Părintele Sofian Boghiu

Părintele Sofian Boghiu s-a născut în comuna Cuconeștii-Vechi, jud. Bălți, dincolo de Prut, pe 7 octombrie 1912. A primit la botez numele Serghei. La vârsta de 14 ani ajunge frate de mănăstire la Schitul Rughi, jud. Soroca, iar după 11 ani de ascultare primește tunderea monahală în Mănăstirea Dobroușa . A urmat școala de cântăreți la Dobroușa și Seminarul monahal de la Cernica, unde îi va avea printre colegi pe Patriarhul Teoctist, pe episcopul Râmnicului – Gherasim Cristea și pe Arhimandritul Grigorie Babuș.

La data 06 august 1939 este hirotonit diacon, în Catedrala din Bălți, de episcopul Tit Simedrea. Din cauza ocupării Basarabiei de către ruși, este nevoit să părăseasca Mănăstirea Dobroușa și astfel, alături de starețul său și ceilalți frați din obște, ajunge la Mănăstirea Căldărușani.

În anul 1940 se înscrie la Academia de Belle Arte din București, secția Artă Decorativă, devenind în anul 1945, pictor licențiat.

În perioada 1942-1946, urmează cursurile Facultății de Teologie, susținând lucrarea de licență cu titlul: „Chipul Mântuitorului în iconografie”. Este hirotonit preot la Mănăstirea Antim, pe 15 noiembrie 1945.

În vara anului 1958, este arestat și închis, împreună cu alți membrii din cadrul mișcării spirituale „Rugul Aprins„. A fost condamnat la 16 ani de închisoare pentru „uneltire contra ordinii sociale prin activitate mistică dușmănoasă“. Dupa 6 ani a fost pus în libertate. Despre acei ani declara mai apoi: „Dacă pot zice așa, mie mi-a plăcut în închisoare […] Era bine acolo. Mult mai bine decât aici, în așa-zisa noastră libertate. Te puteai concentra […] Nimic nu te distrăgea de la Dumnezeu. Pe când afară… câte probleme! „

A trecut la cele veșnice în dimineața zilei de 14 septembrie 2002, în chilia sa de la Mănăstirea Antim. La sărbătoarea Înălțării Sfintei Cruci, părintele a fost pomenit de două ori – la ectenia celor vii și câteva ore mai tâziu la cei mutați la Domnul. A murit chiar în timpul Sfintei Liturghii.

În ciudafaptului că viețuia într- o mănăstire în centrul Bucureștilor, Părintele Sofian a ales să trăiască într- un plan mai îndepărtat al vieții publice.

Chiar dacă afost prezent la diverse conferințe la emisiuni radio și TVnimic din toate acestea nu i-au afectat imaginea de monah. Participa la cele din lumea vazută, ca un simplu vizitator.

Părintele Sofian Boghiu – zugrav și profesor

Părintele Sofian Boghiu a pictat multe lăcașuri din țara și din străinătate. Dintre acestea amintim: Schitul Darvari (1964 si 1993), Mănăstirea Agapia (1970), Mănăstirea Deir-El-Harf – Liban (1971), Mănăstirea Radu-Vodă – București (1973), Catedrala din Homs – Siria (1978), Biserica din Hama – Siria (1979).

A predat pictura la seminariile monahale din Mănăstirea Neamț și Curtea de Argeș, a organizat ateliere de icoane și picturi de catapeteasmă la Mănăstirea Plumbuita și Schitul Maicilor. A pictat în țară 25 de biserici, din care 6 integral, iar restul restaurate. În străinătate a pictat integral trei biserici.

Părintele Sofian Boghiu – duhovnicul tuturor

Părintele Sofian Boghiu a primit în scaunul duhovnicieipe toți cei care veneau la dânsul, fără rezerve. Părintele prof. Constantin Coman spunea în acest sens: „Chiar mă întrebam uneori – nu cu răutate – de ce nu face părintele o selecție, pentru ca un duhovnic avansat ca dânsul să nu se mai ocupe de copii în sufletul cărora nu a pătruns răutatea sau de babuțe care vor fi ieșit de mult din vâltoarea ispitelor și păcatelor, ci de cei care au cu adevărat probleme duhovnicești, greu de rezolvat. După mintea mea, era ca și cum un chirurg renumit ar fi continuat să opereze apendicita, alături de cele mai complicate operații pe cord! … Atât de accesibil era Părintele, încât depindea numai de tine sa fie și duhovnicul tău”.

Părintele Sofian Boghiu- prietenul săracilor

Mitropolitul Martir Antim Ivireanul a stabilit ca Mănăstirea Antim să ajute pe saraci. Ținând seama de acest testament, Părintele Sofian a avut neîncetat grijă ca cei veniți la această mănăstire, să nu plece nemângâiați. Așa se face că după slujbă, la trapeza mănăstirii erau prezenți mulți credincioși care aveau nevoie de hrană.

Părintele Sofian Boghiu – Sfaturi duhovnicești   scaunul duhovniciei
Calea de urmat in viata: casatorie sau calugarie?

Căsătoria este calea normală a vieții. De la începuturile lumii a fost o pereche de oameni, strămoșii noștri Adam și Eva. Ei au avut această poruncă de la Dumnezeu săcrească și să se înmulțească fiind rânduită astfel familia ca temelie a neamului omenesc și ca izvor al vieții. Prin căsătorie omul, barbat și femeie, devine creator înmultind neamul omenesc. E o chemare generală pentru acest mod de viață.

Călugăria este sfat evanghelic și vine la călugărie numai cine are chemare, cine este îndemnat din miezul ființei lui.

Ce să fac dacă am inima împietrită și nu simt nimic când spun rugăciunea ?

Să ne căim pentru acest pustiu în care ne aflăm. Acolo, fiind la rugăciune. Să ne căim înaintea lui Dumnezeu: Doamne, sunt ca un pământ fără de apă, pustiu și nelucrat, spune psalmistul. „Ajută-mă ! Coboară harul Tău peste inima mea însetată de Tine!” O rugăciune particulară, personală, se poate face atunci, pe loc, în taina inimii tale. Și un examen de conștiință: pentru ce suntem împietriți ? Ca de obicei păcatele noastre ne împietresc. Am facut niște lucruri rele, avem niște oameni pe care nu-i putem ierta, inima noastră are un înveliș din acesta gros, din cauza urii împotriva aproapelui nostru. Și ne rugăm să sfâșie Dumnezeu acest vid, să deschidă iarăși această inimă: trebuie să o facă permeabilă pentru tot ceea ce se petrece în jurul nostru.

Sursa: CrestinOrtodox.ro

 

Mărturia Părintelui Petroniu Tănase despre Părintele Sofian Boghiu

Cu Părintele Sofian am trăit ani mulți împreună la Mânăstirile Cernica și Antim, din București. Ca elevi ai seminarului, eram cu doi ani în urma lui, dar conviețuirea în aceeași obște monahicească, ne-a dat posibilitatea să ne întâlnim mai îndeaproape.

Fratele Serghie (numele lui din mirenie) venea din Basarabia care nu era luată încă de vecini, din Mânăstirea Dobrușa, o mânăstire bine întemeiată, unde monahii aveau școală monahală, învățau meserii – el învățase pictura bisericească – și avea un părinte duhovnic iscusit.

Îndeletnicirea studiului la seminar, i-a dat la iveală o dotare intelectuală deosebită, el fiind premiantul întâi al clasei în toți cei opt ani de studii.

După terminarea seminarului, nu s-a mai întors în Basarabia, acum ocupată, ci s-a stabilit la Mânăstirea Antim din București, de unde și-a continuat studiile teologice și și-a desăvârșit meșteșugul picturii la Academia de Arte Frumoase, devenind un pictor desăvârșit. I s-au încredințat spre pictare biserici de clasa întâi: paraclisul Mânăstirii Antim, biserica Mânăstirii Radu Vodă și altele. A fost solicitat și în străinătate: a pictat catedrala Mitropoliei ortodoxe din Liban.

Iar când obștea a rămas fără conducător, stăpânirea bisericească n-a găsit persoană mai potrivită decât Părintele Sofian căruia i-a încredințat stăreția Antimului, pe care a condus-o cu multă vrednicie, până la sfârșitul vieții, timp de 50 de ani.

La Mânăstirea Antim, Părintele Sofian a avut fericita ocazie să trăiască cu părinți duhovnici sporiți: Nicodim Ioniță, Benedict Ghiuș, Daniil Tudor, din pilda cărora și el a sporit duhovnicește din putere în putere, ajungând unul dintre reprezentanții de frunte ai mișcării duhovnicești a Rugului Aprins din această mânăstire.

Zăbovirea îndelungată în lumea sfinților pe care Părintele Sofian îi picta pe icoane și pe pereții bisericilor i-a pecetluit adânc viața lui sufletească. Se vedea aceasta în slujirea cu multă evlavie la sfântul altar și în căldura sufletească și credința predicilor sale.

Ca stareț, Părintele Sofian și-a pus în lucrare toate darurile cu care era înzestrat: bună gospodărire a obștii, sfinte slujbe zilnice și la sărbători – când biserica era neîncăpătoare pentru mulțimea credincioșilor veniți, inimă milostivă, multă dăruire și ajutor săracilor și nevoiașilor, urmând pilda întemeietorului – Sfântul Ierarh Martir Antim la care milostenia era în cinste deosebită. Cum este și firesc, împlinirea duhovnicească a Părintelui Sofian nu putea trece neobservată de mulțimile de credincioți ai Antimului. Și astfel, tot mai mulți veneau să-i ceară lămuriri și bună sfătuire în nedumeririle vieții, sau voiau să se ușureze de povara păcatelor. Iar el, cu multă bunăvoință și răbdare, a întors pe mulți din rătăcirea păcatului și a eliberat pe mulți din robia patimilor, înscriindu-se în ceata marilor duhovnici de care s-a învrednicit țara noastră să-i aibă în aceste vremuri.

Cât de mult s-au folosit bucureștenii de buna duhovnicie a Părintelui Sofian, a arătat-o din plin marea mulțime de credincioși venită să-și ia ultima binecuvântare de la duhovnicul lor iubit, părintele lor duhovnicesc chemat la Domnul.

Dar Părintele Sofian a trăit într-o vreme de grele încercări – întrega perioadă a comunismului – de la care a suferit multe greutăți, mizerii, ani de temniță, dar nici suferințele trupești nu l-au ocolit. Și cu toate acestea, calea vieții sale duhovnicești a fost întotdeauna ascendentă: nici necazul, nici strâmtorarea nu l-au împuținat. Iar la bătrânețe, ceva din lumina de dincolo de veac a sfinților se oglindea pe fața lui.

Ierom. Petroniu Tănase, Schitul Românesc Prodromu,  Părintele Sofian, Editura Bizantină

 

Părintele Sofian cel Blând

În serviciul în care mă aflam, cineva m-a sfătuit să merg la Sfânta Mânăstire Antim, unde sunt slujbe frumoase, un cor minunat și multă pace. M-a asigurat că o să-mi placă și o să mă simt bine.

Am sosit la sfârșitul vecerniei și erau doar cei care-l așteptau pe Părintele Sofian pentru spovedit. Eu nu cunoșteam rânduielile și nici pe Părintele Sofian. Am pășit ușor emoționată spre icoane, să mă închin și deodată a apărut Părintele, care m-a întrebat cu o voce caldă: „Dumneavoastră doriți să vă spovediți?”

Încurcată, am răspuns: „Nu, nu m-am spovedit niciodată!”

Nu a schițat nici un gest de mirare și liniștit, mi-a spus: „Așteptați-mă puțin, vă voi da o carte”.

Eu am ieșit din biserică și l-am așteptat. Dânsul a lăsat tot ce avea de făcut și a pornit încet, către chilia sfinției sale întocându-se cu o mică cărticică – era o carte de rugăciuni – pe care am păstrat-o ca pe un dar de mare preț.

Acesta avea să fie începutul meu. A spus așa: „Luați dumneavoastră această carte, vă uitați pe ea și mai treceți pe aici.”

Am rămas uimită de faptul că nu m-a certat pentru ținuta mea indecentă și doar a zâmbit. Eram vopsită, coafată, cu ochii făcuți, cu ruj pe buze, îmbrăcată elegant. Nu eram în nici un caz pregătită pentru mânăstire sau pantru a discuta cu un duhovnic. Am plâns și mi-am zis: „Nici nu știu cu cine am stat de vorbă. Trebuia să mă întorc și să întreb cine este acest umil Părinte, ca să știu de cine întreb, când voi veni data viitoare”.

Mergând acasă, am deschis cartea de rugăciuni și citind, am găsit și ce mă interesa pe mine, păcatele: cum sunt, de câte feluri sunt. Era o pregătire pentru spovedanie.

Nu mai aveam liniște. Ardeam de dorința de a mă întoarce la acel Părinte blând, cu fața senină.

Am revenit la vecernie. Era lume multă și așteptam să se facă rugăciunea pentru a se începe spovedania. M-am așezat într-un colt și nu știam cum să fac să fiu numai eu cu Părintele. Deodată văd că Părintele, din mulțimea de lume, mă privește blând și zâmbind, mă întreabă:

„Vă spovediți?”

„Da”,

am răspuns hotărâtă, deși nu eram pregătită.

„Atunci, așezați-vă în genunchi, facem rugăciunea”.

A început cu o voce liniștită, să spună rugăciunile pentru spovedanie. Stând în genunchi, mi-a apărut în față toată viața mea de până atunci și am început să plâng, fără să mă pot opri. O mână m-a atins ușor pe cap și mi s-a spus: „Sculați-vă, rugăciunea s-a terminat, vă cheamă Părintele”.

Părintele văzând starea mea, mi-a spus calm: „Spuneți-mi, vă ascult. Spuneți-mi ce vă neliniștește și eu voi încerca să vă ajut”.

Am început să spun fără rânduială, la întâmplare, frământările mele, așa cum era – de fapt – sufletul meu. Părintele mă încuraja să nu mă rușinez și să spun tot ce am pe suflet. După ce am terminat, m-a trimis la chilie la maici, să cer un îndrumar de spovedanie, să-l cercetez și să mă întorc la dânsul. Părintele aștepta de la mine să mă mărturisesc. Am avut multe piedici și multe ispite. A fost răbdător și îngăduitor cu mine și a știut să mă apropie pentru a-mi salva sufletul.

După spovedanie, eram o altă persoană. Darul și harul Părintelui mă ajutaseră să mă descătușez și să mă eliberez de păcate. Mergeam pe stradă și parcă nu atingeam pământul. Doream ca toată lumea să guste din bucuria pe care mi-o dăruise Părintele. Doream să nu ies din cuvântul lui. Nu pierdeam nici o slujbă, atât cât îmi permitea programul. Făceam totul, ca să citesc cât mai mult despre sfinții de demult. Nu făceam nimic, fără binecuvântarea Părintelui.

M-am hotărât să merg la mânăstire. Hotărârea mea era de neclintit, decisivă. În câteva cuvinte, i-am spus Părintelui care m-a întrebat: „Nu cumva vă grăbiți?”

M-a sfătuit, mai întâi să fac 40 de Paraclise ale Maicii Domnului.

„Nu vă grăbiți – mi-a spus – poate că este ceva trecător. Să nu vă pară rău, mai apoi. Nu este ușor să începeți o viață nouă și nici nu sunteți atât de tânără. Eu am plecat la mânăstire la 14 ani, la o vârstă foarte fragedă. În mânăstire sunt multe greutăți cu care nu sunteți obișnuită”.

Sub îndrumarea Părintelui, drumul către mânăstire era ușor pentru mine, parcă zburam. M-a trimis să cercetez mai multe mânăstiri, apoi mi-a spus să merg la una din mânăstirile sărace din țară, să duc și eu „cei doi bani ai văduvei”.

Tare greu a fost la început, nu știam ce și cum trebuie făcut, mai ales la vaci. Când m-am întors la Părintele, mi-a spus:

„Ei, soră N., prima mea ascultare a fost la porci și am trecut-o cu bine!”

Cu multă îngăduință, cu bunătate și cu zâmbet binevoitor, m-a sprijinit toată perioada grea a ispitelor de început. M-a condus mulți ani din umbră; deși departe, mă sfătuia prin scrisori ce am de făcut, la nevoie. Aproape la toate problemele care interveneau, mari sau mici, îmi spunea: „Nu trebuie să dorești să fii mare, trebuie să fii întotdeauna în ascultarea pe care nimeni nu o dorește și să faci ceea ce nu îți place, pentru că abia atunci te poți – cu adevărat – smeri”.

Într-una din zilele petrecute în preajma Părintelui, în bucătăria Mânăstirii Antim, aveam să mă conving de smerenia și de îndelunga răbdare a Părintelui Sofian. Într-o zi toridă de vară după slujbă, îl așteptam la masă. Prin mulțimea care îl oprea în curte, a făcut o oră de la biserică până în bucătărie. Cei care îl opreau, îl opreau pentru o binecuvântare și două cuvinte. Cu fiecare stătea 10-15 minute. Când, în sfârșit a ajuns, i-am spus: „Părinte, dar ce greu ați ajuns la chilie!”

Părintele mi-a răspuns: „Ce să fac, soră N., dacă sfânta biserică este atât de departe …!”

Am rămas fără replică.

Am alergat la București, când am aflat că este în comă. L-am petrecut apoi și eu și m-am întors la mânăstirea mea, cu un gol în suflet de neumplut pe care l-a lăsat tuturor ucenicilor.

La câteva zile, mi-a apărut în vis și bucuroasă, i-am zis: „O, Părinte, ce bine că vă văd! Să mă spovediți și pe mine, vă rog”.

Răspunsul Părintelui a fost: „Măcar să faceți ce v-am învățat eu, că știți de acum, ce aveți de făcut!”

Și a dispărut.

Pentru mine, este un sfânt. Când îmi este greu, îl chem în ajutor și-i simt ajutorul.

Maica Nectaria – Părintele Sofian, ediția a II-a revăzută și adăugită de Constanța Costea și Ioana Iancovescu, Editura Bizantină, București

http://www.crestinortodox.ro/