Arhive etichete: Suferinţă

Sfântul Ignatie Briancianinov: DIN TOATĂ INIMA SĂ NE LĂSĂM LUCRAŢI PRIN NECAZURI

Sfântul Ignatie Briancianinov:

DIN TOATĂ INIMA SĂ NE LĂSĂM LUCRAŢI PRIN NECAZURI

*

Legături:

* * *

Sfinţii Părinţi, călugării din primele veacuri creştine, au fost creştini desăvârşiţi, plini de Duhul Sfânt. Ei au avut descoperiri de sus referitor la monahismul vremurilor de pe urmă şi au făcut referitor la acest subiect proorocii care se împlinesc sub ochii noştri. Toate prezicerile părinţilor sunt de acord în a spune că monahii de la urmă vor duce o viaţă mănăstirească săracă, pentru că nu le vor fi acordate nici puterile psihice şi spirituale, nici belşugul harului de care se bucurau primi călugări, şi că îşi vor câştiga mântuirea cu mare greutate.

Un oarecare călugăr egiptean a căzut într-o zi în extaz şi a avut o viziune duhovnicească. A văzut trei călugări pe malul mării. De pe celălalt mal o voce le striga: “Luaţi aripi şi veniţi la Mine!”. După ce au auzit această voce, doi dintre călugări au primit aripi de foc şi au zburat deîndată pe celălalt mal. Al treilea a rămas singur acolo unde era. A început a plânge şi a striga. In final şi el a primit aripi, dar nu de foc; acestea erau atât de slabe încât a traversat marea cu mare frică şi întâlnind foarte multe obstacole. Adesea puterile îl lăsau şi se învolbura în mare; văzând că se îneacă, a început să strige cu o voce tânguitoare, când ridicându-se deasupra valurilor, când fiind acoperit de ele, ajungând din nou deasupra, iar apoi epuizat cădea în vârtej, strigând din nou, ridicându-se un pic… în sfârşit, sleit de puteri, a ajuns la malul celălalt. Primii doi călugări reprezintă monahismul primelor veacuri, pe când cel de-al treilea reprezintă monahismul vremurilor de pe urmă, sărac atât numeric cât şi în realizări (Ioan Colov, Pateric, Alba lulia, p. 99). Continuă să citești →

Maica Siluana: LIMBAJUL DURERII

Limbajul durerii

 

 
Prin durere Dumnezeu ne strigă de pe calea rătăcită, ne cheamă să ne venim în fire, să ne orientăm spre adevăr şi lumină. A asculta limbajul durerii înseamnă a pune început bun la o bună comunicare cu sine şi cu semenii. A-ţi asculta durerea înseamnă a-L auzi pe Dumnezeu şi a începe să-L asculţi activ, înţelegând şi lucrând cele auzite cu cuvântul, cu gândul şi cu fapta.
Cel mai important este să înţelegem să ne venim în fire. Când mă doare, eu mi-am ieşit din fire, eu  nu sunt conform firii; fac un lucru care nu este în conformitate cu firea. Şi durerea mă aduce înapoi în firea cea cum a făcut-o Dumnezeu, cum a creat-o Dumnezeu. Ăsta este rolul ei.
A asculta durerea aproapelui înseamnă a te împărtăşi din viaţa lui, a-i purta povara, a-l ajuta să se descopere ca persoană. Port povara când eu nu fac nimic. Nu pot să trăiesc durerea în locul tău; dar sunt cu tine. Nu putem face nimic, ci stăm acolo şi aducem calmul nostru şi răbdarea.
Este nevoie să facem diferenţă între durere şi suferinţă
Durerea este ce simte firea iar suferinţa e semnificaţia pe care o dau eu durerii. Acestea sunt filosofii ale creierului care e înarmat cu revoltă. Ne ascultăm durerea în pocăinţă, când trăim durerea în această pocăinţă ca întoarcere, în asumarea durerii cu nădejde, cerând de la Dumnezeu vindecarea. Atunci ne vom schimba modul de viaţă, cînd vom face diferenţa între durere şi suferinţă. (seminar comunicare 29 martie 2013)

Maica Siluana: Să folosim suferinţa ca moment de încredinţare în mâinile Lui Dumnezeu

Să folosim suferinţa ca moment de încredinţare în mâinile Lui Dumnezeu

Maica Siluana Vlad

Orice om care alege să nu fie cu Dumnezeu, va fi cu frica în sân, adică în inimă. Frica îl va arunca în fel de fel de strategii de ieşire! Se va ascunde, va minţi, va face performanţe ca să obţină ce doreşte, va manipula, va invidia, va urî, se va mânia (adică se va lăsa „apucat de nervi!”) şi va fi nefericit, dar va avea satisfacţia de a fi victimă şi de a da vina, de a acuza, de a se revolta pe alţii, pe sine, pe Dumnezeu!

Uşurarea vine de la Cel ce spune: „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi, că Eu vă voi odihni pe voi!”. El ne cere să luăm povara Lui că este uşoară, şi nu povara fricii care ne ucide! Povara Lui, e crucea.

Crucea, pe care eşti chemat s-o iei dacă vrei să-L urmezi ca să intri în Bucuria Lui acum, aici şi în veci, cuprinde şi acceptarea şi binecuvântarea realităţii dureroase. Acceptarea realităţii şi binecuvântarea celor părtaşi la ea, şi nu acceptarea şi binecuvântarea suferinţei ca stil de viaţă.

În momentul în care acceptăm şi binecuvântăm o realitate, Însuşi Dumnezeu, Izvorul binecuvântării şi Autorul Poruncii, intră în acea realitate şi o preface în altceva, în loc de întâlnire cu El, în uşă de intrare în Bucuria Lui! Suferinţa nu mai e decât momentul de încredinţare în mâinile Lui iubitoare, dar străpunse de cuiele răstignirii.

Frica însă ne face să fugim de cruce şi să ne imaginăm că acceptarea ei ar însemna suferinţă multă şi permanentă. Asta e lucrarea tatălui minciunii!

Dumnezeu este în noi, cu noi, dar nu acolo unde-L așteptăm noi ca să ne dea peste mână când alegem să facem ce ne face rău, deși ne place, și nici nu ne pândește ca să ne pedepsească sau să ne condamne pentru alegerea noastră. Continuă să citești →

Părintele Arsenie Papacioc: O SUFERINŢĂ NU ŞI-A ATINS SCOPUL, DACĂ TU NU AI IEŞIT CU UN FOLOS DIN EA (Video)

Părintele Arsenie Papacioc:  O SUFERINŢĂ NU ŞI-A ATINS SCOPUL,

DACĂ TU NU AI IEŞIT CU UN FOLOS DIN EA

 


Alte articole:

Video:

Maica Siluana vă răspunde: DUMNEZEU NU PEDEPSEŞTE AŞA CUM AM FACE-O NOI DACĂ AM FI ÎN LOCUL LUI

Maica Siluana vă răspunde:

DUMNEZEU NU PEDEPSEŞTE AŞA CUM AM FACE-O NOI DACĂ AM FI ÎN LOCUL LUI

 

Dacă omul are în sufletul său „binele“, de ce să se teamă de Dumnezeu? Să se teamă de Dumnezeu cel care păcătuieşte cu intenţie, cel care greşeşte ştiind că greşeşte şi nu se poate abţine la ispita diavolului. Mie nu mi-e frică de Dumnezeu. Mi-e frică de oameni, dintre care unii îţi bagă în inimă cuţitul de trei ori cât ai zice peşte. Dumnezeu este Bun şi Mare. Te apără şi El cât poate. Nu te poate însă apăra de trimişii diavolului pe pământ, care te înjunghie fără nici o remuşcare. Dacă pe ei nu-i pedepseşte de 2.000 de ani, de ce m-ar pedepsi pe mine Dumnezeu? Cu diavolul risc să am probleme, diavolul coborât printre noi. Chiar Pitagora ne-a spus acum 2.500 de ani: „Nu te teme de zei, teme-te de oameni“. Şi bine a zis.

***

Omule drag,

Mult adevăr este în ceea ce spui, dar încă şi multă confuzie şi neştiinţă.

În primul rând, este adevărat că tu şi toţi cei care au „binele“ în suflet nu aveţi de ce să vă temeţi de Dumnezeu ca de oamenii care-ţi „bagă în inimă cuţitul de trei ori cât ai zice peşte“. Frica de Dumnezeu înseamnă cu totul şi cu totul altceva. Ea este începutul înţelepciunii şi aceasta se dobândeşte ca dar de la Dumnezeu dacă o cerem şi facem cele de cuviinţă ca s-o păstrăm şi s-o cultivăm. Continuă să citești →

Părintele Arsenie Papacioc – Suferinţa

Părintele Arsenie Papacioc 

Suferinţa

Alte articole:

Video: