Numai anumiți preoți aveau voie să intre în templul propriu-zis, adică în sanctuar, iar în Sfânta Sfintelor, doar arhiereul intra, o singură dată pe an, în ziua ispășirii.

De fapt, există o singură scenă în Noul Testament care se petrece în interiorul templului: întâlnirea cu îngerul a preotului Zaharia, tatăl Sfântului Ioan Botezătorul, care fusese desemnat, prin tragere la sorți, să intre în templu și să ardă tămâie pe altarul de aur (Luca 1, 9).

În imaginea de mai jos, se poate observa cum era împărțit sanctuarul.

În prima încăpere, numită Sfânta, intra preotul ca să tămâieze și aici se aflau candelabrul cu șapte brațe, masa punerii pâinilor și altarul tămâierii. Cea de-a doua încăpere, numită Sfânta Sfintelor, era despărțită de Sfânta printr-o catapeteasmă realizată din materiale textile, pe care erau brodate chipuri de heruvimi. Din păcate, aici nu se mai afla chivotul legii, ca în templul lui Solomon, ci era o cameră goală.

Prin „templu” nu se înțelegea doar sanctuarul.

Dar, prin denumirea de „templu”, evreul nu înțelegea doar sanctuarul, ci și toate celelalte dependințe ale templului. De pildă, în ziua de astăzi, când spunem „mănăstire”, nu ne referim doar la biserica mănăstirii, ci la întregul complex monahal. Așa și templul: în jurul sanctuarului era un întreg complex de construcții, care erau destinate cultului divin public.

Când Hristos a fost adus pentru prima oară la templu, El împlinise 40 de zile, perioadă care era necesară pentru curățirea mamei Sale. Dacă privim imaginea de mai sus, observăm prima curte interioară (3), care era numită „curtea femeilor”. Aceasta nu era dedicată exclusiv femeilor, ci ea era punctul maxim până la care puteau merge femeile care voiau să asiste la cultul divin săvârșit la templu. Orice încercare de a trece mai departe era pedepsită cu moartea, de către paznicii care păzeau poarta de acces către sanctuar. În timpul unor săpături arheologice, s-a descoperit o placă de argint, care era pusă pe unul dintre pereții templului, având o inscripție care spunea așa: „Dacă cineva neavizat va îndrăzni să treacă de această inscripție, nimeni nu va fi considerat vinovat de moartea pe care o va suferi”. În această curte interioară stătea bătrâna proorociță Ana, rugându-se și postind, și aici L-a întâmpinat pe Pruncul Iisus, aducând laudă lui Dumnezeu (Luca 2, 36-38).

Treizeci de ani mai târziu, tot aici, Iisus observă milostenia făcută de bărbatul bogat și de văduvă (Luca 21). Între coloanele care înconjurau curtea se aflau 13 cutii de lemn, în care credincioșii lăsau donații pentru templu. Fiecare cutie avea o deschizătură în forma unei pâlnii de bronz, iar atunci când cineva punea bani în cutie, putea fi ușor intuită suma, după sunetul pe îl făceau monedele. Astfel, bogatul a contribuit din belșug, însă văduva a dat un ban mic, însă el era tot ceea ce mai avea ea.

În următoarea curte (2), aveau acces doar preoții și bărbații adulți, fiind locul unde se aduceau jertfele. Aici se găseaualtarul pentru jertfe și marea de aramă.

Așa cum menționam, în sanctuar (1) intra doar preotul ce era de rând la slujire și arhiereul, o singură dată pe an.

Cei care nu erau evrei, puteau intra în curtea exterioară a templului, numită „curtea neamurilor” (4).

În imaginea următoare, observăm și celelalte construcții ale templului.

În mijloc este sanctuarul, având în jurul lui curtea neamurilor, înconjurată de ziduri masive de piatră. În partea din stânga, pe mai multe etaje, erau amenajate camere în care locuiau cei care slujeau la templu: preoții, în perioada de slujire anuală, personalul auxiliar și cei care erau consacrați templului. După majoritatea cercetătorilor, în colțul din stânga se afla „sprânceana templului”, unde Iisus a fost dus de diavol, spre a fi ispitit, și L-a îndemnat să Se arunce. Pentru a ne face o idee asupra acestei ispitiri, trebuie să știm că distanța de pe zid, până la pământ era cam de 130 de metri, adică echivalentul unui bloc de 45 de etaje.

Fecioarele consacrate

Așa cum dă mărturie chiar Sfânta Scriptură (Ieșire 38, 8;I Regi 2, 22; II Macabei 3, 19-20), existau, în cadrul complexului sacru din Ierusalim, anumite fecioare, care erau consacrate lui Dumnezeu, făcând diferite activități necesare cultului: coseau veșmintele sanctuarului și ale preoților, spălau veșmintele preoților, care se murdăreau de sângele jertfelor, coceau pâinile punerii înainte, realizau catapeteasma templului, dar, cel mai important, se rugau. Aceste fecioare trăiau la templu de la 3 la 14 ani, când slujirea lor se încheia prin căsătorie. Mai existau și femei mai în vârstă, precum proorocița Ana, care îndeplineau rolul de îndrumătoare ale tinerelor fete.

Din acest ordin al fecioarelor a făcut parte și Maica Domnului până la vârsta de 14 ani, când s-a căsătorit cu Iosif,pregătindu-se aici, aproape de Sfânta Sfintelor, să devină ea însăși o Sfântă a Sfintelor, în care avea să intre Domnul și Dumnezeul nostru, așa cum odinioară a intrat în templul din Ierusalim și a avut ca tron chivotul legii, în mijlocul heruvimilor.

Sursa: doxologia.ro