Un interviu cu Master. John Lincoln Downie: un american ce s-a ortodoxizat până la bucureştenizarea lui
Acesta e americanul condus de către Dumnezeu până în România ca să cunoască Biserica Ortodoxă, care a devenit ortodox, care ne-a fost coleg mai mic de an la facultate şi care s-a căsătorit cu o româncă de-a noastră, şi ea absolventă de Teologie, şi locuiesc în Bucureşti.
Ne bucurăm că am găsit acest interviu făcut de Florin Caragiu- un alt coleg de facultate, din generaţia fratelui John şi coleg cu el – şi, avusesem de gând mai demult să îl intervievăm şi noi, numai că totul a rămas doar la ideea de dorinţă.
Colegul John Lincoln Downie e o mostră vie de promotor al interculturalităţii în cadrul Bisericii, de asumare a mai multor culturi şi amprente eclesiale a mai multor Biserici naţionale şi, în primul rând, de căutător viu al vieţii după Dumnezeu. Ca să pleci de acasă pentru ca să cauţi Ortodoxia şi viaţa adevărată cu Dumnezeu peste mări şi ţări îţi trebuie mare curaj, o prea mare credinţă şi un dor neostoit pentru adevărul lui Dumnezeu.
Noi l-am cunoscut în Biserică şi în facultate, studiind şi fiind atent la detalii, l-am văzut la sfintele slujbe, i-am văzut sforţările de a înţelege tot mai mult limba română şi teologia Părinţilor Bisericii, adică l-am cunoscut ca pe un om deschis, atent şi afectuos. Fie ca Dumnezeu să îi ţină vie evlavia, să îi binecuvinteze cu pace familia şi să facă din ea o mărturie vie a purtării de grijă a lui Dumnezeu sau a lăsării lor, cu totul, pe seama voii lui Dumnezeu!
Introducerea biografică făcută de către realizatorul interviului, adică de Florin Caragiu
John Lincoln Downie s-a născut în Beaverfalls, Pennsylvania, în anul 1971. După studiile efectuate la Geneva College, în cadrul Facultăţii de Biologie şi Filosofie (1989-1992) şi o perioadă de intense căutări spirituale s-a convertit la Ortodoxie.
A vieţuit în Sfântul Munte Athos la mânăstirea Cutlumuş vreme de doi ani (1999-2001). A venit apoi în România, unde a studiat la Facultatea de Teologie Ortodoxă a Universităţii din Bucureşti (2001-2006), devenind masterand în Teologie Biblică în cadrul aceleiaşi Facultăţi din 2006. Lucrarea sa de licenţă a tratat despre „Raţiunile lucrurilor create potrivit Părintelui Dumitru Stăniloae”.
Astăzi a avut amabilitatea să răspundă invitaţiei noastre de a purta o discuţie cu privire la Sărbătoarea Cincizecimii.
***
F. C.: Domnule John Downie, care este, în câteva cuvinte, importanţa sărbătorii Cincizecimii în înţelegerea ortodoxă?
J. D.: Dacă evreii au primit legea înscrisă în piatră la 50 de zile după Paşti, la 50 de zile după Învierea lui Hristos, Paştile nostru adevărat, am primit legea duhovnicească scrisă în inimile noastre. Odată cu Pogorârea Sfântului Duh este inaugurat Botezul creştin cu apă şi duh.
F. C.: Într-adevăr, Mântuitorul spune că naşterea din apă şi Duh oferă tocmai accesul la taina Împărăţiei lui Dumnezeu. În rugăciunea „Tatăl nostru” unii Părinţi au interpretat cuvintele „Vie împărăţia Ta precum în cer aşa şi pe pământ” chiar în acest sens al pogorârii Duhului Sfânt în inimile oamenilor. Sfinţii trăiesc această stare întru cunoştinţă ca pregustare a tainei eshatologice. Ce reprezintă pe scurt pentru Biserica Creştină acest eveniment şi care este legătura sa cu Învierea şi Înălţarea la cer a Domnului?
J. D.: După tradiţia creştină acesta este momentul întemeierii Bisericii. Pogorârea Duhului Sfânt este scopul şi rodul Învierii şi Înălţării pentru că prin Învierea lui Hristos firea umană asumată în Ipostasul Său a fost vindecată ontologic. Tocmai acest fapt a făcut posibilă sălăşluirea harului dumnezeiesc în plinătatea sa înăuntrul inimii.
Altfel spus, îndumnezeirea omului prin părtăşia la Trupul lui Hristos în care sălăşluieşte plinătatea dumnezeirii. Duhul Sfânt s-a pogorât ca să fie scris Cuvântul lui Dumnezeu pe tablele de carne ale inimii. În Epistola a doua după Corinteni, Sfântul Apostol Pavel aseamănă pe creştini cu o „scrisoare a lui Hristos, slujită de noi, scrisă nu cu cerneală, ci cu Duhul Dumnezeului Celui viu, nu pe table de piatră, ci pe tablele de carne ale inimii” (II Cor. 3, 2).
F. C.: Este vorba despre o scrisoare „cunoscută şi citită de toţi oamenii”, cu valoare aşadar de mărturie vie, vizibilă a tainei dumnezeieşti ce se lucrează în ei. De aici importanţa, relevanţa universală a vieţii creştine. Pogorârea Duhului Sfânt descoperă sensul tainei Întrupării. Dumnezeu s-a Întrupat pentru ca omul să se umple de harul Sfintei Treimi al cărui purtător e Duhul Sfânt.
Am putea spune că Cincizecimea este o plinire a Întrupării, o întrupare duhovnicească în om a cuvântului şi voii lui Dumnezeu.
Căderea a închis altarul de liturghisire a unirii omului cu Dumnezeu şi a aşternut, după cum spune Sf. Pavel, un văl pe inimă (II Cor., 3, 4).
S-ar putea spune că Pogorârea Duhului Sfânt ca moment al întemeierii Bisericii aduce redeschiderea acestui altar în cei care se fac părtaşi Trupului lui Hristos?
J. D.: Într-adevăr. Legea lui Moise era aşezată în chivot în Sfânta Sfintelor. Cuvintele harului sunt acum aşezate în inima care devine altar al Duhului Sfânt.
Ridicarea vălului de pe inimă cere întoarcerea omului către Dumnezeu. Desigur, pocăinţa sau metanoia nu reprezintă numai o schimbare de perspectivă, ci o înnoire a firii.
F. C.: Pogorârea Duhului Sfânt, se spune în Penticostar, aduce refacerea înţelegerii dintre oameni a cărei afectare prin păcat a fost evidenţiată de relatarea biblică asupra Turnului Babel.
Care este înţelegerea creştină asupra unităţii în diversitate prilejuită de sărbătoarea Pogorârii Sfântului Duh? V-aş ruga să legaţi aceasta şi de faptul că Părinţii Bisericii au socotit acest moment şi ca pe o descoperire a Tainei Treimii.
J. D.: Părintele Dumitru Stăniloae spune că firea omenească întreagă este după chipul Sfintei Treimi, oamenii având în comun aceeaşi fire, o unitate care se actualizează şi se desăvârşeşte după modelul Treimii şi prin participare la viaţa Sa.
Pogorârea Duhului Sfânt reface şi desăvârşeşte întru Hristos unitatea de fire cea după chipul Treimii, adică o unitate prin iubire, prin acordul voilor omeneşti în unire cu voia lui Dumnezeu.
Tămăduirea omului de către Hristos are drept urmare directă vindecarea relaţiilor noastre întreolaltă. Toate neamurile sunt chemate să participe la comuniunea cu Sfânta Treime. Înţelegerea şi unirea dintre oameni în cel mai înalt chip este ceva suprafiresc, o minune.
Este ceva extraordinar, real, nu este o simplă înţelegere a minţii, una convenţională, sau prin conexiuni parţiale la nivel intelectual, afectiv, volitiv, este o lucrare a Duhului care angajează întreaga noastră fiinţă şi conştiinţă.
Babilon voia să însemne o poartă către cer, către Dumnezeu. Turnul lui Babel a reprezentat eforturile omeneşti eroice de a ajunge la îndumnezeire sau de înălţare la cer prin propriile puteri conjugate ale oamenilor.
F. C.: De ce a fost o asemenea străduinţă sortită eşecului?
J. D.: Adevărul este că oamenii nu se pot înţelege între ei fără harul Duhului Sfânt nici măcar pe plan lumesc. Aceasta pentru că raţiunea de a fi a omului e tocmai comuniunea cu Dumnezeu din care primeşte şi puterea comuniunii cu aproapele.
Omul nu a putut să urce singur, prin eforturi autonome, la Dumnezeu, dar ceea ce este minunat este că Dumnezeu se poate coborî El la om. Ne îmbracă El însuşi „cu putere de sus” şi ne aduce în familia iubirii Treimice.
F. C.: Care este însemnătatea Cincizecimii pentru o adâncire a înţelegerii relaţiei dintre om şi Dumnezeu? Mă gândesc la aspectele depăşirii logicii „exterioriste” a legii, interiorităţii reciproce şi dinamicii transfigurării pe care le dezvăluie împărtăşirea dumnezeiască.
J. D.: Unirea cu Dumnezeu nu se poate realiza în afara dialogului, în afara rugăciunii şi comuniunii liturgice. Dumnezeu nu este o realitate distanţată, exterioară omului, şi nici una doar interioară lui, imanentă.
Nu este o lege ce poate fi însuşită, folosită şi stăpânită de către om ci Dumnezeu necreat, Treime de Persoane a cărei icoană este în Hristos umanitatea. „El a strălucit în inimile noastre, ca să strălucească cunoştinţa slavei lui Dumnezeu, pe faţa lui Hristos” (II Cor. 4, 6).
Îndumnezeirea omului presupune în chip nedespărţit dialogul şi comuniunea sa cu Dumnezeu şi transfigurarea sa, creşterea în asemănare cu Dumnezeu.
Desăvârşirea omului nu poate fi concepută în raport cu un ansamblu de legi sau principii impersonale, în afara comuniunii cu Dumnezeu şi semenii.
F. C.: Lucrarea Duhului face să rodească, extinde în noi taina Întrupării lui Hristos. Pogorârea sa lucrează prefacerea darurilor euharistice, ne dăruieşte sfinţirea, înfierea, creşterea în asemănarea cu Hristos.
Sărbătoarea Cincizecimii aduce, spun Părinţii, cunoaşterea tainelor prin care se revarsă în Biserică harul sfinţitor şi îndumnezeitor, descoperă esenţa liturgică a ontologiei omului şi creaţiei.
Ne descoperă „Fiinţa ca euharistie”, cum spune Mitrop. Zizioulas. Duhul nostru devine prin lucrarea Sfântului Duh, spune Părintele Ghelasie, „potir de Liturghie”.
Toată existenţa creată este o mare taină, dar tainele Bisericii prin care ni se revarsă din Trupul Înviat al lui Hristos plinătatea dumnezeirii au fost cunoscute odată cu Pogorârea Duhului Sfânt.
Mai mult, Pogorârea Duhului Sfânt nu este un proces punctual, consumat istoric, ci un temei al înaintării nesfârşite în viaţa dumnezeiască sau epectazei despre care vorbea Sfântul Grigorie de Nyssa.
Este temeiul unui proces cu deschidere eshatologică de împlinire a omului ca icoană vie a lui Dumnezeu: „Iar noi toţi, privind ca în oglindă, cu faţa descoperită, slava Domnului, ne prefacem în acelaşi chip din slavă în slavă, ca de la Duhul Domnului” (II Cor. 3, 18).
Ce presupune din partea omului coborârea limbii de foc a Duhului peste fiinţa sa?
J. D.: Într-adevăr, taina Bisericii este o continuă coborâre a Duhului Sfânt. Pogorârea Duhului Sfânt nu este un proces încheiat ci unul continuu, manifestat în fiecare sărbătoare şi în Tainele dumnezeieşti ale Bisericii.
Pogorârea Duhului Sfânt nu aduce omului o stare saturată, ci o înaintare, un dinamism infinit în taină şi descoperire.
Este evenimentul care ne susţine într-o creştere eternă dacă ne deschidem iubirii Lui şi participăm la lucrarea Sa.
F. C.: Invocarea Sfântului Duh este un moment culminant al lucrării Bisericii şi al rugăciunii ce o prelungeşte în viaţa personală.
M-aş opri în acest punct la binecunoscuta rugăciune către Sfântul Duh: „Împărate Ceresc, Mângâietorule, Duhul Adevărului Care pretutindenea eşti şi pe toate le împlineşti, Vistierul bunătăţilor şi Dătătorule de viaţă, vino şi Te sălăşluieşte între noi şi ne curăţeşte de toată întinăciunea şi mântuieşte, Bunule, sufletele noastre”.
Iată nu numai desăvârşirea dragostei dar şi efortul ascetic, procesul curăţirii noastre este urmare a invocării spre a veni şi sălăşluirii în noi a Duhului, apare ca lucrare tainică a Duhului.
De aceea în creştinism efortul ascetic de purificare e nedespărţit de rădăcinile sale liturgice. Nu este un efort individualist, autonom, o simplă metodă de ameliorare şi îmbunătăţire individuală, ci e rod al Pogorârii Sfântului Duh, al participării libere după măsura proprie la lucrarea Sa în noi.
Cum înţelegeţi cuvintele apostolului Pavel: „Domnul este Duh, şi unde este Duhul Domnului, acolo este libertate” (II Cor. 3, 17)?
J. D.: Omul nu are o existenţă prin sine însuşi, fiind creat şi susţinut în existenţă de către Dumnezeu. De aceea libertatea sa este doar în Dumnezeu.
Pe de altă parte, acolo unde harul aduce plinătatea iubirii nu mai există tendinţa de a încălca poruncile şi legile, nu mai există spre exemplu dorinţa de a fura, de a minţi, de a ucide… iar pentru iubire, fericire, mulţumire, sfinţenie nu sunt limite, e un câmp infinit de lucrare tocmai pentru că este o împreună-lucrare cu Dumnezeu. Pe când păcatul are mereu un capăt, e plafonat.
Părintele Galeriu spunea că răul are un capăt, nu este infinit, deci limitează, îngustează libertatea pe când viaţa în Dumnezeu nu are limite rigide, e într-o continuă transfigurare, îşi poate desfăşura elanul spre infinit.
F. C.: O altă problematică pe care o putem aduce în atenţie legat de sărbătoarea Cincizecimii este cea a goliciunii şi hainelor de piele dăruite omului după cădere.
După Sfinţii Părinţi, în urma căderii omul pierde harul îndumnezeirii, se trezeşte dezbrăcat de lumina dumnezeiască. Conştiinţa sa nu mai oglindeşte chipul divin iar creaţia devine rezistentă la lucrarea omului.
Hainele de piele reprezintă condiţia vieţii spre moarte ce se poate transforma prin lucrarea Duhului în condiţie pascală de trecere de la moarte la viaţă. Diavolul ispiteşte pe om cu separarea, despărţirea de Dumnezeu în lucrarea sa. Duhul în schimb uneşte cele separate şi îmbracă pe om în haina de nuntă a harului.
La Cincizecime iese în plină lumină menirea iconică a trupului aureolat de limbile de foc ale harului.
Pogorârea Duhului Sfânt este pe undeva împlinirea dorinţei omului, exploatată de diavol, de a fi ca Dumnezeu, dar de data aceasta înseamnă a fi ca Dumnezeu împreună cu Dumnezeu.
Ruptura dintre om şi lumea îngerească şi natură este vindecată prin lucrarea harului. Cum vedeţi reflectate acestea în dinamica relaţiei dintre Biserică şi lume, dintre credinţă şi cultură?
J. D.: Sensul vieţii creştine, după cum spune Sf. Serafim de Sarov, este dobândirea Duhului Sfânt.
Sfântul Marcu Ascetul spune că înainte de Botez harul lucrează din afară, iar după Botez harul se sălăşluieşte înăuntrul omului, lucrează din centrul fiinţei noastre. Diavolul este astfel aruncat din grădina inimii.
Tot la Botez omul primeşte un înger păzitor ceea ce exprimă un grad de intimitate sporit cu lumea îngerească. Scopul omului este să adune lumea şi să o ofere înapoi lui Dumnezeu pentru sălăşluirea Sfintei Treimi în toată creaţia.
Angajate conştient în această mişcare de conlucrare cu Dumnezeu, toate activităţile omului vor purta pecetea darului Sfântului Duh.
În aceste condiţii, cultura va căpăta la rândul ei acea putere de pătrundere şi dospire de taină a harului. Vedem aceasta în activitatea unor oameni de cultură creştini ca Pavel Florenski şi Luca al Crimeei, de pildă.
F. C.: Vă mulţumesc pentru deosebita amabilitate de a răspunde invitaţiei noastre.
J. D.: Şi eu vă mulţumesc.
Cf. sursa.
Pr. Dorin
Sursa:teologiepentruazi.ro
John este preot ortodox de cativa ani.