Sărbătoare mare astăzi, iubiţii mei, sărbătoare mariană; adică o sărbătoare în cinstea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, care potrivit credinţei noastre cuvine-se să fie cinstită. Şi este cinstită Preasfânta noastră. Pentru că nu este doar o femeie, doar o sfântă; este mai presus de profeţi, de patriarhi, de apostoli, de cinstitul Înaintemergător, de îngeri şi de arhangheli, mai presus de orice creatură raţională. După Hristos, după Sfânta Treime, vine Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, cea mai minunată şi mai frumoasă creatură şi lauda neamului omenesc. „Presfântă Stăpână, de Dumnezeu Născătoare, roagă-te pentru noi păcătoşii!” (Pavecerniţa Mare). Trebuie să avem o mare evlavie către Preasfânta Născătoare de Dumnezeu.
Astăzi sunt Intrările ei. Ce înseamnă „Intrări”? Trebuie să explicăm asta. Continuă să citești →
Praznicul Intrării în biserică a Maicii Domnului – 21 noiembrie
Iată sfântul și marele praznic al Intrării în biserică a Maicii Domnului. Atunci când a implinit trei ani, parinții, după făgăduința dată, au condus-o în sfântul templu din Ierusalim. Au călătorit de la Nazaret împreună cu rudele și în mod solemn au intrat în biserica lui Dumnezeu ca să-și împlinească făgăduința. Și Sfântul Arhiereu Zaharia, tatăl Sfântului Ioan Înaintemergătorul, a primit-o și a condus-o în sfântul templu pe Preasfânta Fecioară, a condus-o în partea cea mai sfântă a templului, în Sfânta Sfintelor, iar în acea parte nimeni nu putea să intre în afară de arhiereu, și acesta numai o dată pe an (Evrei 9, 3,7). Așa era în Vechiul Legământ. Dar Sfăntul Zaharia, fiind plin de Duh Sfânt, și prin rânduială dumnezeiască, a condus-o pe Sfânta Fecioară în partea cea mai sfântă a templului, în Sfânta Sfintelor. Si Sfânta Fecioara a petrecut și a trăit noua ani în templul din Ierusalim.
PREDICĂ LA SĂRBĂTOAREA INTRĂRII MAICII DOMNULUI ÎN TEMPLU
Iubiți frați și surori în Hristos,
În Sfânta Scriptură, mai exact în cartea Pildele lui Solomon, există un verset care spune: „Deprinde pe tânăr cu purtarea pe care trebuie s-o aibă; chiar când va îmbătrâni nu se va abate de la ea” (22:6). Biserica cea adevărată a lui Hristos prăznuiește astăzi o sărbătoare care tocmai subliniază adevărul peren al acestui verset din cartea înțeleptului rege Solomon. Această sărbătoare este Intrarea Maicii Domnului în templu, cunoscută în popor și sub numele de Ovidenia sau Vovidenia.Continuă să citești →
Predică la Praznicul Intrării în Biserică a Maicii Domnului – Sfântul Serafim Sobolev (2)
Maica Domnului este răbdătoare, smerită şi necârtitoare la necazuri.
Preacurata Maică a Domnului este proslăvită de Biserica pământească şi cea cerească ca fiind mai slăvită decât Serafimii şi mai cinstită decât Heruvimii. Ea este astfel cinstită, fiindcă a primit de la Dumnezeu un mare şi neasemuit Har, mai mare decât toate făpturile raţionale, de a fi Maică a însuşi Dumnezeului nostru, al doilea Ipostas al Dumnezeirii.
Dar iată asupra cărui lucru aş fi vrut să vă atrag atenţia în acest moment, iubiţilor întru Hristos fiii mei. Cuvântul lui Dumnezeu şi Sfinţii Părinţi ai Bisericii mărturisesc că nu degeaba Preacurata Fecioara Maria a primit de la Dumnezeu acest Har, ci pentru marile Sale nevoinţe duhovniceşti.
Prima dintre acestea a fost intrarea Ei în Biserică, fiind o Copilă de trei ani, sărbătoare pe care o prăznuieşte astăzi Sfânta Biserică.
Predică la Praznicul Intrării în Biserică a Maicii Domnului – Sfântul Serafim Sobolev (1)
Smerenia Preacuratei Fecioare Maria a stat la baza întregii lucrări Dumnezeieşti.
Fără smerenie, virtuţile nu au valoare mântuitoare. În condacul praznicului de azi al Intrării în templu a Preacuratei Fecioare Maria, găsim aceste cuvinte: „Preacurat templu al Mântuitorului, cămara cea de mult preţ şi Fecioara… astăzi este adusă în casa Domnului, împreună aducând harul Duhului lui Dumnezeu…”.
Când îți îndrepți privirea către lume și vezi triumful nebuniei, răului, răutății, minciunii, cruzimii și ipocriziei, îți vine gândul: „Hai, vino, Doamne”. Vino, Doamne, și arde toată această urâciune, că nu mai am puterea să mă uit la acest teatru al absurdului mondial, care devine din ce în ce mai nebun. Este încurajator și ne împiedică să înnebunim când înțelegem că acest triumf al iadului pe pământ nu va dura pentru totdeauna și, poate, nu pentru mult timp.
Dar dorința pentru cea de-a doua venire rapidă a lui Hristos în lume rămâne actuală până când revii în tine și începi să înțelegi că propriul tău suflet poate arde împreună cu gunoiul acestei lumi. În interiorul tău, ești plin de fragmente din acel răul pe care îl urăști atât de mult. Și întrebi: „Doamne, nu, nu acum, dă-mi mai mult timp să mă pocăiesc, să mă curăț pe cât este posibil. Dă-mi timp să pun lucrurile în ordine în sufletul meu”. Acest dualism cu abordări diferite față de sine și față de ceilalți există în sufletul fiecăruia dintre noi.
Cerem dreptate pentru toată lumea și milă pentru noi înșine.
Pilda „Despre datornicul cel nemilostiv”, citită în săptămâna unsprezecea după Rusalii, ne vorbește despre acest lucru direct și la modul figurat. Este corect să ceri bani de la cei care îți sunt datori. E bine să îți fie iertate datoriile. Ni se oferă două modele de comportament de la Dumnezeu. Dacă vrei să-ți fie bine – nu mai fi corect. Dacă vrei să fii corect, să știi că îți va fi foarte neplăcut pentru tine. ” Cu măsura cu care măsuraţi, vi se va măsura” (Matei 7:2), iar ei vor adăuga mai mult deasupra și o vor scutura…
Se dovedește că aceste cerințe sunt simple, de înțeles și, cel mai important, profitabile. Iertându-i pe ceilalți, acoperim ceea ce datorăm. Mai mult, facem acest lucru cu un procent uriaș de dobândă. Îi datorez lui Dumnezeu un miliard, dar iertându-l pe aproapele cu zece grivne, îmi plătesc datoria față de Dumnezeu. Iartă, nu judeca și nu vei fi judecat și vei fi iertat. Dumnezeu nu aruncă cuvintele în vânt. Și porunca în condiții atât de favorabile ar trebui să pară ușor de îndeplinit. Dar problema este că nu funcționează…
Înțelegi totul, știi totul, ești de acord cu tot ce este scris în această pildă, dar de îndată ce trebuie să iei o decizie corectă, judecata noastră internă emite decizia sa: „Să cerem după dreptate”. Și dacă nu obținem ce dorim, ne indignăm, începem să condamnăm, ne plângem și așa mai departe. Căci dacă ni se face nedreptate, cum să tacem.
O decizie cu folos pentru sine, „de a ierta pe toți și totul, ca să mă ierte și pe mine Dumnezeu”, nu va funcționa niciodată tocmai pentru că este luată de dragul unui folos pentru sine.
Și dacă facem aceasta de dragul profitului, atunci fapta noastră este un fals și nu are forță executorie. Putem ierta copiilor noștri totul, mai ales dacă se pocăiesc și ne cer iertare. Este ușor dintr-un singur motiv – îi iubim. Dar dacă aceștia nu sunt copiii noștri, ci ai altcuiva (și toți datornicii noștri sunt așa), atunci nu mai este un fapt că îi vom putea ierta. Și din nou, dintr-un motiv foarte simplu și de înțeles – sunt străini și nu ne plac.
Pentru a ierta în mod altruist, fără nicio condiție prealabilă, trebuie să înveți să iubești. Și acest lucru este mult mai complex decât a ierta pur și simplu. Dacă omul iubește, atunci încearcă să înțeleagă și, după ce a înțeles, poate ierta. Câte motive găsim pentru a ne justifica păcatele? Toate aceste motive le extragem din uriașa valiză a egoismului. Ne iubim pe noi înșine, ceea ce înseamnă că există sute de variante pentru a răspunde la întrebarea de ce „am făcut”, „am spus”, „am acționat” într-un fel sau altul. Dacă am învăța să-i iubim pe ceilalți, am găsi aceleași răspunsuri justificative, dar în raport cu cei care „au făcut”, „au spus”, „au acționat” nedrept față de noi.
Unul dintre asceții contemporani athoniți a spus următoarele cuvinte: „Este corect pentru noi în această viață să suportăm nedreptatea”.
Cuviosul Efrem Sirul a ajuns în închisoare pentru că a furat niște oi pe care nu le-a furat. Dar Dumnezeu i-a descoperit că în pofida deciziei nedreapte de a-l aresta, a îndurat această închisoare pentru că era vinovat de altceva, fapt pentru care nu a fost pedepsit în acel moment. Dacă ne adâncim în noi înșine, vom înțelege că pentru tot ce este ascuns, secret, nemanifestat, fie chiar și mărturisit la spovedanie, dar nu am suferit penitența suferinței, trebuie să suportăm nedreptatea și să iertăm pe alții pentru tot răul pe care ni-l provoacă. Pentru că, de fapt, asta nu este rău – este o pedeapsă administrativă în loc de una penală. Pentru a nu fi pedepsiți la Judecata de Apoi, putem aici, după ce am suferit greutăți relativ minore, să dobândim iertarea și miluirea.
Sfântul Varvar al Lucaniei, care a fost mai înainte tâlhar, după pocăință s-a întors la Dumnezeu, a suferit nevoințe imense și a săvârșit fapte mari. Dar cu toate acestea, chiar și așa, a trebuit să moară de o moarte violentă pentru a primi iertarea de la Dumnezeu. Și există multe astfel de exemple în literatura hagiografică. De aceea, să nu fim descurajați și slăbiți de dureri, ci pentru fiecare nedreptate pe care o înduram, îi vom mulțumi lui Dumnezeu, căci în ea se conțin îndurări uriașe și speranță bună pentru noi. Iertând datoriile altora, ne vom ierta de fapt pe ale noastre.
Sfântul Teofan Zăvorâtul spune că la Judecata de Apoi, Dumnezeu nu va căuta cum să-i condamne, ci dimpotrivă, cum să-i îndreptățească pe oameni. Și înainte de Judecata de Apoi, Dumnezeu ne-a încredințat această sarcină nouă. Dacă vrem să-L vedem pe Dumnezeu ca un avocat la tribunal, și nu ca pe un procuror, atunci trebuie să stăpânim noi înșine practicarea dreptului în timp ce suntem în trup.
Și trebuie să facem o altă concluzie importantă din citirea pildei „Despre datornicul nemilostiv”. Iertarea lui Dumnezeu a păcatelor noastre mărturisite nu este dată necondiționat. Stăpânul i-a iertat datornicului său toate datoriile, dar de îndată ce a început să colecteze datorii de la prietenul său, și-a schimbat decizia. Da, suntem iertați de Dumnezeu, dar în măsura în care îi iertăm pe alții. Această condiție este atât de importantă încât Mântuitorul a considerat că este necesar să se asigure că știm de ea în fiecare zi: „Si ne iartă nouă greșalele noastre precum și noi iertăm greșitilor noștri”.
I. Aivazovski. Mersul pe ape. 1888. Imagine: ekklisiaonline.gr
Predică de duminica.
„Doamne, dacă eşti Tu, porunceşte să vin la Tine pe apă. El i-a zis: Vino. Iar Petru, coborându-se din corabie, a mers pe apă şi a venit către Iisus. Dar văzând vântul, s-a temut şi, începând să se scufunde, a strigat, zicând: Doamne, scapă-mă! Iar Iisus, întinzând îndată mâna, l-a apucat şi a zis: Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit? Şi suindu-se ei în corabie, s-a potolit vântul.” (Matei 14:28-32).
În 2017 a fost realizat un film cu același nume bazat pe romanul The Shack al scriitorului W.P.Young. Această poveste a Evangheliei este jucată acolo sub formă de dialog. Hristos îi spune personajului principal al filmului, Mack:
„Tot ce vezi, tot ceea ce te sperie este în interiorul tău. Nu te uita la abisul de sub picioarele tale, nu te uita la valuri, nu te gândi la furtună, ascultă-mi vocea, privește la mine. Nu te gândi la trecut și viitor. Totul va fi bine”. Și apoi răsună următoarele cuvinte: „Toate acestea nu au nici o putere asupra ta, numai nu te întoarce de la mine”.
Acest episod lipsește în roman, dar realizatorii filmului au decis să-l introducă și au transmis foarte precis esența dramei spirituale a personajului principal.
„Tot ceea ce te sperie este în interiorul nostru”. Fiecare om are propriul său spațiu. Trăim în aceeași lume, dar fiecare dintre noi o vede diferit. Și aici nici măcar nu este vorba despre credință sau despre lipsa acesteia, ci despre structura persoanei însăși. Unii simt durerea acestui război cu fiecare nerv, iar alții chiar și în acest moment merg la discoteci, dansează, se adună în grupuri unde curge berea, vodka, grătarul, glumele și râsetele zgomotoase. Aflăm că unii oameni trăiesc în mijlocul suferinței, în timp ce alții trăiesc într-o mare a plăcerilor. Unii sunt lipsiți de adăpost și sănătate, iar alții se distrează și se bucură.
Care ar trebui să fie atitudinea noastră față de toate acestea? Mi-am dat seama că o lege foarte importantă funcționează în această lume – omul cerului crește din durere. Fără suferință nu vom crește spre cer. Așa a hotărât Dumnezeu în legătură cu toate lucrurile vii. Această lume a fost creată cu iubire, dar totul în ea trăiește dureros și moare dureros. Dumnezeu însuși s-a inclus în acest proces. El suferă cu noi. Dumnezeu a devenit om și a trecut prin tortură, frică, durere și moarte până la învierea Sa. Chinul este calea spre înviere, este travaliul sufletului nostru.
Dar unde este locul bucuriei în toate acestea? Există și el. Credința este menită să ne dea nădejde și nădejdea să ne conducă în palatele bucuriei cerești. Da, trăim în iad, dar nu deznădăjduim, pentru că iadul este pridvorul raiului.
Iadul este un abis care se deschide sub picioarele noastre. Deasupra sunt valuri care caută să ne acopere în întregime și să ne scufunde în această prăpastie întunecată. Acest abis ne dezbracă de tot ceea ce considerăm că este al nostru, de tot egoismul, părerea de sine, aroganța, narcisismul și așa mai departe. Numai intrând în adâncimea ei, cufundându-ne în întuneric, putem vedea strălucirea propriului nostru duh.
Ceea ce ne chinuie sufletele, ce ne face sa ne temem și să tremurăm sunt gândurile. Ele ne pictează viitorul. Deasupra un val tinde să ne acopere în întregime ți să ne tragă în adâncuri. În acest viitor pe care l-a desenat imaginația noastră, există totul în afară de Hristos. Nu Îl vedem acolo, vedem doar ceea ce ne prezintă imaginația noastră. Fantezia ne vorbește nu în cuvinte, ci în imagini. Ea ne desenează în capul nostru ceea ce nu există, dar ceva ce se poate întâmpla. Și aceste imagini îl despart pe Hristos de noi.
Nu mai auzim vocea care ne vorbește – „uită-te la mine, nu te teme”. Ne este frică și de aceea începem să ne înecăm. Toate aceste temeri nu vor pune stăpânire asupra noastră dacă ne-am uita la Hristos. Dar ne uităm la valuri și de aici provin toate necazurile noastre.
Cel mai dificil lucru din viața duhovnicească este să-ți formatezi conștiința vicioasă și să-ți unești mintea cu inima, smulgând-o din lumea exterioară. Atât timp cât mintea noastră se află înafară, nu putem spera să-L găsim pe Dumnezeu care ne așteaptă înăuntru. În măsura în care murim pentru lume, vom veni la viață pentru Dumnezeu. Aceasta este o lege străveche. Mântuirea este o stare de cufundare completă a minții în inimă și a inimii în Dumnezeu. Nu este suficient să te pocăiești, să-ți recunoști greșelile, să citești Evanghelia și să primești Împărtășania. Trebuie să mori încet, în fiecare zi, gând după gând, pentru viața păcătoasă a acestei lumi, să-ți rafinezi prezența în ea, să devii transparent pentru oricare dintre culorile sale jucăușe. Să lăsăm lumina acestei lumi să treacă prin noi, astfel încât să nu găsească în noi o suprafață în care să se reflecte.
Atât timp cât vântul vieții lumii cântă cutare sau cutare melodie pe corzile gândurilor noastre, până atunci nu vom putea auzi cântarea Îngerilor în sufletele noastre. Pentru a-L auzi pe Dumnezeu, este nevoie de tăcere adâncă în inimă.
Trebuie să înțelegem un lucru simplu – în timp ce omul stoarce bani și plăcere din lume, lumea stoarce sânge și viață din el. Este imposibil să faci o lumânare să ardă pe ambele părți. Dacă focul trupesc arde dedesubt, atunci inima este moartă și goală, iar mintea este nebună. Cel care și-a liniștit inima sa a scăpat de gândurile obsesive care îi pot scurta viața.
„Visul oamenilor de a opri un moment frumos se încheie doar în puritatea și frumusețea Duhului Sfânt, în Care momentul devine eternitate, care nu are prelungire pentru că nu are unde să se grăbească. Libertatea duhului se străduiește să se asigure ca fiecare acțiune umană să aibă un scop moral specific și fiecare cuvânt să aibă un sens profund salvator. Este necesar să ne asigurăm că în viața duhovnicească acțiunile sunt în acord cu inima, și mintea – în acord cu raționamentul duhovnicesc, iar inima va exclude toate impulsurile și căderile emoționale”.
Atât timp cât trăim exclusiv în paradigma riturilor Ortodoxiei, suntem încă departe de mântuire. Un ritual, o tradiție este o cană, dar principalul nu este cana în sine, ci conținutul ei. Nectarul Harului este ceea ce ar trebui să fie sensul și scopul tuturor realizărilor noastre duhovnicești și practicilor de rugăciune. Multiplele daruri ale harului sunt aurul și bijuteriile din care Apostolul Pavel ne cheamă să construim templul sufletului nostru. Și Doamne ferește ca atunci când vor fi încercate cu foc, să nu se dovedească a fi făcute din paie.
Iubiţii mei, depravarea societăţii a crescut de neînchipuit. Toţi şi toate contribuie ca depravarea secolului nostru să se întindă pretutindeni ca un mare incendiu. Şi lumea este în pericolul de a deveni ca Sodoma şi Gomora. Toţi oamenii, bărbaţi şi femei, de toate vârstele, au fost atinşi de depravare. Dar în mod deosebit, depravarea se observă la tineri. Tineretul a luat-o razna. Se pare că nimeni nu mai aude. Îşi bat joc de toţi şi de toate. Aleargă ca un cal fugărit şi fără frâu. Mulţi sunt dezamăgiţi. Nu speră ca tineretul să se îndrepte. Continuă să citești →
Iubiţii mei, Sfânta noastră Biserică sărbătoreşte zilnic pomenirea sfinţilor. Are însă şi o zi, în care îi sărbătoreşte pe toţi sfinţii laolaltă şi anume Duminica Tuturor Sfinţilor. Cine sunt toţi sfinţii? Cum arată şi expresia sunt toţi aceia care din epoca veche, de la Adam până la Hristos şi de la Hristos până astăzi, au crezut în adevăratul Dumnezeu, au trăit conform cu voia lui Dumnezeu, au împlinit în viaţa lor dumnezeieştile porunci şi atunci când au apărut pericole şi prigoane au preferat să se sacrifice, să se jertfească. Toţi aceşti sfinţi, vechi şi noi, sunt nenumăraţi. Sunt ca stelele cerului. Unii din ei sunt cunoscuţi, iar alţii, cei mai mulţi, sunt necunoscuţi. Au trăit în timpuri diferite. Au provenit din ţări diferite, au vorbit limbi diferite. Au avut vârste diferite, au fost copii, prunci, tineri, bărbaţi şi femei mature, bătrâni în vârstă şi bătrâni cu părul alb. Continuă să citești →
PREDICA MITROPOLITULUI AUGUSTIN DE FLORINA LA SFÂNTA TREIME:
„CINE ESTE DUMNEZEU MARE CA DUMNEZEUL NOSTRU?”
„Cine este Dumnezeu mare ca Dumnezeul nostru? Tu eşti Dumnezeu care faci minuni (singur)” (Psalmul 76, 14-15)
Iubiţii mei, astăzi este mare sărbătoare şi praznic. Este sărbătorit Duhul. Nu doar Duhul. Există duhul cu „d” mic şi Duhul cu „d” mare.
În Sfânta Scriptură duh (cu „d” mic) se numeşte aerul, care este pe de-o parte nevăzut, dar este simţit prin lucrările sale. În alte locuri, duh este numit omul, sufletul omului, mai ales când se au în vedere cele mari şi înalte. De asemenea, duhuri nemateriale se numesc îngerii şi arhanghelii. Dar în vârful tuturor duhurilor imateriale este Dumnezeu. Aceasta este descoperirea Sfintei Scripturi. Acolo, există acel cuvânt foarte important pe care l-a spus Hristos lângă fântâna din Sihar: „Duh este Dumnezeu, şi cei ce I se închină trebuie să I se închine în duh şi în adevăr” (Ioan 4, 23). Duh este Dumnezeu. Şi Duh Sfânt (cu „d” mare) se numeşte în special a Treia Persoană a Dumnezeirii, a Dumnezeului Treimic. Adică Duhul cel Sfânt, pe Care-L sărbătorim astăzi nu este un mit, o poveste, Continuă să citești →
La 21 iunie este solstiţiul de vară, cumpăna vremii: de acum ziua începe să se micşoreze, iar noaptea să crească. Îndată după solstiţiu, avem această mare prăznuire din ziua de astăzi, Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul. Anul mai are o astfel de cumpănă, solstiţiul de iarnă, la 21 decembrie. Atunci este noaptea cea mai lungă de peste an, după care încep să crească zilele şi să se mărească lumina. De asemenea şi după solstiţiul de iarnă vine o şi mai mare sărbătoare şi tot o naştere, şi anume Naşterea Domnului Hristos. S-ar părea că între aceste două naşteri nu-i nici o legătură, ci numai că Sfântul Ioan este mai mare decât Domnul cu şase luni, în realitate însă, între aceste două naşteri, care au loc îndată după solstiţii, este o tanică legătură dumnezeiască.
Iată fraților, praznicul ce ne spune ce este acela omul: ce este acela sufletul omului, ce este aceea mintea omului, ce este aceea inima omului, ce este acela rostul omului.
Marele praznic de astăzi ne spune această taină. Domnul, creându-ne ca oameni, pentru ce ne-a dăruit Duh Sfânt? Ne spune praznicul de astăzi: pentru aceea ca noi să ne desăvârșim sufletul prin Sfântul Duh, să creștem în Duh Sfânt, să mergem cu Sfântul Duh prin această lume și prin toată veșnicia. Bre, omule, nu este o glumă! Dumnezeu nu a glumit atunci când a creat omul. Omul este o taină profundă și măreață, cea mai mare taină dumnezeiască în această lume.
La Înălțare, ce am proslăvit? Am proslăvit pe Domnul Hristos, Care cu trupul S-a urcat și S-a înălțat la Ceruri (Luca 24,51). Ce a spus prin aceasta Domnul? Domnul a spus că trupurile noastre, al meu și al tău și al fiecăruia, voi învia din morți și se vor înălța deasupra tuturor Cerurilor. Domnul a devenit om ca să arate calea omului prin această lume. Și ceea ce s-a întâmplat cu trupul Său, se va întâmpla cu trupul fiecăruia, cu trupul fiecărui om. Continuă să citești →
CUVÂNT AL PREACUVIOSULUI ŞI DE DUMNEZEU PURTĂTORULUI PĂRINTELUI NOSTRU
IUSTIN CEL NOU DE LA CELIE:
BISERICA ORTODOXĂ CA CINCIZECIME CONTINUĂ[1]
„Cine este Dumnezeul-Om Iisus Hristos? Cine este în El Dumnezeul şi cine omul? Cum se cunoaşte Dumnezeul în Dumnezeul-Om şi cum omul? Ce ne-a dăruit nouă oamenilor Dumnezeul în Dumnezeul-Om? Toate acestea ni le învederează Duhul Sfânt, „Duhul Adevărului”. Ne descoperă adică tot adevărul despre El, despre Dumnezeu în El şi despre om şi despre ceea ce ne-a dăruit nouă prin toate acestea. De asemenea, aceasta depăşeşte infinit orice au văzut vreodată ochii oamenilor şi urechile lor au auzit şi inima lor a simţit vreodată[2].
Prin viaţa Sa trupească pe pământ Dumnezeul-Om a întemeiat Trupul Său dumnezeiesc-omenesc, Biserica, şi prin aceasta pregăteşte lumea pământească pentru venirea, viaţa şi activitatea Sfântului Duh în Trupul Bisericii, ca suflet al Acestui Trup. În ziua Cincizecimii Sfântul Duh a coborât din cer în trupul dumnezeiesc-omenesc al Bisericii şi a rămas pentru totdeauna în acesta ca suflet făcător de viaţă al lui. Continuă să citești →
Înainte de a Se urca la cer, Hristos le-a poruncit ucenicilor ca, după Înălţarea Sa, aceştia să se întoarcă la Ierusalim şi să aştepte acolo până ce vor fi înveşmântaţi cu putere din cer. Aşadar, El le-a făgăduit ucenicilor că vor lua Duh Sfânt, despre Care a vorbit în timpul vieţii Sale.
Făgăduinţa lui Hristos s-a împlinit la cincizeci de zile după Paşte şi la zece zile după Înălţarea Sa la ceruri. Atunci, Biserica prăznuieşte Cincizecimea, prin care este cinstită Sfânta Treime, după care, în ziua următoare, este sărbătorit şi slăvit Duhul Sfânt. Prin urmare, praznicul Cincizecimii este o sărbătoare a Sfintei Treimi. Continuă să citești →
Iubiţii mei, Biserica noastră, Biserica Ortodoxă nu este lucru omenesc; este un aşezământ de Dumnezeu lucrat. Şi astăzi sărbătoreşte ziua ei de naştere. Pe faţada Catedralei Mitropolitane din Florina, a Sfântului Pantelimon, există un mozaic. Reprezintă Biserica în formă de corabie. Cârmaciul ei este Hristos. Ajutoare – apostolii şi clericii. Călători – toţi creştinii, iar vântul favorabil care umflă pânzele ei, este Sfântul Duh. Însă corabia Bisericii de-a lungul veacurilor adeseori pluteşte pe furtuna, care ridică valuri ale rătăcirii şi ale necredinţei. Împărţirile lăuntrice ale ereziilor şi ale schismelor, prigoanele din afară din partea închinătorilor la idoli şi a necredincioşilor, dar şi intervenţiile statului – considerat creştin – provoacă de-a lungul vremurilor naufragiu. Continuă să citești →
Trimite-vei Duhul Tău, şi se vor zidi, şi vei înnoi faţa pământului (Ps. 103, 31). În ziua aceasta, ascultătorule, Duhul Sfânt S-a odihnit asupra Apostolilor în chipul limbilor de foc, nu numai ca ei să vorbească în felurite limbi sau pentru a aduna cele împrăştiate, ci şi ca să înnoiască faţa întregului pământ, care se învechise şi se strica. Focul luminează şi încălzeşte, arde şi curaţeşte, nimiceşte şi schimbă. Duhul Sfânt S-a pogorât în chipul limbilor de foc ca să-i lumineze pe oamenii care şedeau întru întuneric, să le încalzească inimile reci, să le ardă necurăţia şi să o cureţe, să nimicească fărădelegile de pe faţa pământului şi să îl schimbe pe om la înnoirea lumii (v. Mt. 19, 28). Tocmai asta a prezis Prorocul când a vestit: „Duhul Sfânt va lămuri inimile noastre ca pe aur şi pe argint” (Mal. 3, 3). Continuă să citești →
PREDICĂ LA DUMINICA CINCIZECIMII –DUMNEZEU PUNÂND ETERNITATEA ÎN MINŢILE NOASTRE!
Moto: „Toate le-a făcut Dumnezeu frumoase și la timpul lor; El a pus în inima lor și veșnicia, dar fără ca omul să poată înțelege lucrarea pe care o face Dumnezeu de la început până la sfârșit” (Eclesiastul, 3:11)
Iubiți frați și surori în Hristos,
Cu inimile inundate de sacră bucurie sărbătorim ziua în care Biserica lui Hristos – întemeiată de El pe Cruce și desăvârșită prin Înviere – a fost făcută vizibilă, cea de-a doua măreață Sărbătoare a Creștinătății, Cincizecimea sau Pogorârea Duhului Sfânt, cunoscută și cu numele de Rusalii. Iată de ce am considerat potrivit să folosesc ca moto al predicii de astăzi cuvintele autorului cărții Eclesiastul aflate în capitolul 3, versetul 11 al acestei cărți din Vechiul Testament: Pentru a vă aminti că Dumnezeu a pus în inimile noastre veșnicia, dar și pentru a sublinia că la Cincizecime Duhul lui Dumnezeu a reînnoit veșnicia pe care El a pus-o în inimile noastre. Continuă să citești →
Moto: „Dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea”(Ioan, 7:37)
Iubiţi fraţi şi surori în Hristos,
În ziua Cincizecimii, Ucenicii lui Hristos au fost prezenţi la arătarea Sfintei Treimi. E adevărat, arătarea Sfintei Treimi nu a fost ca aceea care a avut loc la Botezul Domnului şi ca aceea de la Schimbarea la Faţă a lui Hristos. Hristos Cel înălţat a trimis Duhul Sfânt peste sfinţii Apostoli – aşa cum le făgăduise – pentru a-i conduce la tot adevărul. „Acela Mă va slăvi, pentru că din al Meu va lua şi vă va vesti. Toate câte are Tatăl ale Mele sunt; de aceea am spus că din al Meu ia şi vă vesteşte vouă” (Ioan, 16: 14-15). Continuă să citești →
În această zi, după mărturia Scripturii, s-a auzit în Ierusalim un zgomot neaşteptat, asemenea unei suflări de vifor, care s-a pogorât din ceruri asupra unui foişor, în care s-a văzut foc odihnind asupra capetelor unor oameni asemenea nouă fără să-i ardă. Această întâmplare neobişnuită a atras poporul vieţuitor în Ierusalim, care, adunându-se, a auzit – ce uimire! – nişte galileeni dispreţuiţi vorbind în felurite limbi. Ce să se fi întâmplat cu ei? După aceea şi-au amintit cuvintele lui Dumnezeu care au fost grăite prin Ioil: voi vărsa din Duhul Meu peste tot trupul (Ioil 2, 28). S-au înspăimântat toţi, s-au nedumerit, spunându-şi unul altuia: Ce va să fie aceasta?, iar unii ocărau şi, arătând spre Apostoli, ziceau: „Sunt beţi!” (v. Fapte 2,13). Continuă să citești →
În istoria neamului omenesc, nimic nu este atât de sigur cu exactitate ca ÎnviereaDumnezeului-Om Hristos
Cuvânt al Sfântului Justin Popovici la ultimul Paști pe acest pământ
(Paștile anului 1979, Mănăstirea Celie, Valievo)Hristos a înviat! Adevărat a înviat!
Și ne aduce nouă toate veșnicele adevăruri: adevăruri despre om, despre Dumnezeu, despre viaţă, despre dragoste și dreptate, despre păcat și moarte, despre rai, despre iad, despre biruinţa asupra morţii, asupra păcatului și asupra iadului, despre timp și despre veșnicie, despre Mântuitorul și mântuire, în general despre orice, care era indispensabil existenţei omenești, pentru viaţa cea veșnică în lumea lui Dumnezeu, văzută și nevăzută.
Da, toate aceste adevăruri se unesc cu unica atotadevărată Înviere a Domnului Iisus Hristos, pentru că aceasta este biruinţa asupra păcatului, asupra morţii și asupra diavolului, dar în același timp și certitudinea fiinţei omenești prin Aceasta despre viaţa veșnică. De aceea și ÎnviereaDumnezeului-Om Hristos, în realitate cuprinde în fiinţa ei întreaga mântuire, după cum de asemenea și întreaga viaţă a fiecărui creștin.Acesta este motivul că Învierea este unica biruinţă împotriva morţii, a păcatului și a diavolului. Numai cu Aceasta s-au înfăptuit toate, s-au arătat toate și s-au dat toate. La Aceasta se referă toată Evanghelia: Înviere = Mântuire, Evanghelie a Învierii = Evanghelie a mântuirii. Pentru aceasta Domnul cel Înviat este unicul Mântuitor, dar și Mântuitorul este unicul Care a înviat. Acesta este și motivul pentru care de Dumnezeu insuflatul Apostol Pavel întreaga Evanghelie o îndreptează spre Înviere și întreaga iconomie dumnezeiesc-omenească a mântuirii la faptul Învierii (se subînţelege că Învierea presupune în mod natural Crucea și moartea). Acesta este faptul pe care Apostolul îl are ca Evanghelie și îl predă ca Eva Continuă să citești →
