Monahismul este calea duhovnicească excepţională a afierosirii totale a credinciosului pentru a trăi pe deplin „viaţa” lui Hristos, ţintind atât să vindece „neascultarea” lui Adam celui dintâi, cât şi să dobândească comuniunea personală cu Dumnezeu prin imitarea „ascultării” lui Adam celui de-al doilea. În acest sens, imperativul nevoinţei este expresia autentică a spiritualităţii creştine şi s-a manifestat încă din timpurile apostolice în felurite moduri, care au scos la iveală fie harismele personale ale unor credincioşi, fie căutările mai înalte pentru desăvârşirea duhovnicească. Nevoinţa pentru înfrânarea cugetului trupesc şi, mai general vorbind, a cugetului lumesc – cuget lumesc care a pătruns treptat în sânurile Bisericilor locale prin creşterea impresionantă a credincioşilor – a dus nu doar la formarea în aceste Biserici a diferite categorii de credincioşi care se înfrânau (feciorelnici, văduve etc.), ci şi la manifestări extreme ale idealului ascetic (castrare, celibat, antinomism, căsătorie albă, sărăcie de bunăvoie, dorinţa de martiriu etc.)

Criza vieţii bisericeşti s-a făcut simţită încă de la începuturile secolului al II-lea, ca urmare atât a prigoanelor, cât şi a acţiunii ereziilor (gnosticii, montaniştii, iudaizanţii), şi a influenţat foarte profund spiritualitatea ascetică a credincioşilor. Problema pocăinţei celor care se lepădau de credinţă în timpul prigoanelor (cunoscuţi sub numele de lapsi) şi a celor care se întorceau de la erezie a fost abordată de Biserică cu îngăduinţă, dar a condus la dialectica rigoare-laxitate în viaţa duhovnicească, având drept criteriu modelul vieţii apostolice. Încă de la mijlocul secolului al III-lea, mulţi dintre cei mai râvnitori creştini care vroiau să urmeze rigorii vieţii apostolice, îşi părăseau comunităţile locale şi se refugiau în locuri pustii din apropiere sau mai îndepărtate pentru a se preda nestingherit luptelor duhovniceşti ale nevoinţei (anahoretismul).

Aşadar, fuga din oraşe – care în perioada prigoanelor fusese condamnată drept lepădare de Hristos pentru lume – în nevoinţa pustnicească, dimpotrivă, era lăudată ca fiind o lepădare de lume pentru Hristos. Pilda pe care o urmau pustnicii era plecarea în pustie a lui Hristos pentru a birui ispitele lui satana, plecare care îi însufla nu doar în a supune ispitele lor personale, ci şi în a izbuti în imitarea „vieţuirii” lui Hristos. Din anahoretismul pustnicilor s-a născut monahismul ca imitare autentică a „vieţuirii” sau a „pildei” lui Hristos pentru a trăi încă din această viaţă experienţa dinainte de căderea a comuniunii omului cu Dumnezeu.

Sfântul Antonie cel Mare (250-355), precum şi alţi mari eremiţi din Egipt contemporani lui (avva Ammonie, avva Macarie etc.), au fost simboluri nu doar ale trecerii de laanahoretismului la monahism, dar şi ale răspândirii celor două forme ale idealului ascetic în toate comunităţile creştine ale lumii greco-romane. Scrierea Vieţii Sfântului Antonie cel Mare – acest „învăţător al pustiului” – de către învăţătorul ecumenic al credinţei ortodoxe, Sfântul Athanasie cel Mare (PG 25, 835-976) reprezenta cea mai oficială recunoaştere bisericească a monahismului. Pahomie, care a murit la anul 346, a introdus sistemul chinovial de nevoinţă, în care îşi găseau soluţiile necesare problemele deja constatate de-a lungul experienţei precedente, atât în ce priveşte modul nevoinţei, cât şi cel al întreţinerii nevoitorilor.

În sistemul chinovial erau prevăzute aceeaşi îmbrăcăminte, rugăciune comună şi participarea în comun la munca pentru satisfacerea diferitelor nevoi ale asceţilor chinoviei răspândiţi pe la chiliile şi lavrele pustiurilor Egiptului. Principiile pentru funcţionarea normală a sistemului chinovial au fost consemnate într-o primă formă deCanon, care, treptat a fost completat şi îmbunătăţit pe baza experienţei. Răspunzător pentru aplicarea principiilor Canonului Chinoviei era egumenul fiecărei comunităţi monahale. Aşadar, sistemul lavrelor şi sistemul chinovial exprimau perspectiva, atât pentru soluţionarea nevoilor comune ale eremiţilor sau anahoreţilor, cât şi pentru indispensabila participare a lor la viaţa liturgică a trupului bisericesc.

Problematica aceasta – apărută în secolul al IV-lea – referitoare la metoda de nevoinţă şi la relaţia ei cu întreaga viaţă duhovnicească a Bisericii locale a fost un element fundamental în întreaga evoluţie istorică a monahismului. Menţionarea voturilor monahale ale ascultării, castităţii şi sărăciei de bunăvoie făcute către Întemeietorul şi desăvârşitorul credinţei, Iisus Hristos, constituia o mărturie personală a logodirii duhovniceşti a monahilor nevoitori cu Domnul şi stabilea răspunderea lor personală faţă de imitarea autentică a modelului Lui. Astfel, mărturisirea voturilor monahale a fost evaluată totdeauna în conştiinţa bisericească ca fiind analogă mărturisirii martirilor credinţei. Era cu adevărat o făgăduinţă personală către Dumnezeu de imitare a „vieţuirii” lui Hristos prin rugăciunea neîncetată şi feluritele expresii ale spiritualităţii ascetice, de aceea, câtă vreme, pe de o parte, această făgăduinţă îl obliga pe monah înaintea lui Dumnezeu, pe de altă parte, ea era lăudată de Biserică ca fiind expresia excepţională a relaţiei ei cu lumea.

Sfântul Athanasie cel Mare a fost un înainte-mergător în recunoaşterea experienţei ascetice, preţioase pentru întreaga viaţă bisericească, de aceea nici nu a considerat o exagerare să sublinieze că răsplătirile dumnezeieşti ale nevoitorilor sunt analoge sau chiar mai mari decât cele ale martirilor credinţei (PG 26, 1173), câtă vreme scriitorul bisericesc Ieronim caracteriza viaţa monahală drept „martiriu cotidian” (cοtidianum martyrium) fără a face o evaluare comparativă cu martiriul mucenicilor credinţei. Prin urmare, martiriul lacrimilor pocăinţei a fost considerat drept o continuare autentică amartiriului sângelui pentru mărturisirea continuă a credinţei. Negreşit, în conştiinţa Bisericii a fost limpede superioritatea martiriului sângelui faţă de martiriul lacrimilor pocăinţei, dar strălucirea şi autoritatea asceţilor în toate formele nevoinţei, în ciuda diferendelor legate de chestiuni de amănunt, era deja universală în viaţa Bisericii pe la sfârşitul secolului al IV-lea. Sursa şi continuarea: pemptousia.ro