CUVÂNT PUTERNIC al Sf. Athanasie din Paros împotriva celor care se luptă cu împărtășirea continua! Teologia liturgic-euharistică a Cuviosului Atanasie din Paros (1721–1813) – Prefaţa Dogmaticii

Teologia liturgic-euharistică a Cuviosului Atanasie din Paros (1721–1813) –

Prefaţa Dogmaticii

*

Tinerilor iubitori de învăţătură şi tuturor fraţilor mei în Hristos de un neam sănătate, pace, fericire şi mântuire veşnică de la Dumnezeu Domnul Atotţiitorul.

Strălucita şi vestita insulă Chios, care e iubitoare de muze nu mai puţin decât iubitoare de Hristos, după „Retorica” mult sârguitoare şi „Metafizica” cea cu nume mare, care au fost deja editate anterior de ea pentru voi, vă salută şi acum pe voi, copiii cucernici ai sfintei Biserici a lui Hristos, precum şi pe toţi cei de o seminţie cu voi, aducându‑vă prin mine, smeritul lucrător din ea, „Rezumatul dogmelor” cereşti ca pe o pârgă aleasă şi snop sfânt adunat după putere de pe holda Duhului şi plantelor cereşti, a de Dumnezeu insuflatelor Scripturi şi a sfinţilor şi vestiţilor dascăli ai plinătăţii creştineşti.

Dar trebuie vorbit mai limpede despre acest lucru şi dat seama de întreprinderea aceasta, care e în chip mărturisit nu sub, ci mult peste măsura puterii mele; căci eu am mărturisit fără să mă ruşinez şi n‑am încetat să‑mi mărturisesc lipsa de învăţătură, şi atunci cum să fi îndrăznit acum eu însumi acestea, ştiind că acela care vorbeşte sau scrie despre Taine trebuie să fie nu numai foarte experimentat şi foarte cunoscător al dumnezeieştilor Scripturi, dar şi curăţit sau măcar în curs de curăţire, potrivit glăsuirii Teologului [Grigorie din Nazianz]? Iar eu, care pe lângă lipsa de învăţătură şi de experienţă în general şi în întregime în cele dumnezeieşti, mai sunt şi întinat şi nevrednic prin viaţa mea să umblu în înţelesurile dumnezeieşti, dacă cele ale mele sunt într‑adevăr aşa şi am o astfel de socotinţă, cum, iarăşi, voi primi eu această luptă supramăreaţă, şi mă voi arunca în această arenă de nestrăbătut? Arătându‑vă acest lucru vin la voi şi cer iertare dacă acest cuvânt va ieşi în afara măsurii povestindu‑vă de la început cum au stat lucrurile.

Cu nu puţini ani în urmă ne‑a venit în mâini o carte care poartă suprascrierea „Teologie”, dar numele nici unui autor. Zvonul spunea însă că e osteneala unuia dintre cei mai vestiţi în filozofie dintre ai noştri1, care le‑a adunat precum se pare din scolasticii latinilor, curăţindu‑le însă de necurăţiile papistaşe. Dar, nu ştiu cum, cartea era plină şi de alte scăderi. Iar pentru că era, chipurile, o carte de şcoală [scolastică], ni s‑a părut că trebuie să o predau elevilor mei. Dar deşi, cum am recunoscut, eram lipsit de experienţa unora ca acestea, chiar şi aşa mi s‑a părut că găsesc în ea multe lipsuri, fie ca unele care nu erau corecte, fie ca unele spuse în dezacord, fie ca puse fără ordine, fie ca păcătuind într‑un alt mod şi având nevoie de îndreptare. Şi începând eu să îndrept acestea şi unele ca acestea, cum cerea nevoia în fiecare caz, şi am făcut aceasta la prima şi a doua predare, s‑a întâmplat ca astfel cartea să devină un monstru diform şi urât prin desele ştergeri şi alte adaosuri şi prin refaceri în foarte multe locuri, încât nu mai e bună nici pentru copiere, nici pentru predare. Ajungând la aceasta cu lucrul, urma doar una din două: fie să încetez şi să şterg totul, fie să iau din carte şi să transform şi să o refac de la început cu totul. Îndemnându‑mă aşadar la aceasta din urmă unii dintre cunoscuţii mei şi observând şi eu că altfel nu se putea face, de voie, de nevoie m‑am avântat în această luptă supramăreaţă, uitând puţin de neputinţa mea şi atârnându‑mi toate nădejdile de Părintele luminilor, de la Care pogoară tot darul desăvârşit, potrivit dumnezeiescului Iacob [1, 17]. Cu al Cărui ajutor, care mi‑a îngăduit aceasta, am şi isprăvit şi am pus capăt unui lucru care mi se pare acum de bun augur.

Acestea fiind spuse despre îndrăzneala acestei încercări peste putere, trebuie vorbit acum şi despre lucrul ei, adică despre această lucrare. Mai întâi, despre numele ei. Căci nu mi s‑a părut potrivit după punere la încercare *< să‑i pun întregii cărţi suprascrierea „Teologie” sau „Carte teologică”, şi să‑i dau acest nume, cum le place să o numească scolasticilor latini. Întrucât acest nume de „Teologie” nu este propriu, nici cuvenit pentru întreaga lucrare. Căci observând bine lucrurile, găsesc că dumnezeieştii noştri Părinţi, atât cei vechi, cât şi cei de pe urmă, care s‑au distins spre sfârşitul împărăţiei [bizantine], unul dintre ei fiind şi preaînţeleptul în cele dumnezeieşti Iosif Vryenios, nu fac nicidecum comune numele, ci mai degrabă le disting unele de altele, numind „teologie” doar vorbirea despre Dumnezeu, iar „economie”, lauda înomenirii Unului‑Născut. Deci întrucât, fără să‑l facă nume comun, dumnezeieştii dascăli ai Bisericii numesc peste tot „teologie” numai vorbirea despre Dumnezeu, iar „economie” numesc taina surpanegrăită a înomenirii lui Hristos, precum şi creaţia, aducerea de către Dumnezeu la fiinţă din nimic a universului, ceea ce e o dogmă a credinţei, de aceea, fiindcă vreau şi doresc să mă aliniez întru toate dumnezeieştilor mei Părinţi, iar nu invenţiilor inovatoare ale celor noi şi mai noi decât aceştia, de aceea am hotărât să numesc întreaga lucrare nu „Teologie” sau „Teologică”, ci „Rezumat al dumnezeieştilor dogme ale credinţei”2. Căci tratează despre trei lucruri mari: Teologie, Creaţie şi Economie, fiecare din acestea având o întindere nesfârşită cuprinsă în dumnezeieştile Scripturi. De aceea, socot, numele „Rezumat” este foarte propriu şi foarte firesc cu referire la strâmtimea minţii omeneşti şi mai cu seamă întrucât prin voinţă mai mult decât prin fire gura mea nu se lărgeşte, potrivit Psalmistului [Ps 80, 11], ci mai degrabă se strâmtează. Prin urmare, cartea se împarte în trei: în Teologie, în Creaţie şi în Economia în trup. Prima se subdivide în alte două părţi sau secţiuni: în vorbirea simplă [despre Dumnezeu], în care se vorbeşte pe scurt despre atributele lui Dumnezeu, lucru pe care marele Dionisie îl numeşte „Despre numirile dumnezeieşti”, şi în misterul supraincognoscibil al sfintei, de‑o‑fiinţă şi închinatei Treimi, în care sunt teologhisite cele Trei Ipostase sau Persoane tearhice şi synanarhice ale Tatălui, Fiului şi Duhului Sfânt, şi unde se vorbeşte şi despre unele erezii privitoare la acesta. Partea a doua, Creaţia, se subdivide şi ea în: această creaţie văzută, şi în cea nevăzută a puterilor necorporale. Partea a treia, adică Economia dumnezeiască, rămâne nedivizată în altele; se vorbeşte şi aici despre diferitele şi multele erezii care au răsărit cu privire la acest mister foarte supranatural. Iar după isprăvirea acestor trei am adăugat şi alte două rezumate: unul despre dumnezeieştile Taine ale Bisericii, iar altul despre poruncile Stăpânului şi ale Bisericii, şi care, deşi sunt necesare şi trebuincioase, nu s‑au găsit în prototip.

Astfel fiind dispuse, mărturisesc tuturor şi vestesc cu limbă clară şi spun ceea ce înalta minte, marele Dionisie, spunea despre sine însuşi, căci în prologul tratatului „Despre numirile divine” spune cuvânt de cuvânt aşa: „Căci în general nu trebuie îndrăznit, nici gândit ceva despre Dumnezeirea supraesenţială şi ascunsă decât cele arătate nouă în chip dumnezeiesc de dumnezeieştile Scripturi.” Acest lucru îl spun şi eu şi incomparabil mai mult îl spun eu, cu cât nici o comparaţie n‑ar putea exista între cineva lipsit de învăţătură şi gânditor de cele pământeşti, cum sunt eu, cu acel atoateştiutor şi gânditor de cele îngereşti. Prin urmare, nu voi spune nimic din burta mea, ci voi spune toate cele din dumnezeieştile Scripturi încă şi cele învăţate de marii Părinţi şi dascăli ai sfintei Biserici a lui Hristos, folosindu‑mă ca de o bază şi un început de cartea dinainte, alegând din ea părţile cele mai bune. Tratatul e scolastic, dar nu potrivit îndrăzneţului abuz al ipotezelor şi antitezelor celor mai absurde care domneşte acum în cele dumnezeieşti şi a dialecticii profane introduse în ea pe furiş din afară şi care strigă mult şi des în ea, dar care, lucru îndrăzneţ, îi va trimite unui blestem veşnic, potrivit marelui în teologie Grigorie; căci şi dumnezeieştii Părinţi se folosesc în cele dumnezeieşti de ajutorul care vine de la silogisme, dar la timp de necesitate, adică purtaţi împotriva duşmanilor credinţei, iar nu luptându‑se pur şi simplu cu umbrele astfel de fiecare dată şi jucându‑se în cele în care nu e de joacă, lucru pe care obişnuiesc să‑l facă astfel acum atotîndrăzneţii. Nu de acest gen scolastic, urât şi detestat de Părinţi, e tratatul acesta, ci cum este cel al dumnezeiescului Părinte Ioan Damaschinul. Care adunând cel dintâi într‑o singură alcătuire, pe care a intitulat‑o „Expunere a credinţei ortodoxe”, dogmele credinţei risipite în cuvintele şi în definiţiile dumnezeieştilor Părinţi, a predat‑o Bisericii lui Hristos, ca să aibă copiii creştinilor o învăţătură uşor de cuprins într‑o privire atunci când sunt învăţaţi în şcoli credinţa lor; pentru care, adică pentru înţelegerea dogmelor dumnezeieşti învăţate, a pus cu iubire de osteneală înaintea alcătuirii şi o logică. În acest mod să fie şi să se numească scolastic şi alcătuirea de faţă, pentru că a fost alcătuit cu iubire de osteneală de la bun început de dragul tinerilor care învaţă în şcoli, eliberat îndeajuns de teoriile scolastice, dar soluţionând în chip decent şi cuminte aporiile care se ivesc nu însă prin dese diviziuni şi subdiviziuni, ci prin mărturia dumnezeieştilor Scripturi şi tâlcuirile şi exegezele dascălilor putători de Dumnezeu; căci credinţa noastră nu e din principiile raţiunii, ci din Revelaţia dumnezeiască. > La care mai adaug acum şi aceasta: dat fiind că dogmele sfintei noastre credinţe nu le avem de la oameni, ci din dumnezeieştile Scripturi, de aceea în ce priveşte toate aporiile şi obiecţiile care se ivesc din dumnezeieştile Scripturi trebuie să le soluţionăm scripturistic, nu însă şi în ce priveşte cele ivite la unii Părinţi. Căci dogma bisericească e ca o balanţă şi un canon, şi, potrivit proverbului grecesc, nu trebuie pusă piatra pe balanţă, nici balanţa pe piatră; adică particularele trebuie să e armonizeze cu comunul, nu invers. Căci dacă am voi să dăm soluţii socotinţelor fiecăruia din Părinţi, cuvântul ni s‑ar întinde la infinit.

Aceste lucruri arătate fiind astfel vouă, fraţilor în Hristos, cer şi implor bunăvoinţa voastră, ca să‑mi daţi iertare, dacă lucrarea va fi judecată de voi ca nefiind potrivită demnităţii materiei din ea, nici potrivit aşteptării voastre, căci multe fiind, precum s‑a zis mai sus, cele ce împiedică să se facă un lucru foarte bun, mai e un lucru, reaua mea bătrâneţe, care mistuindu‑mă m‑a făcut inutil faţă de cele ce erau de lipsă. De aceea, fiind recunoscători pentru cele ce am putut să vă oferim, dacă din ele veţi avea vreun câştig, rugaţi‑vă mai întâi pentru pacea, fericirea şi păzirea de Hristos iubitoarei cetăţi Chios, care în vremuri atât de tulburi a deschis cu cele mai mari şi împovărătoare cheltuieli tuturor celor ce vor dintre cei de‑un neam cu noi o şcoală comună cu educaţie completă şi aceasta e activă fără nici o grijă; apoi şi pentru nevrednicia mea, ca Domnul Cel iubitor de oameni să mă miluiască pe mine nevrednicul cu mila Sa doar pentru bunătatea Lui.

