Iubirea smerită a lui Hristos dăruiește viaţă veșnică

† DANIEL
PRIN HARUL LUI DUMNEZEU,
ARHIEPISCOPUL BUCUREŞTILOR,
MITROPOLITUL MUNTENIEI ŞI DOBROGEI,
LOCŢIITORUL TRONULUI CEZAREEI CAPADOCIEI ŞI
PATRIARHUL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE

PREACUVIOSULUI CIN MONAHAL, PREACUCERNICULUI CLER
ŞI DREPTMĂRITORILOR CREȘTINI DIN ARHIEPISCOPIA BUCUREŞTILOR

HAR, PACE ŞI BUCURIE DE LA DOMNUL NOSTRU IISUS HRISTOS,
IAR DE LA NOI PĂRINTEŞTI BINECUVÂNTĂRI

„Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea,
încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L‑a dat,
ca oricine crede în El să nu piară,
ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3, 16)

Preacuvioși şi Preacucernici Părinţi,
Iubiţi credincioşi şi credincioase,

Sărbătoarea Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos este mai întâi de toate sărbătoarea iubirii smerite şi darnice a lui Dumnezeu pentru lume. Este sărbătoarea iubirii milostive a Fiului veşnic al lui Dumnezeu, Care S-a smerit pe Sine făcându-Se om muritor, pentru a-l ridica pe om din păcat şi din moarte, dăruindu-i viaţă şi slavă veşnică.Taina Crăciunului este, aşadar, taina iubirii smerite şi milostive a lui Dumnezeu, pentru ca noi să devenim asemenea Lui prin iubire milostivă (cf. Luca 6, 36). Pe cât a coborât Fiul lui Dumnezeu la noi, pe atât ne‑a deschis nouă drum ca să ne înălţăm noi spre El.

Taina iubirii smerite a Fiului lui Dumnezeu, Care S‑a făcut om din iubire nesfârșită faţă de om, este temelia şi inima credinţei creştine. Această sfântă şi mare taină a înomenirii lui Dumnezeu sau a întrupării lui Hristos a fost scopul pentru care Dumnezeu a făcut lumea. Această taină a fost prezisă de profeții lui Dumnezeu inspirați de Duhul Sfânt, apoi a fost trăită şi mărturisită de Apostolii lui Hristos (cf. Romani 1, 2), apărată şi dogmatizată în faţa ereziilor de către Părinţii Bisericii, gândită în teologie şi cântată în viaţa liturgică de toţi creștinii dreptcredincioşi sau dreptslăvitori şi iubitori de Dumnezeu.

Continuă să citești →

„Peștera devine palat pentru Împăratul Hristos”

„Acesta este Dumnezeul nostru (…), pe pământ S-a arătat și cu oamenii împreună a locuit.”

(Baruh 3, 36-38)

Iubiţi fraţi și surori în Domnul,

Purtați fiind pe aripile colindelor noastre românești, am ajuns azi la Betleem. Și acolo, într-o peșteră, Îl vedem stând pe tron pe Fiul lui Dumnezeu. Ieslea a fost cel mai strălucitor tron de pe pământ, pe care a șezut Fiul lui Dumnezeu. Hristos a venit aici, pe pământ, să-Și ia înapoi Împă­răția pe care Satan încerca de mii de ani să o stăpânească.

Oare în univers nu mai erau atâtea planete cu stânci aspre, așa cum, în mare parte, era Țara lui Israel?! De ce pământul?! Pentru că aici era comoara lui Dumnezeu: omul.

Hristos a venit să-l caute pe om până în adâncul pământului, dar Îl vom vedea pe Fiul lui Dumnezeu coborând și până în adâncul iadului să-l ridice pe Adam.

Ce comoară scumpă este omul! Tatăl îl răscumpără pe om prin Jertfa Fiului Său: „Căci Dumnezeu așa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică” (Ioan 3, 16). Înlăcrimatul Dumnezeu Își trimite Fiul în univers să-I găsească neprețuita comoară pierdută. Și unde o caută Fiul lui Dumnezeu?! Într-o peșteră, în întuneric. Acolo l-a găsit pe om. Așa cum vântul nu are tihnă, tot așa nici omul nu va avea tihnă până nu se întoarce la Dumnezeu. Continuă să citești →

Nimeni, niciodată, la Crăciun, să nu rămână singur!

Crăciunul, sărbătoarea bucuriei senine

După căderea în păcat și după alungarea din Rai a strămoșilor noștri Adam și Eva, lumea căzută „stătea în întuneric și în umbra morții” (Mt. 4, 16). Omul se simţea părăsit de Creatorul său şi era trist şi însingurat. Acestei suferinţe cumplite – consecinţă a îndepărtării omului de Părintele său – îi pune capăt Fiul lui Dumnezeu, Care S-a întrupat şi S-a născut printre muritori, ca să ne izbăvească de păcatul strămoşesc şi să ne ofere „bucuria mântuirii” (Ps. 50, 13).

Un înger s-a arătat atunci păstorilor din Betleem, zicându-le: „Vă binevestesc vouă bucurie mare, care va fi pentru tot poporul; că în cetatea lui David vi S-a născut azi Mântuitor, Care este Hristos Domnul” (Lc. 2, 10-11). De atunci, noi avem un motiv consistent de bucurie, drept pentru care şi Sfântul Ioan Gură de Aur îndeamnă: „Dumnezeu pe pământ S-a arătat în trup şi cu oamenii a petrecut. Să ne bucurăm dar şi să ne veselim, iubiţilor!”. Continuă să citești →

IARĂŞI NE CERCETEAZĂ HRISTOS

† S E B A S T I A N

Episcopul Slatinei şi Romanaţilor,

clerului şi credincioşilor din ţinuturile Oltului şi Romanaţilor

Preacuvioşi şi preacucernici părinţi,

Preacuvioase maici şi iubiţi credincioşi,

O legendă ne spune că Moş Crăciun era stăpânul casei unde au poposit într-o seară de iarnă Maica Domnului şi bătrânul Iosif, aflaţi în călătorie, pentru a cere adăpost. Bătrânul Crăciun, nefiind defel o gazdă primitoare, nu i-a primit pe călători în casă, ci în grajd, împreună cu animalele. Aici i-a venit sorocul Maicii Preasfinte şi L-a născut pe Domnul Iisus, Mântuitorul lumii, pe Care L-a luminat în chip miraculos steaua, Căruia I s-au închinat păstorii, iar magii de la răsărit I-au adus daruri.

Ei bine, când a realizat bătrânul Crăciun Cine este Cel ce S-a născut în sălaşul său, se spune că s-a căit atât de mult încât s-a legat cu legământ ca, în fiecare an, când se va sărbători Naşterea Domnului, să cutreiere lumea în lung şi în lat oferind daruri celor mici, doar-doar i se va ierta lipsa sa de generozitate faţă de Pruncul Iisus. Aşa se face că de atunci moşul colindă lumea în pragul sfintelor sărbători de iarnă şi se achită de această promisiune, aducând bucurie în sufletele celor pe care îi încântă cu felurite daruri. Continuă să citești →

Iisus Hristos – Lumina lumii

Aceste cuvinte au fost spuse de Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan, care, inspirat de Dumnezeu, ne-a lăsat în scris, pe lângă Evanghelia care îi poartă numele, trei epistole soborniceşti şi Apocalipsa, carte aşezată la sfârşitul Noului Testament. Cuvântul sau Logosul, cum se spune în limba greacă, Care „lumi­nează pe tot omul ce vine în lume” (Ioan 1, 9), este Pruncul Iisus Hristos, Cel născut în peştera din Betleem.

Cuvântul, Fiul lui Dumnezeu, Care a participat la creaţie, Logosul, vine ca Mesia, ca Răscumpărător, ca să ridice blestemul datorat păcatului neascultării, săvârşit în Rai de Adam şi Eva, protopărinţii neamului omenesc. Prin naşterea din Fecioara Maria, care fusese adumbrită de la Duhul Sfânt, Fiul lui Dumnezeu, Unul din Treime, acceptă să ia asupra Sa păcatele oamenilor şi aduce răscumpărarea, împăcarea cu Dumnezeu. De aceea spunea Sfântul Ioan Evanghelistul, numit şi Teologul: „Şi Cuvântul S-a făcut trup şi S-a sălăşluit între noi şi am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr” (Ioan 1, 14). Continuă să citești →

Nașterea lui Hristos – praznicul unității de credință

Scrisoarea pastorală a Preasfinţitului Părinte Lucian, Episcopul Caransebeșului, adresată preacuviosului cin monahal, preacucernicului cler şi credincioșilor din cuprinsul eparhiei cu ocazia sărbătorii Naşterii Domnului, Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos.

Dacă praznicul Învierii lui Hristos este sensul vieții și al unității noastre de credință și de mărturisire, concretizat în jurul Sfântului Potir, atunci cu siguranță sărbătoarea Nașterii lui Hristos este și va rămâne praznicul unității de credință pentru toți credincioșii, în general, și, în mod special, pentru fiecare familie de creștini autentici care pot vedea în icoana Nașterii Pruncului Divin reprezentarea familiei binecuvântate de Dumnezeu. La acest mărit praznic, familia se reunește mai întâi la Sfânta Liturghie, împăr­tășindu-se cu Trupul și Sângele Domnului Hristos și mai apoi acasă, căutând fiecare să placă aproapelui său, la ce este bine spre zidire (Romani 15, 2). La Nașterea Domnului nu putem merge în altă parte și nu putem fi oriunde, întrucât credinciosul practicant, conștient și conștiin­cios, trebuie să meargă la Sfânta Biserică – Noul Betleem, căci fiecare biserică ortodoxă are un loc special în Altar, care se numește proscomidiar și care simbolizează peștera unde S-a născut Mântuitorul Hristos. Credinciosul activ la praznicul Crăciunului, în unitate de credință cu ceilalți credincioși prezenți, participă la toate slujbele Bisericii, se cuminecă cu Sfintele Taine și continuă bucuria comuniunii în familie cu cei dragi, cultivând astfel în mod deplin roadele Duhului Sfânt, arătând lumii întregi că cei ce sunt ai lui Hristos Iisus și-au răstignit trupul împreună cu patimile și cu poftele Lui și dacă trăim în Duhul, în Duhul trebuie să și umblăm (Galateni 5, 24-25). Continuă să citești →

† I U S T I N,  

Prin milostivirea şi harul lui Dumnezeu,

Episcop ortodox român al Maramureşului şi Sătmarului

Iubitului nostru cler, cinului monahal şi dreptcredinciosului popor al lui Dumnezeu din sfânta Episcopie a Maramureşului şi Sătmarului

Har, bucurie şi pace de la Părintele Ceresc, iar de la noi părintească binecuvântare și îmbrăţişare întru Hristos Domnul și Mântuitorul nostru!

„Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu și pe pământ pace,
între oameni bunăvoire” (Luca 2, 14)

Iubiți părinți, slujitori ai sfintelor altare,

Iubiți credincioși,

Iată-ne, din nou, înveșmântați în haine de sărbătoare și colindând colind străbun pentru a sărbători Crăciunul.

Slăvit să fie Dumnezeu și Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos, Care a trimis în lume pe Fiul Său din marea Sa iubire și purtare de grijă față de mântuirea neamului omenesc. „Să se nască / și să crească / să ne mântuiască” (colind creștin).

Crăciunul sau Nașterea Domnului este sărbătoarea păcii, bucuriei și unirii omului cu Dumnezeu, cum spune Sfântul Atanasie cel Mare: „Dumnezeu S-a făcut Om ca omul să devină Dumnezeu” (să se îndumnezeiască), să redevină Fiul lui Dumnezeu după har.

Pentru acest atât de mare și prețios dar, lumea creștină și toate neamurile care au crezut în Fiul lui Dumnezeu – Mântuitorul lumii și au primit lumina Evangheliei lui Hristos tresaltă de bucurie și-I aduc prinos de recunoștință Pruncului născut în peștera din Betleemul Iudeii, adresându-I rugăciune în colind de cinstire și prăznuire și transformând pământul, pentru câteva zile, în leagănul lui Dumnezeu, în care să fie legănat, adorat și iubit Fiul Său născut după trup din Fecioara Maria și înfășat cu scutecul celei mai sfinte și unice iubiri, care se cuvine numai Lui, pentru coborârea Sa din Cer la noi și printre noi, păcătoșii, „…pentru noi și pentru a noastră mântuire…” (Simbolul de Credință). Continuă să citești →

Iubitului cler, cinului monahal şi dreptcredincioşilor creştini,

binecuvântare, bucurie şi pace de la Dumnezeu Tatăl şi

de la Domnul nostru Iisus Hristos

Cinstiţi credincioşi şi credincioase,

În acest an, ca dealtfel şi în cei precedenţi, întâmpinăm Crăciunul în mireasma sărbătorilor, atât a celor obişnuite acestui răstimp, cât şi a celor bisericeşti, într-o frumoasă împletire în farmecul iernii, care dincolo de îngheţul ce vrea să pătrundă şi în sufletele oamenilor, aduce căldura soarelui spiritual. Postul Crăciunului e o vreme de avânt duhovnicesc ce încununează şi sfârşitul unui an, spre sporită râvnă în lucrarea binelui în cel următor. Rugăciunea şi cumpătarea în toate sunt practicate cu zel de bunii credincioşi drept întărire  a comuniunii între ei şi care o cere pe cea cu Dumnezeu. În curgerea zilelor de post sunt statornicite sărbători, ca Intrarea în Biserică a Maicii Domnului,  sau cele ale sfinţilor, între care a celor ce se bucură de o cinstire deosebită din partea poporului dreptcredincios, ca de pildă Sfântul Apostol Andrei, ocrotitorul Bisericii şi Țării noastre, Sfântul Ierarh Nicolae, Sfânta muceniţă Filoteea, toate la un loc întreţinând simţământul de pregătire duhovnicească pentru prăznuire. Astfel, acum câteva zile am luat aminte la târnosirea altarului Catedralei Mântuirii Neamului, de către Sanctitatea Sa Patriarhul Ecumenic Bartolomeu, împreună cu Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, în zilele următoare primind şi binecuvântarea Preafericitului Părinte Teofil, Patriarhul Ierusalimului, cunoscând că monumentala biserică poartă hramul celui dintâi chemat la apostolat de către Mântuitorul, totodată creştinător al strămoşilor noştri, ceea ce dovedeşte vechimea misiunii apostolice pe pământul ţării noastre. Continuă să citești →

Dumnezeu, în bunătatea Lui nemărginită, ne-a îngăduit să ajungem și în acest an la sărbătoarea Nașterii Domnului și să ne împărtășim din darul pe care Cerul l-a făcut pământului. Postul Crăciunului, cu slujbele sale specifice, cu efortul abstinenței și intensificarea rugăciunii, cu cercetarea conștiinței și mărturisirea păcatelor, cu tradițiile păstrate de veacuri, este mediul duhovnicesc binecuvântat în care ne-am pregătit trupul și sufletul pentru a ne putea împărtăși în mod plenar din lumina acestei mari sărbători a creștinătății. Ce pot fi sfintele sărbători golite de înțelesul lor mistic și reduse la farmecul luminilor care decorează orașele, la cadouri și distracții, la masa îmbelșugată cu produsele culinare specifice, dacă nu o bucurie superficială și trecătoare, tributară cultului imaginii de care suferă omul contemporan?

Crăciunul, adică Nașterea Domnului, este cel mai mare eveniment petrecut de la crearea lumii, care ne vorbește despre coborârea Fiului lui Dumnezeu în umanitatea noastră, pentru ca omenirea să poată astfel să se îndumnezeiască. Este marele mister al lui Dumnezeu, este dragostea Lui pentru creația Sa și piatra de temelie pentru nașterea unei lumi noi, a unui univers care ne deschide perspectiva Împărăției lui Dumnezeu. Continuă să citești →

Naşterea Domnului – Bucuria Tainei împăcării omenirii cu Dumnezeu

 „Veniţi să ne bucurăm de Domnul, cunoscând taina ce este de faţă. Zidul cel despărţitor acum cade; sabia cea de foc se îndepărtează, heruvimul nu mai păzeşte pomul vieţii, iar eu mă împărtăşesc din dulceaţa din rai, de la care m-am îndepărtat prin neascultare…!”
(Stihiră a Vecerniei Naşterii Domnului)

Iubiţii mei fii duhovniceşti,

Sărbătoarea Naşterii Domnului este un început al praznicelor şi maica tuturor sărbătorilor, după cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur^[1], care ne aduce bucuria cea mare a Tainei împăcării noastre cu Dumnezeu. Pentru noi Crăciunul nu este o simplă comemorare sau o aducere-aminte de naşterea Mântuitorului, ci este o participare reală a noastră la acest eveniment din viaţa Domnului nostru Iisus Hristos. Cum putem noi deveni contemporani cu un eveniment petrecut acum 2000 de ani este și aceasta o mare taină. Cântările, colindele, imnografia Bisericii ne introduc în atmosfera de sărbătoare şi prin ele ne alăturăm şi noi îngerilor, magilor şi păstorilor care Îl laudă pe Cel născut în ieslea Betleemului; însă cu adevărat contemporani cu istoria sfântă a mântuirii noastre devenim doar atunci când stăm la masă cu Hristos, la Cina Împărăţiei, atunci când la Sfânta Liturghie ne împărtăşim cu Trupul şi Sângele Lui, în care toate aceste evenimente ale vieţii Lui sunt mereu vii şi actuale şi astfel ajungem să le simţim şi noi atunci când ne apropiem de El cu „frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste”.

Doar astfel putem înţelege de ce bucuria sărbătorii este, an de an, mereu nouă, mereu actuală, aducându-ne pace și binecuvântare în suflete.

În această bucurie cerească înţelegem că toată viaţa Mântuitorului Hristos descoperă Taina Iubirii nesfârșite a Sfintei Treimi pentru noi, oamenii, pentru că Cerul s-a unit cu pământul și noi ne-am împăcat cu Ziditorul nostru şi viaţa lui Dumnezeu a devenit viaţa noastră. „O, câte prilejuri de prăznuire sunt în fiecare din tainele lui Hristos! – taine al căror scop este unul: desăvârşirea şi zidirea mea din nou şi întoarcerea mea la Adam cel dintâi”, exclamă Sfântul Grigorie Teologul^[2] în omilia rostită la acest praznic, arătând că această sărbătoare este ziua de naştere a noii umanităţi, deplin unite şi împăcate cu Creatorul ei.

Iubiţi fraţi creştini, Continuă să citești →

† TIMOTEI

Prin harul lui Dumnezeu, Episcop al Spaniei şi Portugaliei

Către tot clerul şi poporul binecredincios

din Episcopia Spaniei şi Portugaliei

Har şi pace de la Dumnezeu, Tatăl nostru, iar din parte-mi, arhiereşti binecuvântări!

„Şi fiind Dumnezeu desăvârşit, se face om desăvârşit şi săvârşeşte cea mai mare noutate din toate noutăţile, singurul lucru nou sub soare, prin care se arată puterea infinită a lui Dumnezeu. Căci ce poate fi mai mare decât ca Dumnezeu să se facă om?”[1]

Preacuvioși și Preacucernici părinți,

Preacuvioase maici și

Iubiți credincioși,

Observăm din viața noastră de zi cu zi, că toate cele ale lumii acesteia sunt supuse timpului și degradării. Toate cele lumești se învechesc și se alterează: alimentele, lucrurile, hainele, casele, satele și orașele. Noutățile pe care le auzim și vedem pe posturile de televiziune, în cadrul buletinelor informative, sau cele pe care le citim din presa scrisă, se învechesc și, după doar câteva zile, nu mai sunt de actualitate și nu mai prezintă interes. Până și omul, datorită păcatului, și-a stricat și continuă să-și piardă frumusețea cea dintâi cu care a fost împodobit de Dumnezeu. Însă, consecință a operei de mântuire săvârșită de Domnul și Mântuitorul Iisus Hristos, omul este iarăși înnoit prin împreuna-lucrare a lui cu harul lui Dumnezeu. Ascultați ce se citește la utrenia Praznicului Nașterii Domnului: „Pe cel căzut pentru neascultare, pe cel făcut după chipul lui Dumnezeu, pe cel ce era cu totul în stricăciune, pe cel lipsit de viața dumnezeiască cea bună, iarăși îl înnoiește, ca un înțelept Ziditor, că S-a preaslăvit!”[2]. Continuă să citești →

 P I M E N,

DIN MILOSTIVIREA LUI DUMNEZEU,

ARHIEPISCOP AL SUCEVEI ŞI RĂDĂUŢILOR

Iubitului nostru cler, cinului monahal şi binecredincioşilor creştini

din de Dumnezeu păzita noastră Arhiepiscopie, har, milă şi pace de la Dumnezeu – Tatăl, iar de la Noi, arhierească binecuvântare.

Dreptmăritori creștini,

Fiul lui Dumnezeu, Domnul nostru Iisus Hristos, la „plinirea vremii” (Galateni 4, 4) Se naște cu trup pentru mântuirea noastră, cum mărturisim în Simbolul Credinței. „Plinirea vremii” înseamnă timpul în care oamenii, înstrăinați fiind de Dumnezeu și ducând o viață plină de păcate, o viață de frământări sufletești, nu mai puteau să o suporte, cum spune proorocul Isaia (63, 19).

În această stare sufletească, oamenii au dat ascultare cugetului, conștiinței și s-au smerit, dorind din adâncul sufletului lor să se întoarcă la Dumnezeu. Deci în această stare sufletească a oamenilor Dumnezeu a trimis pe Fiul Său în lume, întrupându-Se din Sfânta Fecioară Maria, prin lucrarea Sfântului Duh. Continuă să citești →

AUDIO: aici

† Ignatie,

din mila şi purtarea de grijă a Celui de Sus

Episcop al Huşilor,

iubiţilor fraţi preoţi, ostenitorilor din sfintele mănăstiri şi alesului popor a lui Dumnezeu, har îmbelşugat, pace nemăsurată, linişte îndestulătoare şi bucurie sfântă de la Hristos Cel născut în ieslea săracă şi luminoasă a Betleemului, iar din parte-mi părintească îmbrăţişare

„Dumnezeu pe pământ a venit şi omul în cer s-a suit”[1]

Cinstiţi slujitori ai Sfintelor Altare,

Iubiţi fraţi şi surori împreună-rugători,

Este timp de sărbătoare sfântă, când colindele se cântă. Dumnezeu-Fiul Se arată lumii prin naşterea Sa din Preacurata Fecioara Maria. Timpul se lasă pătruns de bucurie, iubire, lumină şi multă linişte. De noi depinde cât de mult reuşim să ne afundăm în acest timp frumos al sărbătorii.

 Orice sărbătoare ar trebui să fie o adevărată pauză (cât mai prelungită) de la tot ceea ce ne agită şi ne fărâmiţează lăuntric, de la tot ceea ce ne oboseşte sufleteşte şi ne abate de la cele sfinte, de la tot ceea ce ne atrage spre cele lumeşti şi ne împiedică să contemplăm cerul credinţei, de la tot ceea ce ne urâţeşte inima şi mintea, de la tot ceea ce ne învrăjbeşte ca oameni şi ne opreşte să trăim cu intensitate comuniunea profundă şi liberă cu Dumnezeu. Cu alte cuvinte, sărbătoarea ne aşează în adevărata demnitate a timpului ca „interval care durează între chemarea lui Dumnezeu adresată iubirii noastre şi răspunsul nostru la iubirea lui Dumnezeu. Este timpul răspunsului omului”[2].

Iubiţi credincioşi,

Din păcate şi fără a generaliza, sărbătorile de iarnă nu mai constituie pentru mulţi un motiv de deschidere spre cer, adică spre cele care ţin de profunzimea credinţei noastre ortodoxe. Şi asta pentru că am uitat şi vrem uneori să uităm că prin venirea lui Dumnezeu-Fiul printre oameni, prin naşterea Lui în ieslea sărăcăcioasă a Betleemului, avem descoperirea a ceea ce este cu adevărat omul în chemarea sa şi putem sesiza măreţia care îl defineşte cel mai bine: demnitatea de a trăi cu Dumnezeu, demnitatea de a uni cerul cu pământul în inima sa, demnitatea de a crede în harul înfierii de către Dumnezeu, demnitatea de a deveni lumină, bucurie, pace, curăţie de păcate şi iubire smerită atât pentru Cel născut în Betleem, pentru Hristos, cât şi pentru oamenii de lângă noi. Continuă să citești →

† Macarie,

 Din mila şi purtarea de grijă a Celui Preaînalt 
Episcop al Episcopiei Ortodoxe Române 
a Europei de Nord,

Iubiţilor fraţi preoţi și diaconi, ostenitorilor din sfintele mănăstiri şi alesului popor al lui Dumnezeu, har, pace, liniște și bucurie de la Hristos Cel născut în ieslea Betleemului și în ieslea inimilor noastre, iar din parte-mi părintească și frățească îmbrăţişare!

 Cinstiţi slujitori ai Sfintelor Altare,

Iubiţi fraţi şi surori împreună-rugători,

Iată, la „plinirea vremii” (Galateni 4, 4) cum Hristos se naște dintr-o Sfântă Fecioară într-o smerită iesle a necuvântătoarelor. Dumnezeu-Cuvântul S-a întrupat, făcându-se asemenea nouă, afară de păcat, ca, astfel, prin asemănare, să ne redea demnitatea originară și să ne aducă înapoi, la dragostea cea dintâi dintre om și Creatorul Său. Nu putea fi altul care să ne scape din povara păcatelor și din tirania celui viclean. Niciun om nu putea să înalțe omenirea din căderea unde a prăvălit-o vrăjmașul mântuirii noastre. Niciun om nu putea să se salveze nici măcar pe el însuși de tirania păcatului. De aceea, chiar și drepții, înainte de venirea lui Hristos, se duceau în „întuneric și în umbra morții” (Isaia 9, 1). De aceea, omenirea aștepta, într-un suspin, izbăvirea care a venit, însă altfel decât se așteptau vechii iudei.

A venit Însuși Domnul. Nu a venit un alt profet, oricât de mare ar fi fost acela, ci a venit El Însuși, „Chip de rob luând”(Filipeni 2, 7). A venit, însă, smerit, blând, „fără a zdrobi trestia frântă, fără a stinge feștila fumegândă” (Isaia 42, 3). Adică a venit ca să tămăduiască, să vindece, să lege rănile celor căzuți și să reaprindă focul iubirii celei dintâi. Această smerire până la capăt se arată încă de la Nașterea Sa, care are loc într-o peșteră transformată în grajd, în cel mai umil loc cu putință, acolo, la marginea cetății, unde erau adăpostite animalele.

Continuă să citești →