TRĂDAREA CREDINŢEI ORTODOXE (III)
Unirea „bisericilor”
Tema, fraţilor. Tema este cunoscută. Tema arde. Tema este despre unirea celor două “biserici”, cum se zice. Temă, care, din nefericire, se încumetă în mod periculos să dezbine poporul elen în două mari partide: în partida unioniştilor şi în partida antiunioniştilor.
Ideile şi convingerile mele asupra acestei teme ce arde le ştiţi în principiu, din larga circulaţie a periodicului “Spitha” (Vezi foaia 268 din ianuarie 1964). În orice caz, şi în seara aceasta, prin cuvântul scris (distribuirea ziarului “Spitha”), dar şi prin predica orală, vă voi expune din nou convingerile mele; convingeri care nu sunt ale mele, ci sunt idei şi convingeri ale pleromei ortodoxe.
Chiar din început accentuez, fraţii mei, că sunt şi voi fi împotriva unirii. Sau mai degrabă, ca să fiu mai exact, reformulez această propoziţie şi zic: Sunt pentru unire şi împotriva unirii.
Dacă aş fi avut o tăbliţă şi aş fi scris propoziţia aceasta, enigma s-ar fi dezlegat imediat. Când zic că sunt pentru unire şi împotriva unirii, acestea sunt două propoziţii contradictorii, două lucruri diferite, pe care logica le respinge.
Şi, totuşi, insist că sunt pentru unire şi împotriva “unirii”. Pe de o parte, prima, pentru unire, este fără ghilimele; a doua, împotriva “unirii”, este între ghilimele.
Cine are minte, să înţeleagă. Asta voi analiza în seara aceasta. Pentru unire şi împotriva “unirii”.
Pentru unire
Şi, fraţii mei, cum să nu fiu pentru unire? Dacă deschidem Sfânta şi sfinţita Evanghelie şi ne oprim la capitolul 17 al Evangheliei după Ioan, – vă recomand ca, peste puţin timp, când ajungeţi la casele voastre, să deschideţi şi să-l citiţi – , vom vedea că el cuprinde o rugăciune. Ah, ce rugăciune! Această rugăciune face să se cutremure astrele cerului. Această rugăciune este rugăciunea Domnului, Care se pregăteşte să păşească spre suprema Lui Jertfă, jertfa de ispăşire.
În acea rugăciune Îl vedem pe Domnul nostru în agonie, rugându-se şi cerând stăruitor şi repetând: Părinte Ceresc, „Eu mă rog… pentru cei pe care mi i-ai dat”, „ca să fie una”, „ca toţi să fie una”, „ca şi aceştia să fie una în noi”, „ca să fie una”, „ca să fie desăvârşiţi întru unime” (Ioan 17: 9, 11, 21-23). Domnul nu flecăreşte, nu bate apa în piuă. De cinci ori repetă această cerere, ca să sublinieze importanţa cererii, ca să ne facă şi pe noi să ne neliniştim în privinţa acestei cereri. Pentru că unitatea Bisericii este o minune care îi convinge şi pe necredincioşi.
Când Î laud pe Domnul meu că insistă şi spune că trebuie să fim, toţi creştinii care credem în El, una; când mai merg şi în Biserică şi-l aud pe diacon repetând şi zicând: “Pentru unirea tuturor”; când dintr-o parte aud Evanghelia, iar din alta aud glasul Bisericii vii repetând de mii de ori “Pentru Unirea tuturor”, nici eu nu pot să fiu decât pentru unire, aşa cum zice Evanghelia.
Pentru unire. Fiindcă, fraţii mei, dezbinarea este o mare nenorocire. Dezbinarea este o crimă. Spun Părinţii: Crimă mai mare decât aceea în care l-au dezbrăcat pe Hristos şi I-au luat cămaşa cea necusută. “Împărţit-au hainele Mele loruşi, şi pentru cămaşa Mea au aruncat sorţi”(Psalmul 21: 19). Aceia n-au sfâşiat cămaşa cea necusută a lui Hristos, noi însă o sfâşiem.
Este o crimă dezbinarea “bisericilor”, este o crimă dezbinarea creştinismului în mii de partide, bucăţi. Este o crimă mai mare decât aceea pe care au făcut-o soldaţii romani, care L-au răstignit pe Domnul nostru Iisus Hristos şi au sfâşiat sfântul Lui trup. Este o crimă mai mare decât a răstignitorilor. Este o crimă pe care nu o spală – cum zice Sfântul Ioan Gură de Aur, repetând spusa unui sfânt ascet – este o crimă care este discutabil, zice, dacă este spălată până şi de sângele mucenicesc.
Şi este iarăşi un fapt, fraţii mei, că părinţi mari ai Bisericii au filosofat asupra agoniei din Ghetsimani, au explicat şi au spus, de ce Domnul a fost într-o astfel de agonie, de ce sudoarea Lui curgea “ca nişte picături de sânge” (Luca 22, 44); ca şiroaie de sânge cădea sudoarea Lui pe pământ. Aşadar, o pricină a agoniei Lui a fost faptul că Hristos ca Dumnezeu prevedea dezbinarea creştinătăţii. O pricină prin care creştinismul nu poate înainta, este dezbinarea.
Când merg în Africa misionari, când merg până în India, când se duc dincolo în Japonia, ori când merg în pădurile virgine, când caută să catehizeze şi oamenii de acolo înţeleg că creştinii sunt dezbinaţi, zic: Mergeţi şi uniţi-vă voi, şi apoi să ne vorbiţi despre Hristos.
Aşadar sunt pentru unire.
– Atunci de ce eşti împotriva unirii?
Dar, am explicat. Sunt împotriva “unirii”, cu ghilimele.
– Ce înseamnă cu ghilimele?
(VA URMA)
TRAD.: Frăţia Ortodoxă Misionară “Sfinţii Trei Noi Ierarhi”.
Scindarea Crestinismului nu are nimic de a face cu Hristos ,ea apartine unei Clase aparte din sanul Biserici ,care are mai mult conotatii politice si de dominare a lumii,in rest propaganda si sperietoare.
Dint-o Biserica ,s-au desprins mai multe madulare din care unele au putrezit de tot intre timp, altele incerca sa infecteze Biserica adevarata prin multiple metastaze.
E cazul tuturor sectelor rezultate dupa Reforma: Lutherana, Presbiteriana, Menonita, Baptista, Adventista, Penticostala …
Cat de mult iubeste Domnul dezbinarile?
La neoprotestanti, fiecare cu „adevarul „sau ,minciuna este confundata cu adevarul.
Iata ce mai spune Apostolul….”Vă îndemn, fraţilor…să NU fie DEZBINARI între voi,ci să fiţi cu totul UNITI în acelaşi cuget şi în aceeaşi înţelegere” (1 Cor.1,10).
Nu spune sa fim dezbinati in diverse „confesiuni”, spune sa fim uniti in acelasi cuget (credinta cea dreapta)… „Au doară s-a împărţit Hristos ? ” (I Cor.1,13).
Iar cei care produc dezbinari in Biserica ,sunt denumiti „oameni firesti, care nu au Duhul”, iar scopul lor imediat si de perspectiva este atacul asupra unitatii credintei…
„Aceştia sunt cei ce fac DEZBINARI, (oameni) fireşti, care nu au Duhul.” (Iuda 1,19)
Nu aveti pe Duhul Sfant, ci pe duhul cel rau, viclean, mincinos, blasfemiator dezbinator si cel al neascultarii.
„Ca să nu fie DEZBINARE în trup, ci mădularele să se îngrijească deopotrivă unele de altele.” (1Cor .12,25)