30 ianuarie 1804

Al iubirii voastre în Hristos smerit frate cel mai mic între ieromonahi Atanasie din Paros

Despre înfricoşătoarea Taină a dumnezeieştii Cuminecări*

Aşa cum în natură ceea ce s‑a născut şi a primit început al vieţii are nevoie de o hrană corespunzătoare, tot aşa şi cel învrednicit de naşterea de sus din apă şi din Duh şi pecetluit cu Mirul dumnezeiesc, după cum spune legiuirea dumnezeiască, e chemat în continuare şi la Masa Duhovnicească şi se împărtăşeşte de hrana cea cerească, adică de dumnezeieştile şi înfricoşătoarele Taine ale lui Hristos, împărtăşire [metalēpsis] dumnezeiască pe care toţi Părinţii o numesc în comun şi cuminecare/comuniune prin excelenţă [kat’exaireton koinōnian]. Aceasta deoarece credinciosul se cuminecă cu Stăpânul Hristos atât prin dumnezeiescul Botez, cât şi prin preasfântul Mir, precum şi prin celelalte Taine, dar prin această Hrană duhovnicească se cuminecă într‑un mod diferit, întrucât se împărtăşeşte cu un Trup şi un Sânge îndumnezeite. De aceea împărtăşirea aceasta se numeşte cuminecare mai presus de orice altă cuminecare, dat fiind că dumnezeiescul Pavel strigă limpede: „Paharul binecuvântării, pe care‑l binecuvântăm, nu este oare o cuminecare/comuniune cu Sângele lui Hristos? Pâinea pe care o frângem nu este oare o cuminecare/comuniune cu Trupul lui Hristos?” [1 Co 10, 16]. Dar cuminecare se numeşte folosirea acestei înfricoşătoare Taine în care prin Trupul îndumnezeit şi Sângele îndumnezeit al lui Hristos ne împărtăşim de harurile Lui dumnezeieşti, devenind toţi, potrivit cuvântului Apostolului [cf. 1 Co 10, 17; 6, 16], un trup şi un duh cu Însuşi Hristos.

Iar preadumnezeiasca ei lucrare sfântă [hierourgia] e numită de dumnezeieştii Părinţi celebrare a celebrărilor, superioară prin excelenţă celorlalte celebrări; căci, potrivit dumnezeiescului Dionisie, ea este sfârşitul şi rezumatul tuturor celorlalte Taine, şi e desăvârşirea fiecăruia din darurile ei tearhice şi desăvârşitoare; aşa cum şi Botezul se numeşte luminare prin excelenţă, deşi fiecare din celelalte Taine împărtăşesc celor iniţiaţi o luminare, pentru că împărtăşesc o lumină primă, şi este început al tuturor mistagogiilor dumnezeieşti [Despre ierarhia bisericească III, 1].

Spunând pe scurt acestea, să cercetăm şi să vedem cu sfinţenie fiecare din aspectele particulare ale lucrării sfinte a acestei preadumnezeieşti celebrări.

Aşadar, dumnezeieştii Apostoli „precum au primit de la Domnul, aşa au şi predat” Bisericilor din toată lumea; şi anume că „în noaptea în care a fost predat, a luat pâine şi, mulţumind, a frânt şi a zis: „Luaţi! Mâncaţi! Acesta este Trupul Meu care se frânge pentru voi. Aceasta să faceţi întru amintirea Mea!» Asemenea şi paharul, după ce au cinat, zicând: «Acest pahar e Noul Testament/Legământ întru Sângele Meu. Aceasta să faceţi ori de câte ori beţi, întru amintirea Mea.» Căci ori de câte ori veţi mânca această Pâine şi veţi bea acest Pahar, moartea Domnului vestiţi, până ce va veni” [1 Co 11, 23–26]. Aşadar şi sfânta Biserică, în dumnezeiasca lucrare sfântă a acestei Taine, face aşa cum a primit: ia pâine, nu însă simplu, ci mai întâi una numai din grâu, şi acesta curat, şi din nimic din celelalte roade ale pământului, iar în al doilea rând dospită, nu nedospită1; căci cea nedospită se aseamănă trupului mort, iar cea dospită celui însufleţit, pentru că Domnul S‑a adus jertfă pe Sine Însuşi viu, unit cu un suflet raţional. Aşadar sfânta noastră Biserică, lăsând pâinile nedospite iudeilor şi apolinariştilor2, predania pe care a primit‑o de la Sfinţii Apostoli o păzeşte în mod exact şi sigur, şi se foloseşte de pâine dospită şi vin amestecând în el şi apă, pentru că, potrivit dumnezeiescului evanghelist Ioan, din preacurata coastă a Mântuitorului a ieşit sânge şi apă [In 19, 34]; dar şi fratele lui Dumnezeu, dumnezeiescul Iacob, şi Clement papa Romei cel egal cu Apostolii, învaţă în Liturghiile lor această predanie dumnezeiască, şi anume că Hristos, „luând paharul şi amestecând în el vin şi apă, a dat sfinţilor Săi ucenici şi apostoli zicând”, şi aceleaşi lucruri le zice în dumnezeiasca lui Liturghie şi Marele Vasile şi toţi dascălii cei mai vechi ai Bisericii învaţă predania indispensabilă a apei. Rătăcesc aşadar cei din neamul armenilor care resping această predanie dumnezeiască ca să nu cadă, chipurile, în cacodoxia lui Nestorie, avansând nu ştiu cum această frică iraţională. Pentru că Nestorie divide pe Unul Hristos în două ipostase sau persoane, iar aceştia, luând apa în rolul de persoană şi respingând o gândire nestoriană, au căzut în impietatea opusă a unicei naturi, socotind vinul în locul naturii divine, de unde au fost şi numiţi monofiziţi sau teopashiţi. Mult mai veche decât acestea a fost o altă erezie, cea a celor numiţi hidroparastaţi, care, socotind vinul drept un rău, se foloseau doar de apă în Taine, şi împotriva cărora s‑a sculat şi dumnezeiescul Hrisostom.

Aşadar, ca să revenim la tema pusă înainte, preotul ortodox răsăritean ia o pâine, o pâine adevărată şi la vedere şi la atingere, şi la gust şi la miros. Această pâine conţine ceva şi e conţinută de ceva: conţinutul ei e în formă de dreptunghi şi poartă printr‑o pecete inscripţia „Iisus învinge”; şi e conţinută de o formă circulară, care arată sânul preacurat al pântecului Fecioarei, din care a ieşit circumscris potrivit umanităţii Cel necircumscris prin natura divinităţii. Iar pecetea scoasă din mijlocul pâinii arată că Dumnezeu Cuvântul a ieşit luând asupra Sa un trup din natura noastră unit cu un suflet raţional. Rău fac aşadar latinii care sfinţesc (dacă sfinţesc) drept, chipurile, Trup al lui Hristos o formă circulară, căci forma circulară arată infinitatea şi necircumscrisul divinităţii, iar nu circumscrisul şi limitatul trupului; iar Hristos a pătimit şi a murit nu în prima, ci în al doilea; lucru a cărui amintire ni s‑a poruncit să o facem. Drept pentru care la sfânta proscomidie preotul se foloseşte iarăşi de aceste cuvinte şi spune dinainte în chip concentrat toate cele ale Patimii şi aminteşte şi de suliţă, din pricina căreia a ieşit numaidecât sânge şi apă, şi cel ce a văzut a dat mărturie [In 19, 34–35]. Prin acestea şi prin cuvintele profetului [Isaia, cap. 53], pe care le aminteşte, preotul arată, potrivit sfinţitului Simeon al Tesalonicului, şi că începe să facă porunca Mântuitorului şi că moartea Mântuitorului a fost prevestită de profeţi.

Iar după împlinirea celor săvârşite la sfânta proscomidie şi începutul dumnezeieştii Liturghii, înainte de sfinţirea Tainelor, Biserica lui Hristos a primit să se folosească şi de cântări şi citiri, atât din Vechiul, cât şi din Noul Testament, lucru pe care obişnuieşte să‑l facă în mod indispensabil şi la celelalte Taine. Fapt prin care, spune marele Dionisie3, se arată că ale Unuia şi Aceluiaşi Duh sunt şi acelea, şi acestea. Căci cele pe care acela [Vechiul Testament] le‑a spus dinainte despre Hristos în profeţii şi în psalmi, acesta, cel Nou, le arată săvârşite prin sfintele pericope apostolice şi evanghelice. Drept pentru care, cât timp se cântă sau se citesc cele profetice, dumnezeieştile simboluri zac acoperite, cuvântul arătând că cele spuse de profeţi urmează să se facă; ele sunt descoperite însă după Intrarea cea Mare ca unele acum deja pe cale de a fi săvârşite. Iar păstorii din vechime ai sfintelor Biserici de pretutindeni obişnuiau în zilele de duminică şi de sărbători ca după isprăvirea Scripturilor să facă noroadelor şi omilii, fie catehizându‑i pe cei încă neiniţiaţi, fie învăţându‑i din cele spuse pe cei credincioşi. Negreşit însă cuvântul mântuitor al lui Dumnezeu nu putea lipsi din Biserică, lucru — lipsa cuvântului — pe care‑l vedem, nu fără cea mai mare deprimare, întâmplându‑se acum în aproape întreaga Biserică.

După aceasta se pun încă şi azi cele ale catehumenilor, dar catehumenii nu sunt scoşi afară, pentru că nu mai sunt; se spun însă ca să se păstreze vechea ordine a Bisericii, poate ar fi cândva nevoie de ea.

Iar după ce încetează cele ale catehumenilor şi se cântă Heruvicul, se mută sfintele pe sfânta Masă, mutare pe care o numim şi Intrare Mare, pentru că se face cu multă strălucire, întrucât sfintele daruri vin spre a fi sfinţite şi a se face Trup şi Sânge al lui Hristos. Dar ce anume înseamnă această Intrare Mare unii spun una, iar alţii alta4, fiind în dezacord cu evlavie. Dar opinia mai comună vrea ca ea să arate aducerea dumnezeiescului trup de pe Golgota la mormânt care s‑a făcut de fericiţii Iosif şi Nicodim, cum povestesc sfinţii evanghelişti. Cu acest înţeles par să concorde şi sfintele cântări rostite de preot la depunerea lor, cum sunt: „Iosif cel cu bun chip…”, „În mormânt cu trupul…” şi „Ca un purtător de viaţă şi mai frumos decât raiul…”. Aceştia mai spun că „aerul” pus în comun peste amândouă [darurile] înseamnă piatra pusă deasupra mormântului.

Deci după ce dumnezeieştile daruri au fost aduse pe sfânta şi dumnezeiasca Masă ca să fie săvârşite, adică jertfite, şi apoi din ele să se împărtăşească poporul, pentru aceasta preotul îi îndeamnă prin diacon pe credincioşi la iubirea unii faţă de alţii şi la a avea un suflet, întrucât fără aceasta nu e cu putinţă să existe creştin, nici nu e îngăduită împărtăşirea cu înfricoşătoarele Taine. Iar după ce a fost proclamat în chip strălucit şi preadumnezeiescul Simbol al credinţei, prin care toţi am fost aduşi la un cuget şi cei de pretutindeni s‑au făcut o singură Biserică şi Trup al lui Hristos, preotul începe să vină acum la lucrul cel mai important, adică la desăvârşirea Tainelor potrivit poruncii Mântuitorului Care spune: „Aceasta să faceţi întru amintirea Mea!” [Lc 22, 19]. Şi pentru că ştie că acesta e doar foarte puţin un lucru al firii create, ci doar al puterii dumnezeieşti, de aceea, întorcându‑se spre Dumnezeu şi Tatăl, de la Care coboară toată darea cea bună şi tot darul cel desăvârşit [Iac 1, 17], se roagă cu multă frică şi străpungere citind şi spunând acea rugăciune care se numeşte în special „euharistie” [mulţumire]. Fiindcă laudă binefacerile dumnezeieşti care s‑au făcut de la început pentru om şi, în cele din urmă, pentru că din pricina îndurării neasemănate a iubirii Sale de oameni, vrând să‑l readucă la fericirea de la început, L‑a trimis pe Fiul Său Unul‑Născut. Acesta fiind Dumnezeu mai înainte de veci, luând din Sfânta Fecioară un trup însufleţit de un suflet raţional şi împlinind toată economia cea pentru noi, în noaptea în care a fost predat sau, mai bine zis, S‑a predat pe Sine Însuşi pentru viaţa lumii, luând pâinea cu sfintele, preacuratele şi fără de prihană mâinile Sale, mulţumind, binecuvântând, sfinţind şi frângând, a dat sfinţilor Săi ucenici şi apostoli zicând: „Luaţi! Mâncaţi! Acesta este Trupul Meu, Care pentru voi se frânge spre iertarea păcatelor.” Asemenea şi paharul după ce au cinat zicând: „Beţi dintru acesta toţi! Acesta este Sângele Meu, al Testamentului/Legământului celui Nou, Care pentru voi şi pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor.” Căci pentru că Stăpânul a poruncit spunând: „Aceasta să faceţi întru amintirea Mea”, şi preotul vrea să facă aceasta şi se justifică lui Dumnezeu şi Tatăl că întrucât, Stăpâne, Fiul Tău Unul‑Născut ne‑a poruncit să facem ce L‑am văzut făcând pe El, de aceea şi noi, păcătoşii şi nevrednicii, aducându‑ne aminte de a această poruncă mântuitoare, cerem, ne rugăm şi implorăm: Trimite Duhul Tău Cel Sfânt peste noi şi peste darurile acestea ce sunt puse înainte, şi fă pâinea aceasta cinstitul Trup al Hristosului Tău — Amin! —, iar ce este în paharul acesta cinstitul Sânge al Hristosului Tău — Amin!5 —; şi spunându‑se acestea, are loc o minune, o minune mai presus de minune, care întrece orice gând şi înţelegere, şi se înţelege şi mărturiseşte numai prin credinţă. Căci pâinea nu mai e pâine, ci s‑a prefăcut/transformat în chip real şi propriu‑zis în Trup al lui Hristos, iar vinul din potir nu mai e vin, ci se face Sânge al lui Hristos în chip propriu‑zis şi real. Printr‑o economie negrăită se păstrează numai accidenţii pâinii şi vinului, care au drept subiect ascuns substanţa Trupului şi Sângelui Stăpânului. Cu adevărat mare e Domnul şi minunate şi excepţionale sunt lucrurile Lui. Cine a văzut sau cine a auzit să fie o substanţă fără accidenţi sau accidenţi fără substanţă? La toate celelalte Taine deci, materia pusă înainte devine părtaşă doar a unui har sfinţitor, aici însă are loc prefacerea/transformarea unei substanţe în altă substanţă [metabolē ousias eis ousian], ceea ce se numeşte în chip foarte potrivit trans‑substanţiere [metousiōsis].

După acestea, preotul înalţă Pâinea dumnezeiască şi, potrivit sfinţiţilor tâlcuitori, acum se împlineşte chipul/figura [typos] învierii: împărţind Pâinea dumnezeiască în patru, un sfert o pune în Potir, prin care se arată că Hristos a înviat deplin, unind cu Sine Însuşi tot Sângele Lui vărsat. Şi în acest chip/figură şi timp Trupul vrea să fie una cu dumnezeiescul Sânge, nu ca zăcând pe disc ca în mormânt, ci ca un trup viu şi însufleţit al lui Hristos deja înviat, cum se spune îndată. Prin urmare, sfânta Biserică, folosindu‑se de o economie cu înţelepciune dumnezeiască, rupe celelalte sferturi în bucăţele subţiri şi împărtăşeşte credincioşilor amândouă formele6. Mai întâi pentru că şi Domnul a făcut aşa, dând separat pâinea şi spunând: „Acesta este Trupul Meu”, şi separat paharul zicând: „Acesta este Sângele Meu”, iar în al doilea rând şi pentru ca, văzând oamenii Sângele Stăpânului vărsat pentru noi, să se îmbete cu beţia lui David [Ps 22, 5: „Şi paharul Tău mă îmbată ca un vin puternic”], înţelegând iubirea extremă şi inexprimabilă a lui Dumnezeu pentru om. Aşadar fiindcă ne împărtăşim de înfricoşătoarele Taine în chipul/figura Învierii, trebuie să gândim că ne împărtăşim cu Trupul lui Hristos de după înviere care nu e supus nici unei stricăciuni/corupţii7, fiindcă aşa sunt trupurile învierii. Nestricăciunea/incoruptibilitatea acestui Trup se arată nu numai plecând de la momentul [împărtăşirii], ci şi prin cele pe care le spune preotul când rupe în bucăţi Sfânta Pâine: „Se rupe în bucăţi [melizetai] şi se împarte Mielul lui Dumnezeu, Care se rupe în bucăţi şi nu se divide, Care se mănâncă peste tot şi niciodată nu se isprăveşte/epuizează.” Aceasta este o proprietate care negreşit nu aparţine trupului dinainte de înviere, pentru că lucrurile nu stau potrivit aftartodokeţilor, împotriva cărora a luptat luminătorul Bisericii [patriarhul] Eutihie [al Constantinopolului, 552–556, 577–582], care din această pricină a suferit şi exil din partea patronului ereziei, împăratul Iustinian [527–565]. Fiindcă acela [trupul înviat] nu mai cunoaşte stricăciune, dar a suferit stricăciune până la moartea lui şi la vărsarea cinstitului Său sânge. Trebuie aşadar ştiut că însăşi substanţa Trupului Domnului e indivizibilă, inepuizabilă, precum şi invizibilă, întreagă în întreg şi întreagă în cea mai mică bucată tăiată; se spune însă că e tăiat, împărţit şi mâncat doar potrivit accidenţilor, întrucât aşa a rânduit cu toată înţelepciunea Domnul din pricina neputinţei noastre, şi tot potrivit acestor accidenţi se spune că zac într‑un loc, acesta sus, iar acela jos, la stânga sau la dreapta. Iar că preotul rupe în bucăţi fără să împartă Trupul viu, însufleţit şi înzestrat cu minte şi îl împărtăşeşte e evident şi din faptul că spune: „Se rupe în bucăţi şi se împarte Mielul lui Dumnezeu”; nu Trupul Fiului lui Dumnezeu, ci Mielul lui Dumnezeu, pe care Înainte‑mergătorul Ioan l‑a arătat viu, nu ca pe o victimă sacrificată.

Aşadar, după ce prin înălţarea pâinii s‑a făcut chipul/figura învierii, precum s‑a spus, după ce s‑a împlinit de către credincioşi împărtăşirea dumnezeiască, ori de câte ori ar fi destoinic fiecare8, potrivit poruncii dumnezeiescului Pavel [1 Co 11, 26], are loc şi chipul/figura [typos] înălţării Domnului, care e capătul preanegrăitei economii a lui Dumnezeu pentru om, înălţare pe care o arată cuvântul profetic rostit de preot şi unit cu tămâie: „Înalţă‑Te peste ceruri, Dumnezeule, şi peste tot pământul slava ta!” [Ps56, 6]. Ridicarea dumnezeieştilor rămăşiţe ale Tainelor rămase (spune dumnezeiescul Gherman citat de Nicolae Vulgaris) sugerează înălţarea Domnului şi Dumnezeului nostru, ultima lor tămâiere arată harul Duhului Sfânt dat Apostolilor după înviere, iar întoarcerea diaconului cu discul şi a preotului cu potirul la proscomidiar are înţelesul celei de‑a Doua Veniri, la care să fie să fim găsiţi neosândiţi, sârguindu‑ne acum după putere să ne împărtăşim cu vrednicie cu preacuratele şi înfricoşătoarele Lui Taine, cu harul şi îndurările şi iubirea de oameni a Domnului şi Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Căruia fie slava şi puterea împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh în vecii vecilor. Amin.


1 Acesta era preaînţeleptul Evghenie [Vulgaris], care a schiţat acestea în tinereţile sale pe când era în Ioannina, după care însă n‑a mai vrut să fie vrednice nici măcar de pomenire.

* Pasajul marcat între paranteze e cel redat în traducerea veche românească din 1816 , p. IV-VII,  intercalat în prefaţa episcopului Iosif al Argeşului cu precizarea atât la începutul cât şi la sfârşitul său că aparţine însuşi „făcătoriului cărţii precum în predoslovia grecească să află”.

2 Acest nume a fost folosit mai întâi de Teodoret [al Cyrului], care dă suprascrierea „Rezumat al dogmelor dumnezeieşti” cărţii a V‑a din volumul IV.

* Traducerea capitolului „Peri tou phriktou mystēriou tēs theias koinōnias” din: Epitomē eite syllogē tōn theiōn tēs pisteōs dogmatōn, Leipzig, 1806, p. 359–374. Precizările intercalate între parantezele drepte aparţin traducătorului.

1 În multe feluri comit fărădelegi copiii latinilor în această preadumnezeiască Taină, dar îndeosebi în acestea trei: a) pentru că introduc o pâine nedospită în locul celei dospite; b) pentru că sunt de părere că sfinţirea celor puse înainte se face nu prin invocarea Duhului Sfânt, ci prin cuvintele Domnului: „Luaţi! Mâncaţi!” etc., care se spun de preot în mod narativ; c) pentru că nu împărtăşesc pe laici şi din sfântul Potir. Pentru toate acestea sau, mai bine zis, împotriva acestor fărădelegi impioase a scris în chip excelent şi foarte înţelept ca nimeni altul fericitul Eustratie Arghentis [† 1757] din Chios, bărbat foarte cucernic şi foarte experimentat în cele bisericeşti, deşi după meserie era medic; iar cartea lui poartă titlul „Împotriva azimelor” [Leipzig, 1760] şi e lucru cuvenit ca orice drept‑credincios să o poarte la sân mai presus de orice alt lucru de preţ.

2 Îndeosebi apolinariştilor, fiindcă aceia gândeau că Domnul a luat asupra Sa un trup lipsit de un suflet raţional.

3 Unul [Vechiul Testament] a spus lucrările dumnezeieşti ale lui Iisus, iar celălalt [Noul Testament] le‑a săvârşit (Despre ierarhia bisericească, cap. III).

4 Sfinţitul Simeon al Tesalonicului explică această Intrare Mare cu referire la a Doua Venire, alţii însă spuneau că arată intrarea Domnului din Betania în Ierusalim (la Nicolae Vulgaris), când o mare mulţime L‑a întâmpinat ca pe un biruitor al morţii cu ramuri şi stâlpări strigând: „Osana, Fiul lui David!”

5 Ajungând la acest cuvânt, am socotit necesar să însemnăm şi să dăm de ştire tuturor că rugăciunile dumnezeieştii transsubstanţieri [metousiōsis], atât de ale dumnezeiescului Hrisostom, cât şi ale Marelui Vasile, sunt acum corupte prin nişte adaosuri străine intercalate din afară de o mână îndrăzneaţă şi lipsită de învăţătură, care întrerup continuitatea. Această corupere se arată prin mai multe: 1. observând cu atenţie, am găsit Liturghii şi Evhologhioane, nu numai manuscrise, ci şi tipărite, nu foarte vechi, în care aceste rugăciuni păstrează continuitatea lor iniţială fără vreo intercalare din afară; 2. în Sfântul Munte am găsit multe suluri de pergament, iar în Nea Moni din Chios şi unul de hârtie, în care toate sunt la fel de intacte; 3. am găsit şi o carte hrisostomică editată la Paris în 1630 care are Liturghia lui Hrisostom fără nici un astfel de adaos în rugăciunea transsubstanţierii; 4. la Nicolae Vulgaris se redau şi rugăciunile dumnezeiescului Iacob, fratele lui Dumnezeu, ale lui Marcu Evanghelistul şi ale lui Clement papa Romei cel egal cu Apostolii, şi în nici una din acestea nu se vede un astfel de adaos din afară care să destrame continuitatea rugăciunii. Căci cum ar fi putut exista un asemenea adaos în acele vremuri, nu numai ale dumnezeieştilor Apostoli, dar şi ale dumnezeiescului Vasile şi Hrisostom, când acest tropar — „Doamne, Cel ce pe Preasfântul Tău Duh” — pare să fie făcut în timpurile mai din urmă? Iar că rugăciunile de sfinţire ale celor două Liturghii sunt corupte este evident şi e de prisos să se mai îndoiască cineva de aceasta. Dar cine anume a fost cel ce a cutezat această mare îndrăzneală să vâre după atâtea veacuri o mână profanatoare în de Dumnezeu insuflatele rugăciuni ale sfinţilor, nimeni, cred, nu va putea spune limpede. Pare că acest lucru absurd a fost făcut de cineva mânat de un zel lipsit de judecată şi de învăţătură, întrucât în ce priveşte săvârşirea sfintelor daruri avem un diferend cu latinii. Pentru că aceştia gândesc şi spun că darurile puse înainte se săvârşesc prin cuvintele Domnului „Luaţi! Mâncaţi! … Beţi din acesta toţi! etc.”, iar noi spunem că prin rugăciunile preotului pe care le numim epicleze/invocări dumnezeieşti, aşa cum şi toate celelalte Taine se sfinţesc prin epicleze dumnezeieşti. De aceea, unul de‑al nostru, purtat, pe cât se pare, de zel împotriva latinilor, a făcut acest adaos lipsit de învăţătură la rugăciuni, nepricepând din pricina lipsei de învăţătură/cultură — având zel, dar nu şi pricepere [Rm 10, 2] — că acele rugăciuni ale sfinţilor sunt chiar aceasta: rugăciuni, cereri şi implorări: „Şi Te chemăm, cerem şi Te rugăm — spune dumnezeiescul Hrisostom —, trimite Duhul Tău Cel Sfânt… şi fă”, asemenea şi Marele Vasile: „Ţie ne rugăm şi pe Tine Te chemăm, Sfinte al sfinţilor” etc. Nemulţumindu‑se cu aceste implorări şi invocări insuflate de Dumnezeu ale dascălilor noştri insuflaţi de Dumnezeu, întrerupând cu mână îndrăzneaţă continuitatea rugăciunilor dumnezeieşti, acela a intercalat cu forţa şi după capul lui cele ce i s‑au părut mai destoinice pentru săvârşirea sfintelor. Iar coruperea sintaxei din rugăciunea Marelui Vasile e încă şi mai rea decât cea din a lui Hrisostom. Pe lângă acestea, un asemenea adaos duce şi la un înţeles absurd; căci rugăciunile sfinţilor [Părinţi] imploră pe Tatăl Cel fără de început ca să facă…, iar acest adaos introduce persoana lui Hristos, căci pe Acesta, Cel ce a trimis pe Preasfântul Duh…, adică pe Iisus Hristos, îl cheamă adaosul să facă pâinea aceasta Trupul Hristosului Tău. Ce absurditate!

6 Spunem „împărtăşeşte” chiar dacă acum nu se mai face aşa. Fiindcă în vechime, până în veacul al şaptelea, şi poate şi după, aşa se dădea tuturor, bărbaţi şi femei, Pâinea dumnezeiască de către preot, care spunea: „Trupul lui Hristos”, iar potirul de către diacon care spunea: „Sângele lui Hristos”, cum e rânduiala acesta în „Constituţiile” dumnezeieştilor „Apostoli” [VIII, 13. 15]. Iar sfânta linguriţă a fost inventată nu de dumnezeiescul Hrisostom, ci de cei de după el spre uşurarea împărtăşirii, cred, întrucât nu se mai găseau peste tot diaconi. Totuşi, chiar şi aşa toţi văd şi gustă şi dumnezeiescul Sânge, şi aşa se face şi dumnezeiasca aducere‑aminte.

7 În cărţile manuscrise ale dumnezeiescului Ioan Damaschinul apare o Epistolă către Zaharia, episcopul Doarei, despre Trupul Domnului şi un mic cuvânt pe aceeaşi temă, purtând amândouă suprascrierea „al aceluiaşi dumnezeiesc Ioan Damaschinul”. S‑a cunoscut însă că e vorba de nişte atribuiri false, mai întâi din stilul frazei, iar în al doilea rând pentru că dumnezeiescul Ioan, care în tratatul său despre credinţă [Dogmatica IV, 14] scrie un capitol întreg despre această Taină, nu apare să fi spus nici o silabă din cele pe care le învaţă acestea despre Trupul Domnului. De aceea în cele predate tiparului [ed. M. Lequien, Paris, 1712; cf. PG 95, 397–412] criticii le‑au atribuit lui Petru Mansur. Dar cine anume e acest Petru nu este clar pentru noi. Iar alţii spun că acestea sunt produsele eretice ale unui ereziarh Mihail Sikyditis, pe care Nichita Choniatis [PG 139, 893–896] le‑a numit „vomitările unor câini”. Fiindcă în ele acesta spunea că Trupul Domnului cu care ne împărtăşim e coruptibil/supus stricăciunii, întrucât e tăiat şi mâncat, mestecat cu dinţii şi suferă toate câte le suferă şi trupurile noastre, mutându‑se în nestricăciune numai după ce s‑a îngropat în oi ca într‑un mormânt. Pentru că taina celebrată nu e şi o aducere‑aminte a învierii, ci doar o jertfă. Această erezie a început în secolul al XII‑lea pe vremea împărăţiei lui Manuel [I] Comnenul [1143–1180], dar a fost condamnată sinodal pe vremea lui Alexie [III] Comnenul [1195–1203], pe când era patriarh Gheorghe [II] Xifilin [1191–1198]. Cu harul lui Dumnezeu această erezie încetase şi era ca moartă până în generaţia noastră, dar printr‑o soartă rea, ca să spun aşa, pe la mijlocul secolului trecut [cca 1750], unii din ai noştri [aluzie la Neofit Kavsokalivitul şi adepţii lui], citind acest nenorocit mic cuvânt şi plăcându‑le opinia sau, mai bine zis, reaua opinie [cacodoxia] aceasta, şi‑au însuşit‑o şi au readus‑o la viaţă socotind greşită condamnarea ei sinodală în vechime de către Biserică şi au împărtăşit această molimă şi unora din cunoscuţii lor. Deci întrucât, cum spune vorba, mulţi au îmbrăţişat această rătăcire şi o încălzesc în ascuns în locurile lor, e necesar să însemnăm şi noi aici împotriva ei cum anume învaţă sfânta Biserică să gândim despre acest lucru. Aşadar, dumnezeieştii Părinţi ai Bisericii învaţă că dumnezeiasca împărtăşire e o aducere‑aminte a faptului că Domnul a murit şi a înviat pentru noi. De aceea, potrivit marelui luminător al alexandrinilor Chiril, orice parte ar primi cineva, Îl primeşte întreg pe Cel care a fost pipăit de Toma, şi cum e mâncat şi după înviere, precum spune Ioan cel cu limbă de aur — o, minune! — Cel ce şade de‑a dreapta Tatălui se află în mâinile noastre, ale păcătoşilor. Şi iarăşi, a înflorit în Lege, a crescut în profeţi, s‑a copt pe cruce, e mâncat după înviere. Şi, pe lângă acestea, întrucât nu e nimic altceva decât acel trup care s‑a arătat superior morţii şi a reînceput viaţa noastră; căci, cum spune Apostolul, precum puţină drojdie face asemenea şi egală ei înseşi toată frământătura [1 Co 5, 6], tot aşa şi trupul făcut nemuritor de Dumnezeu când ajunge în trupul nostru, îl preface şi mută întreg în el însuşi. Minunate sunt şi cele pe care le învaţă despre această taină Eutihie [al Constantinopolului; 552–565, 577–582] care spunea aşa: „Aşadar întreg sfântul Trup şi cinstitul Sânge al Domnului îl primeşte (în contra celor ce gândesc altfel) cineva, chiar dacă ar primi doar o parte din ele. Căci se împarte în chip neîmpărţit în toţi din pricina amestecului, aşa cum şi o pecete comunică celor ce se împărtăşesc de ea toate întipăririle şi formele ei, iar după o împărtăşire rămâne una şi nemicşorată nici transformată în cele ce se împărtăşesc de ea, chiar dacă ele sunt multe ca număr. Sau ca o voce rostită şi revărsată în aer, rămâne întreagă şi ieşind în cel care o emite şi, ajungând în aer, loveşte toată auzul tuturor, nimeni din cei care o ascultă neprimind mai mult sau mai puţin decât altul, ci este întreagă indivizibilă şi integrală în toţi, chiar dacă cei ce o ascultă ar fi zeci de mii sau mai mulţi, deşi este un corp; fiindcă vocea nu e nimic altceva decât aer lovit. Nimeni să nu aibă deci vreo îndoială că după jertfa tainică şi sfânta înviere, Trupul şi Sângele nestricăcios, nemuritor, sfânt şi de viaţă făcător al Domnului pus prin sfintele lucrări în cele care‑l închipuiesc [tois antitypois] îşi manifestă puterile proprii în chip inferior exemplelor mai sus‑zise, ci El se găseşte întreg în toţi” [PG 89, 2393]. Cine având minte ar îndrăzni să contrazică aceste învăţături cu înţelepciune dumnezeiască ale acestor mari luminători? Concordă cu acestea şi cele pe care le spune înţeleptul Samona din Gaza. „Când Pâinea sfinţită se taie în bucăţi, nu socoti că se împarte, rupe sau divide acel Trup preacurat, căci acela e nemuritor, nestricăcios şi de necheltuit; ci că după sfinţire ruperea în bucăţi e cea a accidenţilor sensibili spre întărirea credinţei şi oferirea unui semn văzut celor ce rămân, şi arvună şi merinde a vieţii veşnice.” „Căci aşa cum cineva care are o oglindă şi a spart‑o în multe bucăţi îşi va vedea umbra intactă în fiecare bucată spartă, aşa să gândească cineva şi plecând de la această umbră că Trupul lui Hristos e intact şi întreg în fiecare bucată ruptă în fiecare ceas, ori de câte ori şi în tot locul. Căci deşi preasfântul Trup al lui Hristos se rupe în bucăţi, el se păstrează întreg şi intact în fiecare bucată ruptă, aşa cum cuvântul celui ce vorbeşte e întreg în toţi cei care‑l aud şi nu e auzit împărţit” [PG 120, 832AC]. Aşadar, cele comune ale Părinţilor sau aceste demnităţi ale Bisericii universale: „întreg în întreg”, şi „întreg în parte”, „se îmbucătăţeşte şi se împarte”, „Cel ce Se rupe în bucăţi şi nu Se împarte” şi „Cel ce Se mănâncă pururea şi niciodată nu se isprăveşte”, şi celelalte asemenea spuse despre acest Trup tainic potrivit proprietăţi peceţii, vocii şi sticlei sparte în bucăţi, nu aparţin nicidecum trupului dinainte de înviere. Căci acela fiind natural, putea să fie tăiat şi împărţit, încât să se scoată din el membre în afara membrelor, capul separat, mâinile separat şi celelalte. Iar a spune că în noi se îngroapă ca într‑un mormânt şi aici se mută în nestricăciune, e o flecăreală/inepţie evidentă. Căci atunci când anume vor spune că învie? Fiindcă atunci nu vor avea [în Liturghie] ceva intermediar între mormântul din noi şi înălţare, dat fiind că chipul/figura învierii e indispensabilă şi extrem de necesară, pentru ca aducerea‑aminte [anamneza liturgică] a economiei Mântuitorului să nu fie deficitară în sens propriu. Ajunşi la capătul cuvântului, e de ajuns să spunem că faptul de a gândi astfel, şi anume că se împărtăşesc cu Trupul lui Hristos dinainte de înviere, a fost judecat şi condamnat ca erezie de un sfânt şi dumnezeiesc sinod şi nu mai e nevoie de alte cuvinte, ci de supunere.

8 În aceste zile rele ale noastre a început, e activă şi domneşte cu tărie o persecuţie nouă, nemaiauzită generaţiilor preaevlavioase din trecut, a credincioşilor care ar voi, ori de câte ori pot, să se apropie de această Masă tainică, şi cei ce vor să intre la ea sunt alungaţi de la dumnezeiasca Cină nu pentru n‑au haină de nuntă — căci aceasta nu o ştie nimeni decât numai Dumnezeu şi conştiinţa fiecăruia —, ci pentru că vin des [pyknōs] şi nu după multe zile, ca şi cum cel ce vine după multe zile vine, chipurile, cu vrednicie, iar cel ce vine după puţine zile vine cu nevrednicie; deşi dumnezeiescul Hrisostom strigă că „atunci când a spus: «Să se pună la încercare omul pe sine însuşi, şi aşa să mănânce din pâine şi să bea din pahar» [1 Co 11, 28], Apostolul l‑a făcut stăpân peste apropiere pe cel ce se apropie, eliberând‑l de orice păzire a unor zile”. Iar că acest lucru, adică dumnezeiasca împărtăşire continuă [syneches] e şi legală şi foarte mântuitoare, se arată prin multe dovezi, şi scripturistice şi canonice, şi prin multe mărturii ale dumnezeieştilor Părinţi, ca nici o alta dintre chestiunile bisericeşti; acest lucru e arătat deja prin cărţi [cele două cărţi despre Împărtăşirea continuă publicate în 1777 şi 1783] atât de exact şi de solid, încât nimeni altul nu l‑ar putea contrazice, decât cel ţinut de un duh de amăgire şi neascultare satanică.

Acest articol reprezintă Prefaţa volumului Epitomē eite syllogē tōn theiōn tēs pisteōs dogmatōn, Leipzig, 1806, p. III–XIV, în traducerea arhid. prof. Ioan I. Ică jr, cuprinsă în cadrul articolului Cuviosul Atanasie din Paros (1721–1813) — un dogmatist „colivar” uitat şi teologia sa liturgic‑euharistică publicat în volumul Omagiu Părintelui Prof. Univ. Dr. h. c. Ioan Ică, Editura Renaşterea, Cluj-Napoca 2007 , p. 408-432.

*

Sursa: http://www.pemptousia.ro

2 comentarii la „CUVÂNT PUTERNIC al Sf. Athanasie din Paros împotriva celor care se luptă cu împărtășirea continua! Teologia liturgic-euharistică a Cuviosului Atanasie din Paros (1721–1813) – Prefaţa Dogmaticii”

  1. AM PRIMIT PE MAIL SI POSTAM AICI:
    Citiți ce spune păr. ierom. Petru (care, poate, mai are unele scăpări pe ici pe colo, dar în mare merită ascultat):
    http://www.teologie.net/2012/08/23/pentru-o-teologie-completa/comment-page-1/#comment-17342

    Eu (M.M.) nu am urmărit îndeaproape dezbaterile (preferând să citesc în continuare ce spun înșiși Părinții și izvoarele vechi, unele și traduse în română, dar de prea puțini citite), însă, din puținul văzut pot spune că:

    Oare nu ar trebui să ia unii ca aceștia ad litteram și pe Sf. Simeon Noul Teolog, când spune că nu poți fi preot până nu ai văzut Lumina Necreată? Absolutizăm zisele unui sfânt, dar ne dăm cu ele peste picioare? Duhovnicii noștri au ajuns la vederea Luminii Sfânte și apoi au fost hirotoniți? Câți dintre ei? Să fim sinceri!

    Cităm trunchiat numai ce vrem noi, culmea, de la oameni cunoscuți pentru poziții care nu ne susțin opiniile? Scoatem din context, fără să ducem la capăt consecințele tipului de erminie pe care îl aplicăm, apoi amestecăm bine ce a zis unul și altul, și scoatem de aici o întreagă „teologie”? Ca să justificăm ce? Opinii tocmai anti-patristice, de multe ori preluate direct din Catehismul Catolic al lui Petru Canisius (compus în timpul contra-reformei) – de genul celor care cer împărtășirea de patru ori pe an, în cele patru posturi sau altele (când, de fapt, mulți, probabil, nu se împărtășeau deloc și de aceea li se impunea acest minimum, și nu invers)? Apoi ne închipuim că suntem tradiționaliști ortodocși?

    Cam ca aceia care vor să apere Ortodoxia și icoana, dar ies la procesiuni cu tablouri religioase papistașe cu reprezentări eretice cu moșul cu barbă drept Dumnezeu Tatăl, deși Sinodul VII Ecumenic nu este de acord cu reprezentarea Tatălui, sau cu tablouri religioase ce reprezintă erezia Filioque („Tatăl” în chip de moș, Fiul, iar între Ei pe orizontală, deci în sens intra-Trinitar și nu iconomic [!!!], Duhul în chip de porumbel – deși sunt sinoade care au interzis clar aceste reprezentări). Dacă le spui ceva se și mânie pe tine cu o mânie „sfântă”. În schimb, dacă nu gândești exact ca ei (adesea greșit), se cheamă că ești eretic sau ticălos. De ce? Pentru că așa au văzut ei că a făcut și nu știu ce duhovnic la care țin el. Obsesia infailibilității unui om… Pe care, dacă l-ai fi întrebat și i-ai fi explicat ce este greșit, ți-ar fi dat, culmea, dreptate!

    Cei care nu înțeleg problema împărtășirii continue să ia în calcul că s-a ținut Sf. Sinod la Constantinopol imediat după moartea Sf. Nicodim Aghioritul, sinod care i-a dat întru totul dreptate. Deci, aceștia, se luptă și cu hotărârile cât se poate de explicite și neschimbate ale unui sinod care spune negru pe alb că mirenii se pot împărtăși în fiecare Duminică și sărbătoare (și că duhovnici pot da această binecuvântare), așa cum arată canoanele apostolice.

    Să nu uităm că la acea vreme și noi eram supuși acelui Sinod (și toate teritoriile aflate sub stăpânire sau influență turcească) și că deciziile lui ne priveau și ne privesc direct și pe noi – dacă vrem să ne luăm în serios Ortodoxia. Există izvoare istorice care arată că se plângeau arhiereii din alte locuri veniți în Tările Române (în vizite irenice sau refugiați) de decăderea morală, superstițiile, neînțelegerea vieții liturgice și ne-participarea euharistică găsită aici (adică la Sud de Carpați) în popor în acele secole. Trist, dar adevărat. Și cu toate acestea, au existat și atâția sfinți monahi retrași prin păduri și munți. Și mireni evlavioși. Și Sf. Antim Ivireanul a fost unul dintre cei care s-au luptat cu decadența de la noi. Până la urmă a fost dat jos de conspiratorii locali. Deci, nu putem „canoniza” (ori-)ce s-a făcut la noi în secolele trecute, ci trebuie să privim la Tradiția ortodoxă veche și de pretutindeni. Desigur, există și lucruri care s-au păstrat la noi mai bine decât în alte locuri. Dar aici trebui discernământ. Iar discernământul vine și din cercetarea izvoarelor vechi, la care să raportăm obiceiurile locale. Și aceast presupune muncă, „nevoință cărturărească” – după o expresie din Proloage (viețile Sf. Ioan Damaschin și Cosma al Maiumei).

    Sf. Ioan din Kronstadt era și el în greșeală, înșelat? Și Sinodul BO Ruse care l-a susținut, i-a dat binecuvântare, apoi l-a canonizat? Să iasă și să spună pe față cei ce propovăduiesc împărtășirea doar la patruzeci de zile! Să facă un memoriu către Sinodul B.O. Ru. împotriva canonizării sale! Să-i ardă icoanele și cărțile traduse din abundență și la noi, și să nu-l mai pomenească la slujbe. Nu?

    Iar, despre problema neo-rascolnicismului de la noi aș dezvolta altă dată. Înțelegeți la ce mă refer…

    Binecuvântați și iertați de am greșit ceva, căci greu este a nu greși în cuvânt! Dar rău este a tăcea la vreme de mărturie…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

%d blogeri au apreciat: