Acasă > Predici > Sf. Ioan Gură de Aur: Predică la Duminica Samarinencei

Sf. Ioan Gură de Aur: Predică la Duminica Samarinencei

Sf. Ioan Gură de Aur:

Predică la Duminica Samarinencei

din „Comentar la Evanghelia de la Ioan”
Sfantul Ioan Gura de Aur
Editura „Pelerinul Roman” – Oradea

OMILIA 34

„Iar femeia şi-a lăsat găleata şi s-a dus în cetate şi a zis oamenilor: Veniţi şi vedeţi un om care mi-a spus toate cîte am făcut: Nu cumva Acesta este Hristosul? ”

(Cap.4, Vers.28,29 – Vers.39).

1.Urmarea istoriei samarinencii: smerenia acestei femei.

2.Pentru ce motiv Iisus Hristos la fel ca şi proorocii, Îşi exprimă gîndirea Sa adesea prin comparaţii, prin metafore şi asemănări. Profeţii au semănat, apostolii au adunat.

3.Să urmăm exemplul samarinencii, să ne mărturisim noi înşine păcatele pentru a face pocăinţă. Ne temem de oameni, dar nu ne temem de Dumnezeu: ne temem de a fi necinstiţi în faţa oamenilor, şi nu ne temem de a fi în faţa lui Dmnnezeu. Ne ascundem păcatele faţa de oameni, si nu ne staduim sa le ştergem înaintea lui prin pocainţa. Adevarata pocăinţă, în ce constă ea. A se întoarce la păcat este a face ca şi câinele care se  întoarce la vărsătura lui.
Minunate mijloace de a se îndrepta de păcate; prin examinarea fiecărui păcat în particular, şi a nu trece peste nici unul. Sf. Ioan Gură de Aur crede că sfîrşitul lumii era aproape. Domnul va veni brusc; a fi mereu pregătit pentru venirea lui.

1.Ne trebuie multă rîvnă şi trebuie să ne însufleţească un zel destul de mare, fără de care nu vom putea dobîndî bunurile pe care ni le-a promis Iisus Hristos. Şi sigur, o spune el însuşi, pe atît zicînd: „Dacă cineva nu-şi ia crucea sa şi nu-Mi urmează Mie, nu este vrednic de Mine” (Mt. 10,38) şi pe atît: „Eu am venit să arunc foc pe pămînt şi cît aş dori Eu ca să se aprindă” (Lc. 12,49).

Prin aceste cuvinte, Iisus Hristos ne învaţă că ucenicul Lui trebuie să fie rîvnitor, cu totul de foc şi totdeauna gata să se expună la tot felul de pericole.

Aşa era samarineanca; inima ei era aşa de aprinsă din cuvîntul lui Iisus Hristos pe pare l-a auzit încît lăsîndu-şi găleata şi apa pentru care a mers la fîntîna aceasta, ea aleargă în cetate ca să cheme tot poporul ca să vină să-L vadă pe Iisus.

„Veniţi, zice ea, şi vedeţi un om care mi-a spus mie toate cîte am făcut”. Vedeţi rîvna ei, vedeţi prudenţa ei; ea a venit să scoată apă, şi aflînd adevăratul izvor, ea părăseşte dispreţuieşte fîntîna pămîntească, pentru a ne învăţa, cu toate că printr-un exemplu destul de smerit, că dacă vrem să ne punem să studiem cereasca învătură, noi trebuie să dispreţuim toate lucrurile veacului.

Ceea ce au făcut apostolii, această femeie a făcut-o la fel, şi chiar cu mai multă rîvnă în măsura puterilor ei. Aceia fiind chemaţi, şi-au lăsat plasele lor, dar aceasta, în mod voluntar, şi fâră să-i poruncească nimeni şi-a lăsat găleata şi a făcut slujbă de evanghelist; bucuria ei i-a dat aripi, şi ea nu aduce la Iisus Hristos o persoană sau două ca Andrei şi ca Filip, ci pune în mişcare toată cetatea şi atrage la el tot poporul.

Vedeţi cu cîtă prudenţă vorbeşte ea. Ea n-a zis: veniţi să-L vedeţi pe Hristos; ci prin aceleaşi menajamente cu care i-a cîştigat Iisus Hristos inima ei, ea îi atrage îi angajează şi pe alţii.

„Veniţi, zice ea, şi vedeţi un om care mi-a spus mie toate cîte am făcut”; ea nu s-a temut să spună: „Care mi-a spus toate cîte am făcut”, cu toate că ar fi putut spune: veniţi să-l vedeţi pe Profetul. Dar cînd un suflet este cuprins de focul divin nimic pămîntesc nu-l mai atinge, el este nesimţitor la faima bună sau rea, el merge unde-l mînă flacăra din el. „Nu cumva Acesta este Hristosul?”

Remarcaţi încă marea înţelepciune a acestei femei: ea nu asigură de nimic, dar nu mai păstrează tăcerea. Căci ea nu voia să-i atragă la propria ei părere prin propria sa mărturie, ci voia ca ei să vină să-L asculte pe Iisus Hristos, ca să împărţească între ei sentimentul ei, judecînd bine că, prin aceia, ceea ce a zis ea dobîndea şi mai multă putere, şi mai multă adeverire.

Totodată Iisus Hristos nu i-a descoperit ei întreaga sa viaţă, ci ceea ce a fâcut-o pe ea să audă de la El a facut-o să judece că el avea cunoştinţe despre toate celelalte. Ea n-a zis: veniţi, credeţi; ci „Veniţi şi vedeţi”; ceea ce în mod sigur, era mai puţin puternic şi mai potrivit ca să-i atragă.

Aţi remarcat bine înţelepciunea acestei femei? Ea ştia, da, ea ştia să nu se îndoiască, că imediat ce ei vor gusta din această apă, li se va întîmpla şi lor ceea ce i s-a întîmplat ei. Apoi, o persoană cu un suflet mai îngroşat ar fi vorbit despre mustrarea pe care i-a facut-o în cuvinte cam ascunse; dar această femeie spune în mod deschis viaţa ei, şi face o mărturisire publică pentru a atrage şi a adude pe toată lumea la Iisus Hristos.

,,Intre timp, ucenicii Lui îl rugau zicînd: învăţătorule, mănîncă” (31). Aceste cuvinte: „ei îl rugau” înseamnă în limbajul lor: „ei îl îndemnau”.

Văzînd că este cuprins de căldură şi moleşeală, ei îl îndemnau: aceasta nu era o libertate prea familiară care-i îndemna să-l constrîngă la ceva lucru, ci iubirea pe care o aveau ei pentru învăţătorul lor.

Ce le răspunde Iisus Hristos? „Eu am de mîncat o mîncare pe care voi nu o ştiţi” (32). Işi ziceau deci ei unii altora: „Nu cumva I-a adus cineva, să mănînce?” (33).

Pentru ce vă miraţi voi dar că o femeie, auzind vorbindu-se despre apă, ar fi crezut că era vorba de o apă naturală, atunci cînd chiar ucenicii nu au alt sentiment şi nu se ridică la nimic duhovnicesc; ei se îndoiau arătînd totodată după obiceiul lor, cinstea şi respectul pe care-l au ei pentru învăţătorul lor, şi vorbesc împreună fără să îndrăznească să-l întrebe. Ei fac la fel cu altă ocazie, sau dorind să-I ceară motivul unui lucru, ei se abţin imediat.

Ce zice încă Iisus Hristos? „Mîncarea Mea este să fac voia Celui Care M-a trimis şi să săvîrşesc lucrul Lui” (34). Aici Iisus Hristos numeşte mîncarea sa mîntuirea oamenilor, în care ne arată grija deosebită pe care o are el faţă de noi, şi măreţia Providenţei sale divine.

Căci această dorinţă fierbinte pe care o avem noi pentru lucrurile vieţii, Dumnezeu o are pentru mîntuirea noastră.

Dar fiţi atenţi la acestea: mai întîi, Iisus Hristos nu descoperă totul. Ci mai intîi pune pe ascultător în suspensie în ascultare, el îl aruncă în îndoială, ca apoi după ce a început să caute sensul a ceea ce a auzit, tulburat de nesiguranţă, el să primească apoi cu mai multă dorinţă şi cu bucurie explicarea pe care o căuta, şi să-şi dubleze ascultarea.

Pentru ce deci Mîntuitorul n-a zis mai întîi: Mîncarea mea este să fac voia tatălui Meu? Cu toate că aceia nu era destul de clar, aceasta era chiar mai clar decît ceea ce a spus-o; dar ce zice el? „Eu am de mîncat o mîncare pe care voi nu o ştiţi”. Mai întîi deci, cum am spus-o, prin îndoiala în care îi pune El, El îi face mai atenţi, şi îi obişnuieşte să înţeleagă ceea ce zice El in mod tainic şi prin închipuiri. Apoi, Iisus Hristos spune în ceea ce urmează care este voinţa Tatălui Său.

„Nu ziceţi voi că mai sînt patru luni şi vine secerişul? Iată vă zic vouă: Ridicaţi ochii voştri şi priviţi holdele că sînt albe pentru seceriş” (35).

Iată că Iisus Hristos prin cuvinte simple, printr-o comparaţie familiară, ridică sufletul ucenicilor săi la contemplarea lucrurilor celor mai mari şi mai sublime: sub numele de mîncare (carne), el n-a vrut să le facă cunoscut alt lucru, decît mîntuirea viitoare şi apropiată a oamenilor!

Prin aceia de cîmp şi de seceriş el exprimă acelaşi lucru, adică această mulţime de suflete care erau gata să primească propovăduirea. Prin ochi, el înţelege aici şi pe aceia ai sufletului şi pe aceia ai trupului. El vedea atunci alergînd mulţime de samarineni la el; voinţa lor aşa de supusă şi dispusă, aceasta o numeşte el holde albe. Precum spicele, atunci sînt albe, sînt gata pentru seceriş, la fel aceştia sînt gata şi dispuşi pentru mîntuire.

Dar pentru ce n-a spus Iisus Hristos în mod clar: Samarinenii vin ca să creadă în mine; deja învăţaţi de către profeţi, ei sînt dispuşi şi cu totul pregătiţi să primească cuvîntul şi să aducă rod? Şi pentru ce i-a desemnat El sub numele de holde şi de seceriş, aceste chipuri, ce înseamnă ele?

În sfîrşit, aceasta o face nu numai aici, ci în toată evanghelia aşa: profeţii fac la fel, şi prevestesc lucruri prin metafore şi închipuiri. Care este deci motivul? Duhul Sfînt n-a statornicit în zadar acest obicei. Dar pentru ce?

Pentru două motive: primul, pentru a da vorbirii mai multă putere şi energie, pentru a o însufleţi şi a o face mai simţită, căci obiectul care reprezintă un chip natural îndeamnă şi trezeşte mai mult, şi sufletul care-l vede ca pictat pe un tablou este lovit mai mult: iată primul motiv.

Al doilea, ca povestirea să fie mai plăcută şi ca amintirea să se păstreze mai multă vreme, în sfîrşit, nimic nu se face mai bine ascultat din partea ascultătorilor, nimic nu-i convinge mai mult, ca o vorbire care ne arată lucrurile chiar a căror experienţă noi o avem. Acest cuvînt dă un exemplu minunat.

„Şi cel care seceră primeşte plată şi adună roadă spre viaţa veşnică” (36). Roadele care se adună din secerişul bunurilor pămînteşti nu slujesc pentru viaţa veşnică, ci pentru această viaţă prezentă şi trecătoare; dimpotrivă, ceea ce provine din secerişul duhovnicesc, este păstrat pentru viaţa veşnică.

Vedeţi cum dacă litera este îngroşată, sensul este duhovnicesc, şi precum cuvintele ele însele deosebesc şi separă lucrurile pămînteşti de cele cereşti? Precum, privitor la apă, Iisus Hristos i-a arătat calitatea proprie prin aceste cuvinte: „Cel care va bea din această apă nu va mai înseta niciodată”; la fel aici, cu privire la seceriş, el spune că „secerătorul adună pentru viaţa veşnică, ca să se bucure împreună şi cel care seamănă şi cel care seceră”.

Cine este cel ce seamănă? Cine este cel ce seceră? Profeţii au semănat, dar aceştia sînt apostolii care au secerat (Ioan 4,28). Aceia cu toate acestea n-au fost lipsiţi de bucurie, nici de răsplata lor, şi cu toate că ei nu seceră cu noi, ei împart cu noi bucuria: căci lucrul secerişului nu este acelaşi cu cel al semănatului; acolo unde este deci mai multă osteneală este şi mai mare bucurie: eu v-am păstrat pentru secerat şi nu pentru semănat, în care este mai mult de lucru.

În sfîrşit, la seceriş cîştigul este mare şi lucrul nu este aşa de greu, el este dimpotrivă mai dulce şi mai uşor.

Apoi, prin aceste cuvinte, Iisus Hristos vrea să spună: voinţa tuturor profeţilor este ca toţi oamenii să vină la Mine, legea a propus calea; ei au semănat pentru a veni acest rod. Mîntuitorul arată la fel că El i-a trimis, şi că este mare potrivire între legea veche şi cea nouă; şi toate acelea el le face prin această pildă.

El spune şi acest proverb care era în gura lumii întregi: „Căci în aceasta se adevereşte cuvîntul, că unul este cel care seamănă şi altul cel care seceră” (37).

În sfîrşit, cei mai mulţi ziceau: Ce unii au toată greutatea, şi ceilalţi au primit tot rodul? Şi Iisus Hristos zice că acest cuvînt îşi găseşte aici toată justificarea: profeţii au ostenit, şi voi adunaţi roadele ostenelilor lor.

El n-a zis răsplata, căci ei n-au împlinit  pe   gratis   o   aşa  de   mare   datorie;   el   zice   numai   rodul.

Daniel s-a văzut în aceiaşi situaţie; el spune acest proverb: „Răul vine de la cei răi”.

David la fel, vărsînd lacrimi spune acelaşi proverb (1 Reg.- 24,14).

Iisus Hristos a spus mai înainte: „Ca să se bucure împreună şi cel care seamănă şi cel care seceră”.

Cum trebuia să spună că unul va semăna şi altul va aduna, ca să nu creadă, cum am spus-o, că profeţii vor fi lipsiţi de răsplata lor, el adaugă ceva lucru cu totul nou şi la care nu se puteau aştepta, ceva lucru care nu se întâmpla în lucrurile simţite, ci se distinge mai ales în cele duhovniceşti.

Căci dacă se întîmplă în lucrurile simţite că unul seamănă şi altul seceră, semănătorul şi seceratorul nu se vor bucura împreună; ci unul este în tristeţe pentru că a muncit pentru altul, şi acela secerătorul este singur în bucurie. Dar, aici nu este la fel cei ce nu seceră ceea ce au semănat sînt în bucurie ca şi cei ce seceră; de unde se vede că ei participă toţi la răsplată. „Eu v-am trimis să seceraţi ceea ce voi n-aţi muncit; alţii s-au ostenit şi voi aţi intrat în osteneala lor” (38).

Prin aceste cuvinte Iisus Hristos îi îndeamnă şi-i încurajează mai mult.

Dacă părea dur şi greu de a străbate tot pămîntul şi de a predica, El face sa se vadă că dimpotrivă aceea va fi foarte uşor. In sfîrşit, ceea ce era ostenitor şi greu şi producea mari sudori, era de a semăna sămînţa şi de a aduce la cunoaşterea lui Dumnezeu un suflet care n-avea nici o idee.

Dar cu ce scop zice Iisus Hristos acestea?

Ca atunci cînd îi va trimite să predice, ei să nu se tulbure şi să nu se descurajeze, ca şi cum ar fi trimişi la un lucru greu şi ostenitor.

Slujirea profeţilor era cu totul grea, le zice el; dar a voastră este uşoară. Aşa cum la seceriş este uşor să aduni roadele, şi în puţină vreme umpli hambarele de boabe, fără a aştepta anotimpul, iarna, nici primăvara, nici ploile; acelaşi lucru este aici: faptele o dovedesc destul de bine.

Pe cînd vorbea Iisus Hristos cu ucenicii Săi aşa, samarinenii au ieşit din cetatea lor şi au sosit; şi rodul a fost adunat imediat. Iată pentru ce zicea el: “Ridicaţi ochii şi vedeţi că holdele sînt albe’”.

Mîntuitorul zice aceste cuvinte şi efectul se arată imediat. „Iar din cetatea aceea mulţi au crezut în El, pentru cuvîntul femeii care mărturisea: Mi-a spus toate cîte am făcut” (39). Căci ei vedeau că aceasta nu era nici din favoare, nici din plăcere, că Il lăuda ea pe Iisus pentru că El a mustrat-o pentru păcatele ei şi că ea n-ar fi descoperit lumii întregi urîta ei viaţă pentru a-i face plăcere cuiva.

Să urmăm exemplul samarinencii, şi teama de oameni să nu ne împiedice să mărturisim public păcatele noastre; ci să ne temem de Dumnezeu precum este drept să ne temem: Dumnezeu care acum vede faptele noastre, Dumnezeu care va pedepsi într-o zi pe cei care nu fac pocăinţă.

Dar, vai! Noi facem tocmai contrariul: nu ne temem de cel ce trebuie să ne judece; si de cei de care n-ar trebui să ne temem, căci nu pot să ne facă nici un rău, noi ne temem de ei, nu ne temem de nimic a fi linguşiţi de ei.

Iată pentru ce vom fi pedepsiţi chiar pentru ceea ce ne temem că vom fi: căci cel care n-are grijă decît să nu fie dispreţuit de oameni, şi care nu roşeşte de a face răul înaintea lui Dumnezeu, dacă nu face pocăinţă, va fi hulit în ziua judecăţii, nu înaintea unui om, ci în faţa lumii întregi, în sfîrşit, că acolo se va afla o adunare mare, pentru ca să vadă faptele voastre bune şi rele, aceia vă învaţă pilda cu oile şi cu caprele. (Mt. 25,31).

Sfîntul Pavel vă zice la fel: „Pentru că noi toţi trebuie să ne înfăţişăm înaintea judecăţii lui Hristos, ca să ia fiecare după cele ce a facut prin trup, ori bine, ori rău” (I Cor. 5,10). Şi încă: „El va descoperi gîndurile ascunse ale inimii” (I Cor. 4,5).

Voi aţi facut un păcat, sau aţi avut gîndul să-l faceţi, oare fără a fi pătat ştirea semenilor? Dar nu fară ştirea lui Dumnezeu; nu sînteţi îngrijoraţi, şi nu vă temeţi decît de ochii oamenilor.

Gîndiţi-vă deci că în aceasta zi, nu vă va fi posibil sa va ascundeţi de oameni, şi că atunci totul va fi în faţa ochilor noştri ca un tablou, ca fiecare sa-şi pronunţe hotararea împotriva sa însaşi.

Exemplul bogatului nu ne îngăduie să ne îndoim de aceia. El îl vede cu ochii săi pe săracul pe care l-a dispreţuit, vreau să spun pe Lazăr, şi pe cel ce l-a respins cu ură: acum el îl roagă, să-i răcorească puţin limba cu degetul lui (Lc. 16,19).

Vă îndemn deci, pe cînd nu vede nimeni ceea pe facem noi, ca fiecare din voi să intre în conştiinţa sa, ca să ia hotărîrea de judecător, şi să facă să apară în faţa acestui tribunal păcatele sale.

Şi dacă el nu vrea ca să fie descoperit în ziua cea grozavă, să aplice medicamentul pocăinţei, cu toate că are mii de răni, fiecare poate să se vindece, „Iisus Hristos zice, daca veţi ierta greşelile altora, vi se va ierta; dar dacă nu iertaţi, nu vi se vor ierta” (Mt. 6,14,15). In sfîrşit, precum păcatul şters prin botez nu mai apare, aşa şi celelalte vor fi şterse, dacă facem pocăinţă.

Dar, pocăinţa constă în a nu mai face păcatele acelea. „Căci cel ce se întoarce este asemenea cîinelui care se întoarce la borîtura lui” (2 Petr. 2, 21), şi aceluia care, cum zice profetul, scorneşte focul, şi care scoate apă într-un vas spart.

Trebuie să ne reţinem de la păcat, şi din faptă şi din inimă, şi să-i aplicăm fiecărui păcat leacul care îi este contrar.

Spre exemplu aţi răpit voi bunul altuia? Aţi fost lacomi? Reţineţi-vă de a fura, şi aplicaţi la rana voastră leacul milosteniei.

Voi aţi făcut păcatul desfrîului? Incetaţi de a-l mai face şi puneţi pe această rană curăţia.

Voi aţi surpat faima aproapelui vostru prin limbă? Incetaţi de a vorbi de rău şi puneţi leacul iubirii.

Să facem aşa cu fiecare păcat al nostru în particular, şi să nu trecem peste nici unul; căci vremea să dăm seama se apropie, pentru aceasta zicea Sf. Pavel: „Domnul este aproape nu vă neliniştiţi de nimic” (Filip. 4,5,6).

Dar nouă dimpotrivă, poate ar fî trebuit să ne spună el: Domnul este aproape fiţi neliniştiţi. Aceşti credincioşi aveau bucuria de a auzi aceste cuvinte: „Nu vă neliniştiţi de nimic”, ei care-şi duceau viaţa lor în pericole, în osteneli, în lupte. Dar cei ce trăiesc în pofte şi în răpiri, au să dea o seamă grozavă, nu le spuneam aceleaşi şi noi, ci: Domnul este aproape, neliniştiţi-vă!

Şi sigur sfîrşitul veacurilor nu este departe, deja lumea se pregăteşte pentru sfîrşit. Războaiele, sărăcia, cutremurele de pămînt, răcirea iubirii, o prezic şi o vestesc.

Precum trupul care este gata să moară este cuprins de mii de dureri; precum o casă care urmează să se strice cad zidurile jos, la fel sfîrşitul lumii este aproape, şi iată pentru ce sînt atîtea rele din toate părţile.

Dacă atunci Domnul era aproape, mai mult este acum; dacă s-au scurs mai mult de 400 (patru sute) de ani de cînd zicea Sfîntul Pavel: Domnul este aproape; dacă el numea vremea sa împlinirea vremii, cu atît mai mult timpul de acum, trebuie să spunem că este sfîrşitul.

Dar poate tocmai pentru aceea nu cred unii. Vai! Nu este dimpotrivă un nou motiv ca să credem? De unde ştii tu o omule, că sfîrşitul nu este aproape, că aceasta prezicere a lui Pavel este încă departe? Precum nu spunem că este ultima zi a sfîrşitul anului, ci ultima lună, cu toate că ea este de treizeci de zile: la fel cînd este vorba de un număr aşa de mare de ani, un spaţiu de timp poate fi socotit sfîrşitul fiind de patru sute de ani. Oricum ar fi, apostolul de atunci a prezis sfîrşitul lumii.

Să ne schimbăm viaţa dar, să trăim în frica de Dumnezeu.

Căci în vremea cînd vom avea noi mai mare încredere, atunci cînd ne vom gîndi mai puţin şi cînd nu ne vom aştepta, atunci brusc va veni Domnul.

Iată de ce ne face atenţi Iisus Hristos zicînd: „Căci precum în zilele lui Noe şi a lui Lot mîncau beau şi se însurau şi aşa a venit sfîrşitul” (Mt. 24,37).

Pavel ne prezice la fel: „Atunci cînd vor zice iată-ne în pace şi în siguranţă ei vor fi surprinşi dintr-o dată, atunci va veni peste ei pieirea, ca şi durerile peste cea însărcinată?”(I Tes. 5, 3).

Ce este aceea veţi zice voi, durerile unei femei gata să nască? Adesea femeile gata să nască cînd se bucură şi mănîncă, sînt la baie, se plimbă prin piaţa publică, negîndindu-se la ceea ce trebuie să li se întîmple sînt cuprinse subit de durerile naşterii; apoi dacă sîntem ameninţaţi ca să fim noi surprinşi, să fim mereu gata.

din „Comentar de la Evanghelia de la Ioan”, Sfantul Ioan Gura de Aur

Sursa:http://www.voscreasna.com

Categories: Predici Tags:

%d bloggers like this: