

pr. Constantin Sturzu

Pruncii Simeon şi Parascheva au ales o viaţă de sfinţenie, întrecând cu mult pe părinţii lor, iar această alegere nu şi-au schimbat-o pe parcursul întregii lor vieţi. Au ales să fie şi fii ai Părintelui ceresc şi ai Bisericii, după cuvântul care ne spune că: „Nimeni nu-L poate avea pe Dumnezeu drept Tată, dacă nu are Biserica drept Mamă”.

În sinaxare sunt multe categorii de sfinţi. Sunt unii care s-au botezat la o vârstă adultă, alţii care, deşi botezaţi din fragedă pruncie, după o viaţă plină de păcate, s-au pocăit şi au dobândit în partea a doua a vieţii cununa sfinţeniei. O categorie aparte de sfinţi o reprezintă cei care încă de la naştere s-au arătat a fi plini de Duhul Sfânt. Pentru unii (mai ales pentru cei şovăielnici în credinţă) pare un lucru greu de crezut că ar putea să existe copii cu viaţă sfântă încă de la concepere. Că un bebeluş poate alege să primească a fi alăptat doar din sânul drept al maicii sale. Sau să fie atât de postitor încât să nu primească a fi alăptat nici măcar din acest sân dacă mama a mâncat carne sau a băut vin. Şi totuşi, aşa a fost în cazul Sfântului Simeon (trăitor în Antiohia veacului VI), ale cărui moaşte se află în zilele acestea la Iaşi, alături de cele ale Sfintei Cuvioase Parascheva. E un lucru greu de acceptat pentru mentalitatea omului de astăzi faptul că un copilaş ar putea să aibă un asemenea comportament. Asta pentru că există concepţia că, până nu începe să vorbească şi să aibă o comunicare raţională, un copil e un soi de „animăluţ de casă”, complet neputincios. Mai exact, nu este tratat ca o persoană. (Ca o paranteză: deloc întâmplător, trăim în epoca în care doi specialişti în bioetică medicală au îndrăznit să facă o propunere şocantă, într-o revistă medicală prestigioasă, aceea de a se permite eutanasierea copiilor bolnavi în primele luni de după naştere, argumentând că aceştia n-ar fi încă persoane, după cum – în concepţia lor – nici fetusul nu este!). Continuă să citești Pr. Constantin Sturzu: Pruncii Simeon şi Parascheva. Cu Maica lor

Pr. Constantin Sturzu: Am aflat că sunt pe moarte

Am aflat că sunt pe moarte

pr. Constantin Sturzu

Pe scurt: să nu ne mai plângem de milă! Apoi, să primim Trupul Său spre a se atinge de al nostru (cum altfel, dacă nu prin împărtăşanie?), iar mintea noastră se va încredinţa de Cuvântul care o va şi trezi şi o va ridica, tânără şi dornică de viaţă, din sicriul în care s-a cuibărit până acum.

De ceva vreme încoace, un foarte bun prieten, suferind de o boală incurabilă, îşi aşteaptă, din clipă în clipă, sfârşitul. Este, cum se spune, pe moarte. Medicii nu-i mai dau nici o şansă, deşi deja a depăşit cu mult momentul până la care aceştia pronosticau că va mai trăi. Oricât de multă experienţă ai avea cu astfel de situaţii (iar ca preot te întâlneşti deseori cu persoane ce-şi numără zilele care le-au mai rămas), tot nu ştii ce este mai bine să zici sau să faci. Rugăciunea şi sfintele taine sunt singurul ajutor real, dar, din punct de vedere uman, e foarte greu să empatizezi cu durerea unui astfel de bolnav. E ca şi cum ai cere unui om sătul de mâncare să-l înţeleagă pe unul flămând. Sfinţii da, ei pot să empatizeze cu totul în astfel de situaţii, pentru că ei se pun cu toată fiinţa la rugăciune pentru aproapele lor, ajungând să primească şi să cunoască, uneori la propriu, durerile acestuia. Harul care izvorăşte din Dumnezeu îi face capabili de acest lucru; acest har se revarsă peste ei întrucât se unesc atât de intim cu Hristos Domnul, Cel ce S-a răstignit pe cruce, luând asupra Sa toate păcatele lumii. Cei care nu au ajuns să guste dulceaţa sfinţeniei, nu au, oare, nici o şansă să-i înţeleagă pe cei aflaţi în cumplite chinuri sau chiar pe moarte? Continuă să citești Pr. Constantin Sturzu: Am aflat că sunt pe moarte

Pr. Constantin Sturzu: Creştinul Berdiaev

Pr. Constantin Sturzu: Creştinul Berdiaev

Prezenţa şi implicarea intelectualilor în Biserică a fost dintotdeauna un subiect incomod. Puţini au fost teologii/ clericii care şi-au asumat un dialog deschis pe acest tărâm. Iar când acest dialog s-a înfiripat, nu rareori el a avut puternice nuanţe polemice. O viziune integratoare asupra actului cultural, asupra reflecţiei filosofice sau asupra descoperirilor ştiinţifice rareori putem sesiza în biografia unor personalităţi bisericeşti. La noi avem, în acest sens, strălucite excepţii în persoana unor clerici precum Mitropolitul Antonie Plămădeală sau Părintele Constantin Galeriu. Nici Ortodoxia din afara spaţiului românesc nu a cunoscut abordări radical diferite. Insuficient valorificată, prezenţa intelectualului în Biserică poate aduce acel suflu revigorant de care un organism viu, precum este Biserica, are absolută nevoie, mai ales în dimensiunea sa socio-culturală. Am ales, de aceea, pe unul dintre intelectualii incomozi din Biserica Ortodoxă spre a-i creiona portretul, mai ales din perspectivă creştină. Este vorba despre filosoful rusNikolai Alexandrovici Berdiaev (1874-1948), prolificul scriitor ce a suscitat numeroase controverse în mediul eclezial. Şi tocmai pentru că a ridicat, sistematic, probleme ce se dovedesc a fi de o strictă actualitate pentru creştinismul bimilenar, îi voi dedica o serie de articole în cadrul acestei rubrici, cu speranţa că numai intrând pe tărâmul unor chestiuni incomode, fără prejudecăţi, ajutăm la îndreptarea acelor slăbiciuni omeneşti sesizate în viaţa Bisericii.

Personaj pitoresc şi cu o prezenţă constantă în cercurile în care se dezbăteau ideile filosofice ale timpului său, scriitor solitar, evitând orice curent de gândire care l-ar fi putut asimila, implicat în mişcările politice ale timpului său, dar declamând inconsistenţa oricărei doctrine politice, sensibil până la limita sacrificiului suprem la suferinţele celor din jur, dar neînţeles şi evitat pentru radicalismul convingerilor sale, sincer şi entuziast apărător al unui creştinism înnoit şi înnoitor, dar mai mereu în relaţii încordate (până la limita excomunicării) cu reprezentanţii unei Biserici pe care a criticat-o şi a iubit-o în egală măsură, Berdiaev este, înainte de toate şi în toate scrierile sale, un om liber. Libertatea de a gândi şi de a-şi exprima cu francheţe, fără menajamente, convingerile l-a caracterizat în cea mai mare măsură, aducându-i aprecieri de la cititori din toate colţurile lumii, dar şi atrăgându-i multe inamiciţii pe considerente ideologice, filosofice sau religioase. Continuă să citești Pr. Constantin Sturzu: Creştinul Berdiaev

Pr. Constantin Sturzu: CU CE SE POATE ASORTA CRUCEA

Cu ce se poate asorta crucea

pr. Constantin Sturzu
 

Avem în faţă două căi, două cruci: a tâlharului de-a dreapta, care s-a pocăit, sau a tâlharului de-a stânga, care a hulit. Viaţa noastră stă sub semnul alegerii uneia dintre cele două opţiuni posibile.

            Praznicul Înălţării Sfintei Cruci, fixat în calendar pe data de 14 septembrie, este încadrat de două duminici în care se citesc, în biserici, pericope evanghelice al căror subiect principal este Crucea. Dacă duminica trecută am meditat asupra tainei Crucii lui Hristos, înţelegând că Mântuitorul S-a răstignit pentru ca „oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică”, duminica aceasta vom medita asupra crucii pe care fiecare dintre noi este dator a o purta dacă doreşte să intre în Împărăţia lui Dumnezeu. Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat, S-a răstignit şi a înviat pentru a ne smulge din moartea păcatului şi pentru a ne dărui viaţa veşnică. Acest mesaj evanghelic se adresează tuturor oamenilor, întrucât Mântuitorul, înainte de a îndemna pe fiecare să-şi ia crucea sa, rosteşte cuvintele: „oricine voieşte”. Indiferent de neamul din care face parte, de condiţia socială, de viaţa pe care a dus-o până la un anumit moment, oricinepoate să urmeze lui Hristos, să-i devină ucenic şi să se înscrie, prin aceasta, pe drumul spre viaţa veşnică.

Deşi, ca Fiul al Dumnezeu, I S-a dat toată puterea „în cer şi pe pământ”, totuşi Hristos nu doreşte ca prin vreo constrângere oarecare să fie mântuit omul. Cuvintele„oricine voieşte să vină după Mine” înseamnă doar că este posibil ca toţi oamenii să urmeze lui Hristos, nu şi că este obligatoriu ca acest lucru să se întâmple. Omul a avut, încă de la zidirea sa şi punerea în grădina Edenului, posibilitatea de a asculta sau nu de cuvântul lui Dumnezeu. Atunci i s-a dat poruncă„să nu mănânci” şi nu a ascultat, căzând în păcat. Acum, când este supus păcatului, omul este doar îndemnat:„oricine voieşte”. Vedem aici dragostea dumnezeiască milostivindu-se de om şi arătându-i calea. Însă după cum nici pe Adam nu l-a împiedicat să mănânce din fructul oprit, nici pe noi Dumnezeu nu ne va obliga să alegem o cale care nu duce spre Împărăţie. Dumnezeu ne doreşte pe toţi alături de El, până la unul, dar alegerea noastră, voinţa noastră liberă, nici măcar de El (mai ales de El!) nu este încălcată. Pentru că poţi forţa pe cineva să facă multe lucruri, dar nu-l poţi forţa nicicum să te iubească. Iar Ziditorul nostru ştie cel mai bine aceasta. Continuă să citești Pr. Constantin Sturzu: CU CE SE POATE ASORTA CRUCEA

Pr. Constantin Sturzu: Maica Domnului, „un templu viu pentru Dumnezeu”

Maica Domnului, „un templu viu pentru Dumnezeu”

pr. Constantin Sturzu

A fost nevoie ca o mamă să fie pregătită pentru a-L naşte pe Ziditor, pentru re-facerea din temelii a întregii umanităţi. Ea trebuia să fie fecioară, căci aşa după cum primul om s-a născut din pământ virgin, tot astfel re-facerea trebuia să se petreacă printr-un pântece feciorelnic, iar nu dintr-o plăcere trecătoare, fie ea şi legitimă. Aşa trebuia să fie săvârşită naşterea Ziditorului, căci Dumnezeu a primit să Se nască pentru izbăvirea celui robit de plăcere. Cine a fost aşadar vrednic de aceasta?

 

Un nou an bisericesc debutează toamna, pe 1 septembrie, pentru că, potrivit vechii tradiţii iudaice, toamna a început istoria omului în raiul pe care i-l pregătise Dumnezeu. Iar prima sărbătoare pe care o găsim în calendar, pe 8 septembrie, este, deloc întâmplător, cea a Naşterii Maicii Domnului. Este fixată în ziua a opta pentru a arăta strânsa legătură pe care acest praznic împărătesc îl are cu mântuirea noastră, întrucât cifra 8 reprezintă, în teologie, simbolul vieţii veşnice. După cele şapte zile ale creaţiei, va veni, la sfârşitul lumii, ceea ce numim ziua a opta, când lumea va fi judecată şi vom avea un cer nou şi un pământ nou.

Avem, aşadar, în fiecare an, ca primă sărbătoare, tocmai pe aceasta – numită în popor şiSântă Măria mică, spre deosebire de Adormirea Maicii Domnului, care esteSântă Măria mare – pentru că, prin naşterea Fecioarei se pune începutul mântuirii noastre. Întrucât tatăl Fecioarei Maria, Ioachim, îşi trăgea obârşia din Natan, fiul lui David, iar mama sa, Ana, era din neamul lui Aaron, putem spune că Maica Domnului era, după tată, din neam împărătesc, iar după mamă din neam arhieresc. Nu este lipsit de semnificaţie acest amănunt întrucât Cel Căruia îi va da naştere, Iisus Hristos, este numit şi Împăratul împăraţilor sau Marele ArhiereuSfântul Nicodim Aghioritulne spune că această naştere a Maicii Domnului este cu totul deosebită şi unică în întreg Vechiul Testament. Cu toate că şi alte femei au născut după ce multă vreme au fost sterpe, cum ar fi Sara, Rahila sau mama lui Samson, acestea toate au născut nu fete, ci băieţi. Prima şi singura care a născut fată a fost Ana cea stearpă şi aceasta arată rolul, unic în istorie, care se pregătea pentru Maria, acela de a-L aduce pe pământ pe Mântuitorul.      Continuă să citești Pr. Constantin Sturzu: Maica Domnului, „un templu viu pentru Dumnezeu”

Pr. Constantin Sturzu: DOAR TREI PAŞI PÂNĂ LA DUMNEZEU

Doar trei paşi până la Dumnezeu

pr. Constantin Sturzu

Dacă îndrăznim să spunem, precum Petru: „Doamne, dacă eşti Tu, porunceşte să vin la Tine pe apă” (Matei 14, 28), atunci ne ridicăm, cu adevărat, la măsura demnităţii noastre. Pentru că Dumnezeu asta vrea de la noi: să avem o întâlnire ca de la Persoană la persoană, să îndrăznim să cerem a face ceea ce-L vedem pe Domnul făcând, să păşim peste toate furtunile iadului cu ochii ţintă la El. Numai aşa are loc vederea lui Dumnezeu, desăvârşita întâlnire cu Dumnezeu. Acesta este „testul persoanei”.

Dumnezeu şi omul. O temă care le cuprinde pe toate. Pe care, dacă n-o desluşim cum se cuvine, ne ratăm întreaga existenţă. Omul poate încerca să spună câte ceva despre Dumnezeu, dar de fiecare dată va rata subiectul, deşi adesea este atât de aproape. Dumnezeu vorbeşte necontenit omului, dar el nu poate asculta, e prea ocupat cu propriile-i gânduri. Dacă ar avea capacitatea de a se deschide către Dumnezeu, ar primi răspunsurile pe care le caută… Şi se poate porni de oriunde, de la orice eveniment din viaţa noastră, de la orice gând sau trăire, de la orice informaţie pe care o primim, indiferent de „canalul” pe care ni se transmite. Dar, mai ales, putem primi răspunsuri aplecându-ne asupra Evangheliilor, chiar şi când acestea, aparent, au alt subiect decât cel care ne interesează pe noi. Cum e şi pericopa ce se va citi în biserici mâine, la duminica a noua după Rusalii. Ni se relatează (la Matei 14, 22-33) despre furtuna care s-a iscat pe mare şi care acoperea de valuri corabia în care se aflau ucenicii Domnului, despre mersul pe mare al lui Mântuitorului, despre îndrăzneala lui Petru de a cere să meargă pe apă şi, în final, despre potolirea furtunii. Acest moment, dimpreună cu cel premergător, cuprinde întreaga relaţie a omului cu Dumnezeu. E o poveste de dragoste ce se poate structura în trei paşi (ce implică, fiecare, un „test”).

Testul confortului şi al plăcerii

Momentul amintit mai sus (al potolirii furtunii pe mare) este precedat de înmulţirea celor cinci pâini şi a celor doi peşti, din care s-au săturat, în pustie, „ca la cinci mii de bărbaţi, afară de femei şi de copii”. Mulţimea aceasta, de care îi era milă Domnului, era acum vindecată şi hrănită, şi trupeşte şi sufleteşte. Primise aceste daruripentru că avusese îndrăzneala de a-L urma pe Iisus fără a sta pe gânduri, fără a se asigura că are cu ce se hrăni pe drum, fără a-şi pune problema ce lasă în urmă, acasă. Aşadar,primul pas al omului spre a-L cunoaşte, cu adevărat, pe Dumnezeu este unul în care lasă în urmă tot, renunţă la avere, poziţie socială, preocupări de orice natură, etc. – spre a se îndrepta către Cel pe care-L mărturiseşte ca Mântuitor (sau Eliberator). Acest tip de renunţare poate fi pentru întreaga viaţă (cazul mai ales al monahilor, al pustnicilor) sau este unul caracteristic doar momentului de convertire, de întoarcere spre Dumnezeu. E un soi de nebunie în care eşti dispus să renunţi la orice pentru a te îndrepta spre Cel căutat, cu pasiunea cu care cel ce se îndrăgosteşte orbeşte lasă toate spre a se întâlni cu persoana iubită. Iar întâlnirea e una cu adevărat terapeutică. Te vindeci de toate rănile dobândite în lume şi primeşti cuvânt de învăţătură pentru toate luptele ce vor urma de acum încolo. Continuă să citești Pr. Constantin Sturzu: DOAR TREI PAŞI PÂNĂ LA DUMNEZEU

Pr. Constantin Sturzu: CREATIVITATEA ÎN ORTODOXIE

Creativitatea în Ortodoxie

pr. Constantin Sturzu

 

De curând a apărut, cu aprobarea Sfântului Sinod şi cu binecuvântarea Părintelui Patriarh Daniel, o nouă ediţie a Molitfelnicului, acea carte de cult ce cuprinde rânduiala săvârşirii Sfintelor Taine – cum sunt Botezul sau Cununia, a ierurgiilor – cum sunt înmormântările şi sfinţirea apei, a altor slujbe şi rugăciuni necesare pentru ca să se poată sfinţi întreaga viaţă a omului, inclusiv cele cu care el interacţionează, într-un fel sau altul. Deşi nu am reuşit să o parcurg decât punctual (are 828 de pagini), se poate lesne sesiza o îmbunătăţire faţă de ediţiile anterioare. Mai întâi, se poate observa că au fost îndreptate unele greşeli, dintre care unele extrem de grave. Spre exemplu, la rugăciunea numită în limbaj popular şi „dezlegarea mare”, apărea până acum: „ori la rugăciune şi la cântare stând, mintea lor s-a abătut la alte (subl. m.) viclenii şi deşertăciuni lumeşti”. Firesc, acel „alte” a fost înlăturat. Sau, la rânduiala îmbisericirii pruncului (la 40 de zile), se face acum precizarea că ea se săvârşeşte „indiferent dacă pruncul este sau nu botezat”. Până acum se mergea pe ideea că îmbisericirea se facedoar după botez, chiar dacă botezul se săvârşea, spre exemplu, la trei luni de la naşterea copilului. E un prim pas spre a îndrepta această rânduială, unele voci autorizate în materie de teologie liturgică susţinând chiar că îmbisericirea se face doar înainte de botez (precum la catehumenii de odinioară), fiind o anomalie a îmbiserici pe cineva care este deja în Biserică, fiind botezat, miruns şi chiar împărtăşit!

Suplimentar faţă de ediţiile anterioare, apar o serie de rugăciuni care vin în întâmpinarea unor nevoi reale ale credincioşilor, sesizându-se, din acest punct de vedere, o mai firească adecvare a acestora la contextul vieţii de azi. Spre exemplu, avem, în noua ediţia a Molitfelnicului, rugăciuni la binecuvântarea unui monument, la încheierea anului şcolar, la începerea unei lucrări de folos obştesc (sau a unei lucrări particulare), la binecuvântarea stupilor, la deschiderea unei reuniuni sau la deschiderea unei tabere pentru tineri creştini. Între aceste „noutăţi” se numără şi rugăciunea pentru binecuvântarea unui vehicul, care a făcut oarecare vâlvă în presa noastră. Dar reacţiile nu au fost de genul: „Ce bine că s-a gândit Biserica să vină cu o rugăciune specială pentru mijlocul de transport cel mai răspândit, evitând a mai adapta acea rugăciune de binecuvântare a corabiei/ luntrei!”. Nu, dimpotrivă, s-au găsit să critice introducerea acestei rugăciuni pe motiv că ar fi fost „inventată” din raţiuni financiare, ca „să mai facă popii un ban”. Puţini s-au sinchisit a consemna că binecuvântarea maşinii nu este o noutate, doar că acum există o rânduială specială pentru asta. Continuă să citești Pr. Constantin Sturzu: CREATIVITATEA ÎN ORTODOXIE

Pr. Constantin Sturzu: 666 din 1984?

666 din 1984?

pr. Constantin Sturzu
 
 

Nu poţi avea puterea absolută în lume dacă nu ai puterea de a decide ce e corect şi ce nu, ce este negru şi ce este alb!Şi, mai mult decât atât, această putere îşi atinge apogeul în momentul în care ai dreptul de a stabili doar tu(cel de la putere), prin legi sau prin alte mijloace, că azi un anume mod de a privi lucrurile este corect (sau legal), iar mâine exact acelaşi lucru esteincorect (sau ilegal). Cu alte cuvinte să ai atâta putere încât printr-o lege să poţi spune (în funcţie de interese) cum trebuie gândit asupra oricăreichestiuni, iar ceilalţi să se supună, docili, însuşindu-şi respectiva viziune.

 

 

Aşa cum precizam în articolul de săptămâna trecută, aş dori să închei acum seria articolelor dedicate derapajelor acestei – celei mai noi – „religii”, cunoscută şi sub numele de „corectitudine politică”. Chiar dacă, cel mai probabil, evenimentele ulterioare mă vor mai provoca şi la alte abordări, aş dori să încerc acum o evaluare, fie ea şi parţială, a evenimentelor care îşi pun deja la modul cel mai serios amprenta asupra vieţii noastre. Asistăm, după cum este lesne de sesizat, la o ofensivă din ce în ce mai intensă a unui mod de a conduce lumea care se revendică, aparent, de la nobila intenţie de a respecta „drepturile omului”. Spun „aparent”, pentru că, aşa cum vom vedea, nu de drepturile omului, în genere, le pasă mai marilor lumii, ci de dreptul lor de a modela lumea aşa cum îşi doresc. Dar să nu anticipăm. Continuă să citești Pr. Constantin Sturzu: 666 din 1984?

Pr. Constantin Sturzu: Libertate, regalitate, homosexualitate?

Libertate, regalitate, homosexualitate?

Gadarenii de azi au progresat. Ei lucrează preventiv. Nu mai aşteaptă intervenţia lui Dumnezeu, ca abia apoi să-L roage să plece din viaţa lor, ci veghează ca nu cumva să vină Domnul şi să reintegreze în societate, vindecând, vreun posedat de vreo patimă. Pentru asta au nevoie de legi care să restricţioneze accesul lui Dumnezeu în şcoli, în locuri şi instituţii publice, lăsându-I, totuşi, mărinimoşi, şansa de a fi prezent în spaţiul privat (deocamdată…).

 

Aş fi vrut să închei astăzi seria de articole dedicate aberaţiilor ce se nasc de pe urma ridicării „corectitudinii politice” la rang de religie. Voi amâna pentru data viitoare concluziile pentru că săptămâna aceasta ne-a oferit o imagine ce merită comentată şi pe alte coordonate decât a făcut-o presa naţională şi cea internaţională. Este vorba despre apariţia, în faţa maternităţii, a tânărului cuplu regal britanic format din prinţul William şi ducesa Kate, purtându-şi în braţe primul lor prunc, pe George Alexander Louis„Suntem extrem de emoţionaţi, e un moment pe care orice părinte îl cunoaşte, extrem de special”, a explicat Kate Middleton, în timp ce prinţul William a glumit (sau nu!) remarcând: „A moştenit frumuseţea mamei sale, slavă Domnului!”. Momente, am spune, fireşti, în viaţa unei familii, fie ea şi de „sânge albastru”. Care dintre noi, cei care am trecut prin bucuria naşterii de prunci, nu am putea rezona cu starea de spirit a celor doi? Continuă să citești Pr. Constantin Sturzu: Libertate, regalitate, homosexualitate?

Pr. Constantin Sturzu: ORI LA BAAL, ORI LA SPITAL

Ori la Baal, ori la Spital!

pr. Constantin Sturzu

Mă aşteptam ca articolul publicat săptămâna trecută să provoace reacţii, pe unii să-i irite (sau chiar să-i enerveze), pe alţii să-i bucure. Am zis însă că e un bun prilej pentru o dezbatere, pentru a clarifica unele lucruri vizavi de modul în care suntem trataţi ca popor în Uniunea Europeană. Ceea ce am sesizat însă, în primul rând, a fost un soi de frică generalizată (soră cu aceea de pe vremea comunismului). Am abordat un subiect considerat tabu – prezenţa noastră în UE – şi aproape nimeni nu vrea să rişte a spune ce gândeşte de frica de a nu fi catalogat drept antioccidental, antieuropean etc. Singurele două instituţii de presă care au preluat şi comentat (sumar) articolul sunt din Iaşi, dar au făcut-o accentuând latura „senzaţională” a materialului. Mai întâi au supralicitat rolul şi funcţia subsemnatului, susţinând că aş fi „numărul doi” în ierarhia MMB (sic!). Evident, şi un jurnalist începător poate afla imediat ce loc ocupă, într-o eventuală ierarhie, un consilier cu funcţia de purtător de cuvânt al Arhiepiscopiei Iaşilor. Dar le înţeleg dorinţa de a da o şi mai mare greutate spuselor mele. Spuse care – şi acestea – au cam fost răstălmăcite, mergând până la a susţine că „reprezentanţi ai MMB agreează ideea includerii României într-un proiect euroasiatic controlat de Rusia. Consilierul mitropolitului Teofan îl consideră seducător”! Pentru a vă edifica asupra a cât de mult „agreez” un proiect euroasiatic, vă rog să lecturaţi articolul pe care l-am publicat în ediţia tipărită a „Ziarului de Iaşi” de săptămâna trecută (de pe 13 iulie) sau în varianta online de pe doxologia.ro. Pe scurt, nu am făcut decât să atrag atenţia celor în drept că există o serie de măsuri ce se doresc a fi impuse ca „europene” (cum ar fi legiferarea căsătoriilor între persoane homosexuale), dar care aduc atingere convingerilor şi credinţei majorităţii românilor. Şi că „vecinul de la răsărit nu va ezita nici o secundă să exploateze nemulţumirile românilor faţă de UE”, oferindu-ne un proiect „construit pe demnitate naţională şi pe valorile ortodoxe” (în asta constă caracterul „seducător”). Dar tot atunci am scris, negru pe alb: „De când crede Moscova în lacrimi?” – o întrebare legitimă, mai ales că noi avem istoria recentă ca „cel mai bun pedagog în acest sens”. Şi, în final, atrăgeam atenţia celor care se cred stăpâni pe situaţie (şi pe această ţară) că ceea ce pare acum utopie se poate transforma uşor în realitate dacă „nu se vor trezi la timp şi nu vor ţine cont de specificul, de doleanţele şi de sensibilităţile românilor”. Continuă să citești Pr. Constantin Sturzu: ORI LA BAAL, ORI LA SPITAL

Pr. Constantin Sturzu: CEATA SFINŢILOR NU EXCLUDE CEARTA SFINŢILOR!

Ceata sfinţilor nu exclude cearta sfinţilor!

pr. Constantin Sturzu

Duminica ce urmează este numită în calendar „a Tuturor Sfinţilor”. Iar despre sfinţi, cred că nu este nimeni care să-i descrie altfel decât: smeriţi, evlavioşi, blânzi, de neclintit în credinţă, încununaţi de virtuţi, pururea cugetând la cele dumnezeieşti etc. Este o tendinţă – probabil firească – de a idealiza la modul absolut persoana unui sfânt, trecând cu totul sub tăcere sau, în cel mai bun caz, vorbind mai în şoaptă despre eventualele scăpări pe care, ca nişte oameni, le vor fi avut. Şi când vorbim despre cei doi stâlpi ai Bisericii, Petru şi Pavel, pe care-i prăznuim azi, avem tendinţa de a prezenta doar faptele şi învăţăturilor lor pline de sfinţenie. Mai rar se vorbeşte despre căderile, ezitările şi greşelile lor. De întreita lepădare a lui Petru sau de mulţimea de creştini care a suferit în persecuţiile la care s-a făcut părtaş Saul (Pavel), începând cu primul martir al Bisericii, Sfântul Arhidiacon Ştefan. Sigur că toate aceste „scăpări” îi umanizează, îi apropie mult de condiţia noastră de oameni plini de păcate şi neputinţe, dar cred că nu le ştirbeşte cu nimic aura sfinţeniei. Credeţi că ucenicii Domnului nu ştiau că Petru s-a lepădat în noaptea aceea cutremurătoare de dinainte de răstignire? Evident, au ştiut, el însuşi le-a mărturisit-o. Dar l-a transformat această cădere a sa într-o persona non grata? Nicidecum. Petru a stat împreună cu ceilalţi ucenici şi, când au fost vestiţi de mironosiţe, a fost primul care a intrat şi a văzut mormântul şi giulgiurile rămase după Învierea Domnului. Iar Mântuitorul nu numai că nu l-a certat, ba chiar l-a repus în postura de „verhovnic”, fiind cel care a ţinut prima cuvântare publică în Biserică, după Pogorârea Duhului Sfânt. De fapt, un soi de „mustrare” totuşi a fost, atunci când l-a întrebat: „Simone, fiul lui Iona, Mă iubeşti?”. Dar asta nu a fost propriu-zis o ceartă, ci o şansă care i s-a dat de a-şi reafirma iubirea sinceră şi înflăcărată faţă de Hristos. Continuă să citești Pr. Constantin Sturzu: CEATA SFINŢILOR NU EXCLUDE CEARTA SFINŢILOR!

Pr. Constantin Sturzu: CUM VINDECI O INIMĂ ÎMPIETRITĂ?

Cum vindeci o inimă împietrită?

pr. Constantin Sturzu

De câte ori nu ne surprindem (dacă suntem oneşti) cum că avem pretenţia ca problemele să ni se rezolve aşa, magic, dintr-odată, fără nici un efort din partea noastră? Să ne ia El durerea, necazul, supărarea… adică să facă El efortul de a se da jos de pe cruce?

Cuvintele Scripturii sunt inepuizabile. Numai plecând de la un fragment de text (pericopă evanghelică) ce se citeşte la o Sfântă Liturghie, putem descrie viaţa noastră întreagă. Spre exemplu, urmează Duminica Mironosiţelor, a treia după Paşti, în care se lecturează un pasaj din Evanghelia de la Marcu (15,43-47 şi 16,1-8; vă rog să-l lecturaţi, spre a înţelege mai bine cele ce urmează). Din aceste versete aflăm ce s-a întâmplat după moartea lui Iisus pe cruce. Pentru a ne tâlcui acest text, vom porni de la un adevăr mărturisit în Biserică, acela că, în momentul în care păcătuim, noi Îl răstignim pe Hristos. Nu în sensul că-L ţintuim efectiv pe cruce cu trupul său omenesc, ci în sensul în care ne facem părtaşi acelora care L-au răstignit acum aproximativ două mii de ani. Continuă să citești Pr. Constantin Sturzu: CUM VINDECI O INIMĂ ÎMPIETRITĂ?

Pr. Constantin Sturzu: Intrarea triumfală în Ierusalim şi refuzul puterii

Intrarea triumfală în Ierusalim şi refuzul puterii

pr. Constantin Sturzu

Creştinul este chemat să instaureze pe pământ adevărata Împărăţie. Nu o împărăţie bazată pe legi mai mult sau mai puţin perfectibile, ci una fondată pe Cuvântul lui Dumnezeu, nu una a cărei ordine este asigurată prin forţă, ci una a cărei coeziune i-o conferă iubirea, nu o societate în care fiecare se străduieşte să parvină, ci una în care a dărui este verbul de căpătâi.

Încă de la începuturile misiunii Sale publice, Mântuitorul a fost asaltat de mulţimi de oameni. În chiar primul capitol al Evangheliei după Marcu, după ce ni se relatează minunea vindecării, în sinagoga din Capernaum, a unui „om cu duh necurat”, aflăm că „a ieşit vestea despre El îndată pretutindeni în toată împrejurimea Galileii” (Marcu 1, 28). Intrând în casa lui Petru, acolo a vindecat pe soacra acestuia – cea „prinsă de friguri” -, apoi pe „toţi bolnavii şi demonizaţii”, încât „toată cetatea era adunată la uşă” (Marcu 1, 33). Însă în următoarea zi, foarte de dimineaţă, Domnul Se retrage „într-un loc pustiu şi Se ruga acolo”. Aici intervine un episod extrem de grăitor, care ne ajută să înţelegem mai bine ce impact a avut, acum aproximativ două mii de ani, această activitate publică a Fiului lui Dumnezeu. Căci au mers să-L caute Simon Petru şi alţi ucenici şi, găsindu-L, i-au spus: „Toţi Te caută pe Tine” (Marcu 1, 37). Acest „Toţi Te caută pe Tine” nu cuprinde în sine nici o exagerare. Într-adevăr, Hristos Domnul era căutat mai ales de cei care sufereau de diverse neputinţe sau de cei care erau însetaţi de cuvânt dumnezeiesc. Şi dacă încă din primele zile ale activităţii Sale devenise atât de cunoscut, e lesne să ne imaginăm cam la ce cote ajunsese popularitatea Sa (ca să vorbim mai pe înţelesul omului de azi), după vreo trei ani de propovăduire şi de minuni săvârşite. Iar una dintre cele mai mari minuni făcute, chiar spre sfârşitul misiunii Sale, a fost cea a învierii prietenului Său, Lazăr, din morţi, la patru zile după ce fusese îngropat. Continuă să citești Pr. Constantin Sturzu: Intrarea triumfală în Ierusalim şi refuzul puterii

Pr. Constantin Sturzu: AŞA CUM SUNTEM, ADICĂ RĂNIŢI

Aşa cum suntem, adică răniţi

pr. Constantin Sturzu
 

Nouă ne este ruşine, adesea, cu multele noastre păcate şi nici nu mai îndrăznim să ne apropiem de cele sfinte, dar El nu ne priveşte niciodată cu asprime sau cu silă, ci cu milă. Unde noi vedem urâciune, răutate, lăcomie, desfrânare, ură etc., Domnul vede rana de dincolo de ele.

 

Săptămâna trecută, la invitaţia ASCOR Iaşi, am susţinut o conferinţă pe o temă ce se regăseşte în titlul articolului de faţă. Subiectul este atât de actual şi de important, încât simt nevoia să reiau anumite reflecţii, dar şi să adaug unele elemente noi faţă de discursul susţinut în faţa studenţilor ieşeni. De fapt, „discurs” este un cuvânt cam pretenţios pentru ceea ce a fost, mai degrabă, o mărturie a unui om care a căutat în Evanghelii un răspuns la frământări existenţiale şi la multele provocări întâlnite mai ales la scaunul de spovedanie. Şi filmul lui Cristian Mungiu, pe care l-am comentat săptămâna trecută şi despre care ar mai fi multe de spus, oferă, între altele, imaginea unei răni ce capătă proporţii universale: într-o ţară şi o societate bolnave, oameni cu numeroase (mai  mult sau mai puţin vizibile) răni sufleteşti nu pot, cu toată bunăvoinţa lor, decât să-şi sporească şi mai mult aceste dureri, ce ajung chiar a fi mortale. Încât o întrebare care se conturează pe parcursul filmului este şi aceasta: ar putea, vreodată, două suflete bolnave să aibă o relaţie sănătoasă? Răspunsul la această întrebare îl aflăm într-o pildă pe care o spune Însuşi Hristos Domnul, când se întreabă, deloc retoric: „Poate orb pe orb să călăuzească? Nu vor cădea amândoi în groapă?”(Luca 6, 39). Şi se deschide, de aici, singura perspectivă corectă asupra vindecării omului şi a relaţiilor interumane. Dacă oamenii nu se pot vindeca, spiritual vorbind, unul pe altul, înseamnă că e nevoie să ne raportăm, în primul şi în primul rând, la Dumnezeu. Abia după ce primim tămăduire prin raportare la Dânsul, adică după ce ne împăcăm cu Dumnezeu, vom putea să relaţionăm în mod sănătos chiar şi cu oamenii care încă sunt „orbi”, în sensul trimiterii scripturistice de mai sus. Continuă să citești Pr. Constantin Sturzu: AŞA CUM SUNTEM, ADICĂ RĂNIŢI

Pr. Constantin Sturzu: ATENŢIE, SE ÎNCHID UŞILE ÎMPĂRĂŢIEI!?

 ATENŢIE, SE ÎNCHID UŞILE ÎMPĂRĂŢIEI!?

AUTOR: PR. CONSTANTIN STURZU

Problema impartasirii dese sau rare a credinciosilor preocupa de multa vreme Biserica. Este reluata de fiecare generatie in parte si fiecare contribuie, cumva, la inmultirea argumentelor care sa sustina una sau alta dintre cele doua pozitii. Nu voi zabovi asupra acestor argumente, ele se regasesc in cele peste 500 de pagini ale volumului publicat la Editura Deisis, „Impartasirea continua cu Sfintele Taine (dosarul unei controverse  marturiile Traditiei)”, care il are ca traducator pe parintele Ioan I. Ica jr, autor si al unui consistent studiu introductiv. Indraznesc insa a ma deschide catre o perspectiva asupra pricinilor care pot opri de la impartasire, respectiv asupra nevoii omului de Euharistie, plecand de la unele incredintari nascute la scaunul de spovedanie.

Asadar, ce ar putea opri de la impartasanie un om? Raspunsul poate fi lesne aflat de cei care au acces la canoanele Bisericii si la alte reglementari ce vizeaza acest aspect. In afara insa de aceste elemente cu referire explicita la Taina Euharistiei, exista un intreg tezaur de invataturi care pot avea, de asemenea, o relevanta care sa intareasca si mai mult si sa nuanteze textele consacrate deja. Spre exemplu, pornind de la talcuirea, unanim acceptata, a Mantuitorului Iisus Hristos ca fiind, in starea de jertfa de pe cruce, noul pom al vietii, si de la intelegerea sangelui ce a tasnit din coasta Sa ca fiind rodul acestui pom, ajungem sa deslusim si dintr-un alt unghi motivele pentru care un om este oprit sau, dimpotriva, este indemnat sa se apropie de sfantul potir. Continuă să citești Pr. Constantin Sturzu: ATENŢIE, SE ÎNCHID UŞILE ÎMPĂRĂŢIEI!?

PR. CONSTANTIN STURZU: FARISEII VECHI ŞI NOI

Fariseii vechi si noi

 *

 

 

AUTOR: PR. CONSTANTIN STURZU

Scaunul de spovedanie este locul unde, poate mai mult ca in alte situatii, ne poate fi de folos o astfel de autoevaluare, ce porneste de la premisa ca ispita fariseismului este prezenta si astazi, si va fi asa pana la sfarsitul veacurilor. 

Asa cum se stie, anul acesta este dedicat sfantului maslu si ingrijirii bolnavilor. La slujba acestei sfinte taine, se citesc sapte pericope din Evanghelii, intre care prima face referire la pilda samarineanul milostiv pe langa care trec, nepasatori, un preot si un levit (v. Luca 10, 25-37). S-a constatat ca, uneori, cate un slujitor prefera ca, in loc de a rosti intocmai versetul in care se spune ca „un preot se cobora pe calea aceea” (Luca 10, 31), sa rosteasca „un preot al Legii vechi se cobora pe calea aceea” sau chiar „un cuvios oarecare se cobora pe calea aceea”. Drept justificare a schimbarii textului se invoca faptul ca, rostit ca atare, textul poate sminti, prin faptul ca ar parea ca face referire la un preot precum cei din zilele noastre. Si atunci apare specificarea „al Legii vechi” sau eufemismul „un cuvios oarecare”. Aceasta mica si „nevinovata” modificare nu este deloc un amanunt de neluat in seama, ci constituie un serios prilej de reflectie asupra preotiei si asupra crestinismului de astazi. Evident ca in mintea celui care schimba astfel textul se afla dorinta de a se delimita de nemilostivirea acelui preot din parabola (al Legii vechi, intr-adevar!) si ar vrea sa sugereze ca preotul de azi, fidel marturisitor al lui Hristos, nu ar mai trece nepasator pe langa un om aflat in suferinta. Dar este si un reflex al clericului care este atacat astazi de unele confesiuni neoprotestante, confesiuni care-si invata adeptii ca preotii sunt cei care L-au rastignit pe Mantuitorul pe cruce, iar preotii de astazi nu sunt decat urmasii acelora, de acum doua mii de ani, atacul asupra preotiei sacramentale constituind un argument pe care-si cladesc retorica indreptata impotriva Bisericii bimilenare. Preotia Vechiului Testament este insa doar o prefigurare a celei consacrate de Hristos si, dincolo de denumire si de unele elemente de cult (cum ar fi tamaierea), preotul crestin este cu totul altceva decat era, in vechime, preotul templului iudaic. Cu atat mai stranie este obsesiva acuzare a preotilor de azi ca fiind ucigasi ai lui Hristos, in conditiile in care El a lasat tocmai acestor slujitori ai altarului harul de a fi „iconomi ai tainelor lui Dumnezeu” (I Corinteni 4,1) si de a oferi credinciosilor insusi trupul si sangele Sau, pe care le-a jertfit pe Sfanta Cruce. Continuă să citești PR. CONSTANTIN STURZU: FARISEII VECHI ŞI NOI

Pr. Constantin Sturzu: ÎNMULŢIREA PÂINII, FĂRĂ CIRC

Pr. Constantin Sturzu:

ÎNMULŢIREA PÂINII, FĂRĂ CIRC

 

 

In afara de painea euharistica, atunci cand e cinstita ca atare!, orice alta „paine” are in sine ispita de a se asocia si cu un (chiar daca mai modern) „circ”.

Preocuparea de a identifica metode eficiente de manipulare a populatiei exista inca din cele mai vechi timpuri. Si in antichitate (a se vedea acel „poporul poate fi condus daca are paine si circ”), si in perioada medievala sau in modernitate, dar mai ales in vremurile contemporane s-a cristalizat o adevarata stiinta avand ca obiect aceasta maniera de a controla masele. De la politicieni la conducatori de miscari (pseudo)religioase sau de alta natura, de la oameni de afaceri pana la sportivi sau actori din industria divertismentului, poti gasi un interes crescand pentru mijloacele si metodele prin care sa fii cat mai pregatit spre a seduce un public tinta. Desigur, pentru publicul larg, este greu de sesizat in spatele unei campanii publicitare sau in declaratiile de dupa un meci de fotbal faptul ca totul este extrem de bine calculat pentru a atinge un anumit scop. O reclama seduce, de multe ori, printr-o componenta artistica, printr-un clip foarte bine realizat, care misca inimile, iar o declaratie a unei persoane implicate intr-o competitie sportiva e receptata de cele mai multe ori ca o reactie spontana, care dezvaluie ceva din trairea (autentica, vezi bine!) a celui cu pricina. Lucrurile s-au rafinat atat de mult, specialistii care consiliaza sunt atat de bine pregatiti, incat rareori mai vezi pe cate cineva pus pe ganduri si receptand in mod critic un mesaj public, cautand sa intrezareasca ce se afla dincolo de mesajul „la vedere”. Cu siguranta exista, ca peste tot, si exceptii; sunt convins ca mai exista, in orice domeniu, si oameni sinceri in intentiile si in declaratiile lor, dar tendinta generala este aceea de a manipula in mod voit. Continuă să citești Pr. Constantin Sturzu: ÎNMULŢIREA PÂINII, FĂRĂ CIRC

PR. CONSTANTIN STURZU: De ce nu au urcat feministele pe Golgota

De ce nu au urcat feministele pe Golgota 

 

 

Alte predici la Duminica Mironosiţelor:

 

Daca ar fi ramas la nivelul unui feminism nivelant al oricaror diferente dintre barbat si femeie, mironositele ar fi ratat si Golgota si Invierea, nu ar mai fi fost primele mesagere ale singurului lucru nou sub soarele istoriei, rostind cele dintii: Hristos a inviat!

O discutie despre conceptia crestina asupra rolului si locului femeii in familie si, in general, in societate, daca este purtata intr-un spatiu secularizat, are cele mai mari sanse sa plece de la prejudecata ca Biserica injoseste femeia, argumentele fiind cele de genul: in Biserica (si in Biblie) se spune ca barbatul trebuie sa fie cap femeii, ca femeia trebuie sa se teama de barbat, ca, de fapt, femeia este socotita doar ca un ajutor al barbatului (a se vedea Facere 2, 18-23) si multe altele de genul acesta. Astfel de probleme ridicate, de regula, de persoane din afara Bisericii sint binevenite, intrucit ne ofera sansa de a oferi unele explicatii edificatoare pentru cei care chiar le cauta. Nu voi intra prea mult in explicarea acestor cuvinte despre relatia dintre barbat si femeie, intrucit altul e subiectul articolului de fata. Voi aminti doar ca femeia se supune barbatului nu oricum, ci asa cum barbatul se supune lui Hristos – e vorba de o ierarhie in ordine duhovniceasca pentru ca in Biserica lui Hristos e o anumita rinduiala si fiecare isi are un loc al sau, fara ca unul sa fie mai de cinste si altul mai de necinste. Femeia trebuie sa se teama de barbat nu in sensul de a nu-i fi frica sa fie agresata de acesta, ci avind un barbat care o iubeste atit de mult („precum Hristos isi iubeste Biserica” – acesta ar trebui sa fie nivelul), adica purtindu-i o dragoste care merge pina la sacrificiul suprem, sa se teama ca nu cumva sa piarda o astfel de iubire. Continuă să citești PR. CONSTANTIN STURZU: De ce nu au urcat feministele pe Golgota