Acasă > Pagini de Sinaxar > 19 mai: La pomenirea celor 13 mucenici din Kadara sau cum au înțeles catolicii unirea

19 mai: La pomenirea celor 13 mucenici din Kadara sau cum au înțeles catolicii unirea

CUM SĂ CITIM VIEŢILE SFINŢILOR?
CUM AU ÎNŢELES CATOLICII UNIREA DE-A LUNGUL VEACURILOR?
 

19_may_the_13_martyrs_of_kantara.jpg

În contextul sincretismului religios contemporan este bine pentru salvarea identităţii şi apartenenţei noastre confesionale la Biserica Simbolului Credinţei niceo-constantinopolitane, simbol nealterat de adaosuri, dar şi din iubire faţă de aproapele care fiinţial caută Adevărul, să  identificăm şi să stabilim hotărât repere spirituale normative pentru credinţa noastră, neuitând niciodată că despărţirea Ortodoxiei (dreptei credinţe) de Ortopraxie (faptele bune) ne poate pune în pericol mântuirea veşnică.

Arhetipul absolut, modelul suprem către care priveşte orice creştin, este Mântuitorul nostru Iisus Hristos, „Calea, Adevărul şi Viaţa” (Ioan 14:6), dar El este „minunat…întru sfinţii Săi” şi „întru sfinţi se odihneşte”– aşa cum de atâtea ori auzim în Biserica noastră la sfintele slujbe. „Prin sfinţii care sunt pe pământul Lui minunate a făcut Domnul toate voile Sale prin ei” – spune proorocul-împărat David în psalmi. Sfinţii sunt „prietenii şi casnicii lui Dumnezeu”, „vasele Luminii”, „trâmbiţele Duhului Sfânt”, „stâlpi ai Bisericii” şi „biserici însufleţite“, „faruri luminoase” şi „stele călăuzitoare” către Hristos – „Soarele cel mai înainte de soare“, „Soarele dreptăţii”.

Sfinţii strălucesc în lumina necreată a lui Dumnezeu – „Cel în Trei Sori”, „Un Soare şi Trei Sori”, Treime în Unime. De vreme ce sfinţii s-au botezat în Hristos şi s-au şi îmbrăcat în El (cf. Galateni 3:27), ei devin dumnezei după har. În măsura în care fiecare şi-a ridicat crucea împreună cu Hristos, pentru a crucifica în el pe omul cel vechi al păcatului şi al patimilor, a putut să se facă părtaş şi slavei Învierii. Făcându-se părtaşi ai mântuitoarei patimi a Domnului prin mucenicie, prin asceză şi lacrimi, prin traducerea în faptă a tuturor virtuţilor evanghelice, sfinţii – împreună cu Hristos – au biruit moartea. Sunt vii în Dumnezeu, pentru că Hristos s-a sălăşluit în ei.

Troparul de obşte la o muceniţă surprinde foarte bine drama crucificării cu Hristos, dar şi slava Învierii împreună cu El:

„Mieluşeaua Ta, Iisuse, strigă cu mare glas: pe Tine, Mirele meu, Te iubesc şi pe Tine căutându-Te mă chinuiesc şi împreună mă răstignesc, şi împreună mă îngrop cu Botezul Tău; şi pătimesc pentru Tine, ca să împărăţesc întru Tine; şi mor pentru Tine, ca să viez pentru Tine; ci ca o jertfă  fără prihană, primeşte-mă pe mine ceea ce cu dragoste mă jertfesc Ţie. Pentru rugăciunile ei, ca un milostiv, mântuieşte sufletele noastre“[1].

„Mă răstignesc împreună cu Hristos!”ne strigă fiecare martir şi fiecare ascet. „Iar de acum nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine!” – ne asigură Sfântul Apostol Pavel (Galateni 2:19-20). Hristos s-a înălţat la cer – este adevărat, dar Hristos nu şi-a părăsit Biserica de pe pământ – Biserica luptătoare. Hristos s-a înălţat la cer  – este adevărat – dar ne-a trimis pe Preasfântul Duh care i-a aşezat în Biserică pe sfinţi „în chipul lui Hristos” şi „dumnezei după har”.

În lumina unei noi pagini de sinaxar care pentru prima oară vede acum lumina tiparului în limba română să învăţăm să citim Vieţile Sfinţilor cu evlavie, aşa cum am venera icoana sau moaştele lor şi să cinstim Taina Crucii şi a Învierii în sfinţii lui Dumnezeu:

 19 MAI: POMENIREA CELOR TREISPREZECE MUCENICI DIN MĂNĂSTIREA KADARA DIN CIPRU: IOAN, egumenul, CONON, VARNAVA, GHENADIE, GHERASIM, GHERMAN, TEOCTIST, IEREMIA, IOSIF, MARCU, CHIRIL, TEOGNOST şi MAXIM[2]
 

Pe la anul 1228, doi pustnici, Ioan şi Conon, plecând din Sfântul Munte, au ajuns în Cipru care se afla la acea vreme sub ocupaţie romano-catolică[3]. După ce au vieţuit un timp în vestitele mănăstiri Mahera şi cea a Sfântului Ioan Gură de Aur, s-au stabilit în însingurata Mănăstire a Născătoarei de Dumnezeu din Kadara. Virtuţile şi nevoinţele pustniceşti i-au făcut repede cunoscuţi în popor, care alerga la ei ca la un izvor de apă vie în stare să readucă la viaţă credinţa sa împilată.

Arhiepiscopul romano-catolic din Levkosia, pe nume Evstorghie, temându-se că această faimă va zădărnici planurile sale, a trimis doi oameni de-ai săi în mănăstire cu scopul de a-i supune pe sfinţii monahi. În încercarea lor de a-i convinge că Dumnezeiasca Liturghie trebuie să se săvârşească cu azimă (pâine nedospită), Ioan a propus ca cele două părţi să săvârşească separat Liturghia, iar apoi să intre împreună într-un cuptor aprins, pentru ca focul să dovedească a cui credinţă este cea adevărată, dar romano-catolicii au refuzat şi au plecat. Cei treisprezece Părinţi au petrecut noaptea următoare în rugăciuni de mulţumire, iar dimineaţa au pornit spre Levkosia. Pe drum, poporul alerga într-un suflet spre sfinţii mărturisitori ca să primească binecuvântarea lor.

Imediat ce a aflat de sosirea monahilor, Evstorghie i-a chemat în prezenţa numeroasei lui curţi. Ioan, Conon şi ceilalţi împreună-pătimitori, au combătut argumentele catolicilor cu cuvinte din Sfinţii Părinţi şi, astfel, arhiepiscopul romano-catolic, înnebunit şi negăsind nimic cu care să-i convingă să-şi schimbe credinţa, a poruncit să fie biciuiţi, iar apoi să fie aruncaţi în închisoare. Timp de trei ani au răbdat cu tărie şi încredere în Dumnezeu grelele lanţuri în închisoarea cea întunecoasă, umedă şi respingătoare, fiind hrăniţi cu pâine mucegăită, batjocoriţi continuu de către paznici şi adesea supuşi la chinuri. Au rămas însă neînduplecaţi la toate propunerile trimişilor arhiepiscopului catolic şi înfăţişându-se înaintea lui la începutul celui de-al doilea an, i-aau răspuns cu încă şi o mai mare îndrăzneală. Atunci au fost predaţi călăilor. Teognost a fost primul dintre ei care a câştigat cununa muceniciei, iar trupul i-a fost aruncat în foc.

În al treilea an (1231), au fost aduşi iarăşi în faţa unui vicar (ajutor) al lui Evstorghie, inchizitorul Andrei, care a primit porunca de a o termina cu aceşti răzvrătiţi. I-au răspuns într-un singur glas că este o cinste pentru ei să mărturisească credinţa ortodoxă punându-şi viaţa în pericol, credinţă pe care au prevestit-o profeţii, au propovăduit-o Apostolii şi au definit-o Părinţii şi Sfintele Sinoade. Trei zile mai târziu, au fost chemaţi din nou, în prezenţa lui Erik I, împăratul latin al Ciprului (1218-1254), care i-a dat permisiunea lui Andrei să-i pedepsească pe sfinţi cum crede el de cuviinţă. Călăii i-au legat atunci pe sfinţi de picioare în spatele a doisprezece cai pe care i-au lăsat să galopeze pe drumurile cetăţii spre îngrozirea creştinilor ortodocşi. În cele din urmă, au dezlegat trupurile încă însufleţite şi le-au aruncat în focul pe care li-l pregătiseră. În timp ce Ioan se ruga în mijlocul flăcărilor, unul din cei ce se aflau acolo l-a lovit în cap cu un ciomag, dar sfântul căzând a stins focul. Călăii au aprins atunci un al doilea foc în care au aruncat trupurile sfinţilor la un loc cu oase de animale, iar apoi au împrăştiat cenuşa. După puţin timp, Andrei, ce devenise episcop romano-catolic de Avile în Spania, a ars de viu pe când dormea lângă vatră[4].

Unii oameni al căror duh şi a căror inimă rămân nesimţitoare în ceea ce priveşte viaţa duhovnicească, consideră Vieţile Sfinţilor – fără a le citi  sau fără a le citi cum trebuie –  plictisitoare şi obositoare. „Toate sunt la fel!” – spun. „Sfinţi Profeţi, Apostoli, Mucenici, Mărturisitori, Cuvioşi, Pustnici, Drepţi, Fecioare, Ierarhi, Doctori fără de arginţi, binecredincioşi  împăraţi, ţari, voievozi sau cneji şi alte categorii de sfinţi, care au trăit în primul secol sau ieri în Asia, Palestina, Egipt, Italia, Africa, America, România, Rusia sau Cipru… toate vieţile lor sunt la fel”. La această constatare – regretabilă prin obtuzimea ei – răspundem: Da! Într-adevăr, toate repetă aceleaşi lucruri, toate reiau aceleaşi teme, aceleaşi trăiri, aceleaşi experienţe.

Şi aceasta pentru cătoţi sfinţii, dar TOŢI, fiind răniţi de dumnezeiescul dor în inimă şi arzând de adevărată şi totală iubire faţă de Hristos, s-au făcut de bunăvoie părtaşi jertfei Lui, sacrificiului Său suprem de pe Golgota, oferindu-şi sinele morţii, ca să se facă părtaşi şi Învierii Lui. Toate sunt la fel, pentru că toţi sfinţii s-au botezat întru moartea Lui, fie prin botezul cu apă, fie prin botezul sângelui, fie prin botezul lacrimilor de pocăinţă, pentru ca viaţa cea nouă a Duhului să le devină interioară, iar slava lui Dumnezeu, care s-a arătat prin cea de-a Doua Persoană a Sfintei Treimi, prin Domnul Iisus Hristos cel întrupat (II Corinteni 4:6), să se sălăşluiască în inimile lor şi să se răsfrângă şi asupra trupurilor lor.

Da! Toate sunt la fel, pentru că toţi sfinţii trăiesc în Hristos, iar Hristos trăieşte în ei! În fiecare sfânt se repetă fără încetare până la sfârşitul lumii unica taină a morţii Domnului şi a învierii Lui, a înomenirii lui Dumnezeu şi a îndumnezeirii omului. De multe ori, sfinţii pictaţi în biserici, în special sfinţii militari reprezentaţi în stranele sau în absidele laterale ale locaşului de cult (cum sunt Sfinţii Mucenici Gheorghe, Dimitrie, Artemie, Teodor Tiron, Teodor Stratilat, Nichita Romanul ş.a.) deşi au o poziţie diferită, o îmbrăcăminte diferită şi propriile caracteristici, cu toate acestea  aproape toţi au aceeaşi faţă, acelaşi chip – chipul lui Hristos. Şi asta pentru că în esenţă astfel sunt sfinţii: asemenea lui Hristos, „după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu” (Facere 1: 28), dar cu însuşiri vizibil personale şi în condiţii diferite în care s-au evidenţiat şi au repetat opera lui Hristos, lucrarea  sau taina Lui, într-un anumit loc şi într-o anumită epocă.

Cu toate acestea însă, această imitare a patimii Domnului nu este o repetare plictisitoare, anostă sau obositoare. Toată e nouă, în întregime autentică, total personală şi potrivită cu caracterul fiecărui sfânt, impunându-se şi contribuind într-un mod cu totul şi cu totul unic la zidirea Bisericii celor întâi-născuţi.

La aceasta ne chemă Biserica şi astăzi la pomenirea Sfinţilor CuvioşiMucenici din Kadara Ciprului, punându-ne înainte viaţa, mărturisirea şi pătimirile lor şi amintindu-ne „iarăşi şi de multe ori” cuvântul Sfântului Ioan Gură de Aur: Cel mai bun mod de a-i cinsti pe sfinţi este imitarea lor!”.

Scurt adaos aghiologic si liturgic

În secolul al XIII-lea, Cipru era asuprit de francii louziliani – cotropitorii lui de atunci. Clerul ortodox era aspru prigonit, iar poporul era supus la chinuri neînchipuite şi constrâns să treacă la catolicism. Sprijinul principal şi viguros al poporului în a nu-şi pierde conştiinţa etnică şi credinţa sa ortodoxă l-a constituit Sfinţii Monahi, dintre care cel mai reprezentativ exemplu au fost cei 13 Cuvioşi Mucenici din Mănăstirea Maicii Domnului “Kantariotissa”, care se afla în masivul muntos al Pentadhaktylului. Egumenul acestei mănăstiri era atunci Ioan, iar numele celorlalţi monahi erau: Conon, Ieremia, Marcu, Teoctist, Chiril, Varnava, Maxim, Iosif, Gherman, Gherasim şi Ghenadie (ultimii doi provenind din Mănăstirea Mahera).
Pentru stăruinţa lor în credinţa şi Predania ortodoxă au fost întemniţaţi de stăpânirea latino-papală a Ciprului în temniţele din Levkosia, unde au rămas pentru trei ani, suferind chinuri inumane şi cu neputinţă de descris. În cele din urmă, au fost condamnaţi la moarte, au fost dezbrăcaţi de sfintele lor schime monahale, picioarele le-au fost legate de cai sălbatici, au fost bătuţi cu pietre, iar apoi au fost târâţi pe pietrele ascuţite şi tăioase în matca pârâului uscat din Câmpie, în acelaşi timp, fiind loviţi fără milă cu toiege. În cele din urmă, trupurile ciopârţite şi sângerânde ale sfinţilor au fost aruncate în flăcările unui mare foc, în acest chip sfinţii primindu-şi sfârşitul. Aşa şi-au încredinţat în mâinile lui Dumnezeu fericitele lor suflete şi au primit de la El trei cununi: cununa cuvioşilor, cununa mărturisitorilor şi cununa mucenicilor.
Ziua trecerii lor la cele veşnice a fost 19 mai 1231. Moartea mucenicească a celor 13 Cuvioşi Mucenici şi Mărturisitori ne trâmbiţă nouă tuturor şi tuturor veacurilor că diferenţa dintre Ortodoxie şi romano-catolicismul papist nu este nicidecum o bagatelă, cum voiesc mulţi să o prezinte. Din punct de vedere teologic şi soteriologic, această diferenţă este tot atât de mare pe cât de mare este distanţa dintre rai şi iad. Tocmai din acest motiv, Sfinţii Monahi au preferat moartea, decât să catolicizeze cât de puţin veritabila şi imuabila lor credinţă ortodoxă. De aceea, Biserica noastră cinsteşte pomenirea lor pe 19 mai în fiecare an şi slavosloveşte pe Dumnezeu, Cel “minunat întru sfinţii Săi”.

(traducere şi adaptare de http://acvila30.ro după periodicul Sfintei Mănăstiri Stravrovounio din Cipru , “De viaţă făcătoarea Cruce”, nr.87-97 din 1995)

 

Tropar , Glasul al IV-lea: Degrab ne întâmpină…

Bunilor biruitori mucenici, veselia Ciprului şi bună-mireasma lui Hristos, bărbăteşte aţi suferit tăria focului şi stâlpi ai Ortodoxiei v-aţi arătat cu adevărat, reazem al patriei şi laudă a Mănăstirii Kadara. Pentru aceasta, întru multa voastră îndrăzneală rugaţi-vă să fim mântuiţi.

 

MEGALINARII

(ce se cântă în glasul al VIII-lea şi al II-lea după podobiile greceşti)

Ucenicii Maicii lui Dumnezeu,
Lauda Kadarei şi a Ciprului sfânt odor,
Treisprezece harpe ale Ortodoxiei
Să fie azi cântate cu glas armonios.

Rugaţi pe Hristos, Domnul tuturor,
Să dea pace lumii, Mucenicilor preaviteji,
Şi să risipească bezna ereticiei
Ca nişte luminoşi stâlpi şi Dascăli iscusiţi.

Sfinţilor vitejilor Mucenici,
A Ciprului slavă şi mireasma lui Iisus,
Focul suferit-aţi ca nişte diamante,
Stâlpi ai Ortodoxiei fiţi astăzi pentru toţi

Cuvioşi Martiri, bucuraţi-vă,
Ioan, Conon, Marcu, Ieremia şi Teognost,
Ghenadie, Maxim, Varnava, Gherasime,

Chiril, Iosif şi Gherman cu Sfântul Teoctist.

Categories: Pagini de Sinaxar Tags:
  1. Nici un comentariu momentan.
  1. Nici un trackbacks momentan.

%d bloggers like this: