Acasă > Diverse, ŞTIRI > DE PE BLOGUL PĂRINTELUI PETRU PRUTEANU: DESPRE NOUL LITURGHIER ROMÂNESC, BUCUREŞTI – 2012

DE PE BLOGUL PĂRINTELUI PETRU PRUTEANU: DESPRE NOUL LITURGHIER ROMÂNESC, BUCUREŞTI – 2012

Noul Liturghier românesc, Bucureşti – 2012

 

La începutul acestui an (2012), după câţiva ani de aşteptare[1], Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române a scos o nouă ediţie a Liturghierului. Mai mulţi preoţi şi studenţi teologi au vrut să afle ce părere am eu despre această ediţie şi modificările făcute de Comisia Liturgică (din 2 oameni!) de pe lângă Sfântul Sinod al BOR.

Nu mi-am propus şi nici nu cred că voi ajunge să fac o recenzie detaliată a acestei ediţii, dar am constat următoarele:   

1.    Editorii de cărţi liturgice de la Bucureşti şi „şefii” lor, după numeroase gafe şi critici pe deplin meritate, au înţeles că trebuie să plece urechea şi la cele spuse de alţii (care din anumite motive n-au făcut şi nici nu vor face parte vreodată din comisiile oficiale de pe lângă Sinod). Din acest punct de vedere, Liturghierul din 2012 este o mare reuşită şi dă speranţe pentru ediţii şi mai bune. Cu toate acestea, ediţia de faţă rămâne a fi una intermediară; una de lucru, dacă vreţi.

 

  1. Era mult mai bine dacă textul era supus unei „dezbateri publice” pentru găsirea unor formulări mai potrivite în cazul textelor problematice. BOR însă nu s-a maturizat până într-atât, fiind obişnuită să surprindă prin textele tăinuite, ţinute ani de-a rândul prin sertare zăvorâte, apoi impuse ca literă de lege. Ca şi la ediţia din 2008, se contată aceeaşi lipsă de consens şi colaborare cu toţi ierarhii BOR şi cu toţi profesorii de liturgică din ţară.
  2. O altă problemă a ediţiei Liturghierului (dar şi a Molitfelnicului) este că BOR nu ştie cărei tradiţii liturgice aparţine. Dacă-şi închipuie că ţine de tradiţia liturgică greacă, se amăgeşte amarnic, pentru că Liturghierul şi Molitfelnicul românesc, recunoaştem noi sau nu, au fost traduse după cele slavoneşti, nu după cele greceşti. În acest fel BOR moşteneşte nu doar cuvinte slavoneşti, ci şi întreg textul slavon, care e puţin diferit de cel grecesc. Doar anumite gesturi liturgice şi muzica psaltică (cântată numai în jumătate de Românie) sunt de tradiţie greacă; textele însă sunt aproape 100% după ediţiile slavoneşti, fenomenul având şi aspecte negative, dar şi pozitive. Unii liturgişti chiar se îndoiesc că Liturghia românească a fost vreodată tradusă de la zero după textul grecesc, cu ignorarea vechilor traduceri din slavonă. Or nouă anume acest lucru ne lipseşte: o nouă traducere din greacă (de la zero), şi nu diortosiri cosmetice interminabile, bazate pe nişte cunoştinţe superficiale de limbă greacă. Dacă am încredinţa o nouă traducere a Liturghiei unor clasicişti laici, care nu ştiu textul românesc actual, sunt convins că am obţine un text care ne-ar face să înţelegem mai bine impasul în care ne aflăm.
  3. Cele mai problematice texte din Liturghier deja le-am analizat în cartea despre Liturghie[2], precum şi în alte studii şi articole, inclusiv pe internet. O mai bună sistematizare şi analiză a acestora vom încerca să o facem în noua ediţie a cărţii, programată să apară la sfârşitul acestui an. Acum nu are rost să revin la ele, mai ales că, din acest punct de vedere, ediţia actuală a făcut (tocmai/doar) jumătate de pas înainte. Totuşi voi atrage atenţia asupra unui termen care în ediţiile precedente era tradus mai bine, iar acum a fost tradus prost de tot. Este vorba despre cuvântul grecesc λατρεία, care literar înseamnă adorare, iar în limbajul nostru liturgic (adeseori încremenit) a fost tradus prin slujbă sau închinare[3]. Editorii de acum însă, au înlocuit cuvântul slujbă (λατρεία) prin slujire[4] (διακονία), pervertind grav sensul textului. Altfel spus, prin această modificare, editorii au coborât Liturghia de la slujba Mariei la slujirea Martei. E bine măcar că adjectivul însoţitor λογικήν a fost tradus corect, prin „cuvântătoare”. Ideal însă ar fi ca την λογικήν λατρείαν să fie tradus prin adorare/slujbă cuvântătoare.  
  4. Deşi Cuvântul înainte anunţă că ediţia a evitat arhaismele, Liturghierul abundă de cuvinte care puteau fi uşor înlocuite. Dacă în Basarabia (rusificată) toată lumea zice „pierdea” şi nu „dveră”, „mărturisire” şi nu „spovedanie”, „rugăciune” şi nu „molitvă/moliftă”, nu-i clar de ce România (foarte latină şi europenizată[5]) continuă să se bâlbâie cu termeni pe care nu numai că nu-i înţelege, dar nici nu ştie să-i pronunţe. Oare este atât de greu să spunem „Intrarea Mică / Mare”? La ce bun slavonescul „Vohod” care, în mod greşit, este înţeles ca ieşire şi nu ca intrare? De ce a fost lăsat cuvântul slovă în „Rugăciunea din spatele amvonului” la Liturghia Darurilor Înaintesfinţite[6]? La Bucureşti acest cuvânt nu este arhaism?!
  5. Deşi unele indicaţii tipiconale au fost corectate şi formulate mult mai clar, punerea între paranteze a unor variante alternative de text constituie cea mai mare gafă a acestei ediţii de Liturghier. Sunt convins că cei mai mulţi preoţi nu vor şti ce să aleagă, iar alţii, „mai săraci cu duhul”, vor citi ambele variante. Temerile PF Daniel privind trecerea bruscă la noile variante de text, exprimată în Cuvântul înainte, sunt îndreptăţite, iar Patriarhul încă o dată a dat dovadă de maturitate şi prudenţă. Problema însă rămâne nerezolvată şi niciodată nu va fi depăşită dacă propunerile de modificare a textelor liturgice vor veni doar pe calea cărţilor (indirect) impuse preoţilor. Eu înţeleg, de exemplu, că la moment nu-i uşor să scoţi Troparul Ceasului al III-lea din textul epiclezei, chiar dacă acesta a fost introdus abuziv şi nejustificat, iar înlăturarea lui nici n-ar fi percepută de simplii credincioşi. Problema însă nu este în incapacitatea preoţilor de a înţelege anumite lucruri, căci majoritatea lor absolută au cel puţin facultatea terminată şi sunt relativ bine pregătiţi (tot pin contribuţia istorică a actualului Patriarh). Şi atunci, cu multă ruşine, trebuie să recunoaştem că problema este în Facultăţile de Teologie din România unde, în majoritatea cazurilor, Liturgica se predă la un nivel destul de slab (sub nivelul celorlalte discipline). Nu se face nici istoria slujbelor şi nici nu se lucrează pe text, ci se spun poveşti şi se perpetuează obiceiuri.  
  6. Capitolul cu lămuriri privind modificările operate este cam slăbuţ, dar însăşi ideea unui astfel de capitol mi se pare foarte bună şi inspirată (nu de sus, ci din unele ediţii greceşti). Îmi place şi faptul că s-au dat trimiterile biblice la unele textele liturgice, aceasta fiind o lecţie în plus pentru preoţi, dar şi un material didactic pentru catehezele liturgice pe care unii preoţi (cu adevărat preoţi) le organizează în parohiile lor. Corectând şi ruşinoasa greşeală de la ectenia cererilor în Liturghia Darurilor Înaintesfinţite[7] şi ţinând cont de ce mai spun şi alţii, cred că BOR ar putea scoate în 2-3 ani o ediţie istorică a Liturghierului, cerându-şi iertare pentru banii încasaţi din urma ediţiilor anterioare.

 


 

[1] Ediţia precedentă din 2008, fiind aspru criticată, a fost retrasă de pe piaţă.

 

[2] Ieromonah Petru Pruteanu, Liturghia Ortodoxă: istorie şi actualitate, Editura „Sophia”, 2008.

 

[3] Nu în sensul de aplecare sau prosternare (προσκύνησις), ci ca adorare. Limba română este prea săracă pentru a surprinde subtilitățile semantice ale acestor cuvinte.  

 

[4] Vezi p. 176 ş.a.

 

[5] Ironia celor două paranteze este evidentă şi porneşte de la nişte acuzaţii pe care „românii” continuă să le aducă „moldovenilor (rusnacilor)” din stânga Prutului.

 

[6] Vezi p. 327.

Categories: Diverse, ŞTIRI Tags:
  1. Nici un comentariu momentan.
  1. Nici un trackbacks momentan.