Va fi nevoie de mulți ani de acum încolo pentru a fi evaluată îndeajuns lucrarea duhovnicească a fericitului Egumen Gheórghios Kapsánis . La 40 de zile de la trecerea sa la cele veșnice, închinăm aceste rânduri omului care a pecetluit zilele noastre cu personalitatea, cu lucrarea sa desfășurată pe mai multe laturi, și, în special, cu mărturia sa teologică în viața bisericească de astăzi.

În ultima perioadă a vieții sale, Gheronda Gheorghios a primit cele mai înalte aprecieri. Cu câteva luni înainte de trecerea sa la cele veșnice, odată cu demisia sa, din motive de sănătate, de la conducerea mănăstirii Grigoriou, Patriarhul Ecumenic l-a apreciat drept ,,credincios și înțelept păstrător al Tradiției și minte luptătoare a Sfântului Munte”, ce s-a distins ,,printr-o sensibilitate deosebită pentru adevărul credinței ortodoxe”. Cu ocazia retragerii sale din scaunul de egumen, Sfânta Chinotită l-a numit ,,dreptar al conștiinței ortodoxe și sensibilitate duhovnicească pentru viața dusă în curăție în credința ortodoxă”. Imediat după fericita sa adormire, Patriarhul Alexandriei l-a numit ,,slujitor al Tradiției și mistic adevărat al cunoașterii de Dumnezeu”. Mitropolitul Kythírelor l-a numit ,,mărturisitor al credinței zilelor noastre”, mitropolitul de Náfpaktos: ,,dascăl ecumenic”, mitropolitul Etoloakarnaniei: ,,stejar vajnic al Ortodoxiei”, iar mitropolitul Ftióthidei: ,,mare dascăl al Ortodoxiei”, pentru a mă referi doar la câteva mărturii ale ierarhilor Bisericii noastre. Și este adevărat, sclipirile personalității sale harismatice se asemănau unui diamant care strălucea până la marginile lumii.

În continuare, îl voi prezenta pe fericitul Gheronda Gheórghios ca teolog și învățător al Bisericii, nu în sensul teologului care a dobândit cunoștințe teologice la nivel academic, cu diplome de studii aprofundate, de master și de doctorat – Gheronda avea și astfel de titluri, și este binecuvântată teologia aceasta, de vreme ce urmează tradiției sfinte și duhovnicești a Bisericii – însă eu îl voi înfățișa ca pe teologul care a exprimat și pecetluit prin cuvinte omenești experiențele duhovnicești înalte, inefabile și necreate ale sfinților văzători-de-Dumnezeu. Fiindcă, după cum însuși Gheronda observa în lucrarea sa Teologia și experiența duhovnicească după Sfântul Grigorie Palama și tradiția aghioritică, (vezi Sfântul Grigorie Palama, învățător al îndumnezeirii, Editura Sfintei Mănăstiri a Sfântului Grigorie, Sfântul Munte, 2000, pp. 50-56), teologii care teologhisesc fără să aibă experiența părinților de Dumnezeu văzători nu trebuie numiți teologi, ci tehnologi, după expresia Sfântului Grigorie Teologul.

Voi prezenta, așadar, câteva informații din care va reieși harisma de teolog și învățător al Bisericii ale părintelui. Justețea cuvintelor mele se va verifica în timp, de către cei care l-au cunoscut îndeaproape pe Gheronda.

Întrebarea care se ivește imediat este: În ce fel, acest om s-a dovedit a fi teolog și învățător al Bisericii? Ce condiții a îndeplinit Gheronda pentru a dobândi aceste două mari harisme?

1. Prima condiție, fundamentală în acest caz, a fost dragostea. Sfântul Ioan Evanghelistul și Teologul ,,având dragoste, a dobândit și teologia”. Gheronda Gheórghios s-a învrednicit de harisma teologiei la un asemenea nivel pe măsura bogăției dragostei sale.

Dragostea sa era îndreptată în două direcții: spre Hristos, desigur, și către semenii săi. Îl iubea din tot sufletul pe Hristos, pe Maica Domnului, pe sfinți. Nimic din cele lumești nu îi mișca inima sa. Era dezinteresat de tot ceea ce nu avea legătură cu viața duhovnicească. Nu avea niciodată gânduri ascunse. Curățenia sufletească era ceea ce îl caracteriza cel mai bine. De mic copil s-a afierosit Lui Hristos și Bisericii. Pentru orice greutate pe care o întâmpina, el se ruga Lui Dumnezeu. Toate le atribuia, prin rugăciune, Lui Hristos, Maicii Domnului, Sfântului Nicolae. Despre dragostea pe care el o nutrea pentru Dumnezeu nu ne spunea, însă, nimic. Ascundea acest lucru intenționat.

Cealaltă latură a dragostei sale, pentru oameni, nu putea să o ascundă, însă. Toți cunosc acest lucru, dar chiar însuși gheronda mărturisește despre asta, iar cuvintele sale au rămas înregistrate pe bandă magnetică. Sper să iasă la lumină această înregistrare, și să nu întârzie foarte mult editarea predicilor și a cuvântărilor sale pastorale, între care și mărturia sa personală despre harisma dragostei. Cândva, într-un moment când, cu adâncă smerenie vorbea obștii mănăstirii sale, spunând că nu are să ne lase drept testament lucrarea sa ascetică, adăuga spunând: ,,Dumnezeu, însă, mi-a dat darul de a iubi. Dar chiar și acest lucru nu este spre meritul meu. Dragostea mea iese așa, firesc”.

Într-adevăr, iubea sincer, duhovnicește, hristocentric, cu curăție și dezinteresat. Acest lucru este cunoscut de mii de oameni iar mărturiile lor despre acest lucru îndeobște cunoscut sunt nenumărate. Cu câteva zile înainte de fericita sa adormire, un cunoscut l-a vizitat și i-a sărutat simplu mâna, iar după aceea mi-a spus: ,,Este minunat cum în inima acestui om au putut să încape atâtea suflete”.

2. A doua condiție de bază a harismei sale teologice era credința sa. Nu doar ca credință drept slăvitoare, ca acceptare cu mintea a dogmelor Bisericii Ortodoxe, dar, mai întâi și principal, ca harismă și trăire a încrederii în Dumnezeu și în sfânta sa voință. Gheronda se încredea în voința Lui Dumnezeu, în mâinile Căruia își încredința viața sa și toate grijile omenești care îl împovărau în fiecare zi datorită slujirii sale în scaunul de egumen. Nu îl vedeam să caute cu agonie și neliniște alte rezolvări la problemele cotidiene, ci avea încredere în acele soluții care păreau a fi după voia Lui Dumnezeu.

Ajutor neprețuit îi era în tot acest timp – când credința îi era încercată – rugăciunea. Se ruga în liniște, neștiut de nimeni, din inimă. Deși slujirea sa îl solicita foarte mult, încât nu îi rămânea foarte mult timp pentru a lucra rugăciunea, avea adânc sădit în sufletul său dumnezeiescul dar al isihiei. Ca egumen, îi primea cu bucurie pe toți care îi călcau pragul, era binevoitor și vesel, avea răbdare și asculta continuu problemele tuturor, îi era milă și suferea alături de toți, însă mintea sa nu se lăsa prinsă de griji și tulburare. Se întorcea repede cu mintea la lucrarea sa duhovnicească. Adâncul sufletului său era dominat de liniște, asemenea adâncului mării, acolo unde furtuna nu izbutește să ajungă. În inima sa era isihast și lucrător al rugăciunii. În acest pământ roditor al rugăciunii isihaste a fost cultivată harisma teologiei, așa cum spune cuvântul din Pateric: ,,Dacă te rogi cu adevărat, ești teolog, și dacă ești teolog, te vei ruga cu adevărat”.

De asemenea, părintele era fidel ideii că ,,sfinții sunt păstrători ai tezaurului credinței”. Vroia să creadă și să teologhisească fidel și ,,următor fiind Sfinților Părinți”. Îi plăcea să reamintească cunoscutul fragment din Hotărârile Sinodului al VII-lea Ecumenic: ,,Ceea ce Profeții au văzut, ceea ce Apostolii au învățat, ceea ce Biserica a primit iar Învățătorii au dogmatizat…așa cugetăm, așa grăim, așa vestim pe Hristos, adevăratul nostru Dumnezeu. De la această mărturisire ortodoxă nu s-a dezis niciodată. Pentru această credință a luptat el întreaga sa viață. Și această credință era chezășia teologiei sale curate.

3. Cea de-a treia condiție era cugetul său smerit. Nu improviza nimic. Nu vroia să promoveze ceva nou astfel încât să facă impresie, să caute să facă ucenici, să aibă un  punct de vedere și o gândire teologică diferite. Degaja mereu un aer caracteristic în care se reflecta însăși smerenia de care mereu dădea dovadă. Gheronda era  abia tânăr teolog la Atena când a luat la cunoștință despre conținutul unei epistole pe care Sfântul Iustin Popovici o trimisese către fiii săi duhovnicești care studiau atunci în Atena. Scrisoarea conținea îndrumări duhovnicești și sfaturi, iar la sfârșit conținea următoarea însemnare: ,,Dacă tot ceea ce vă scriu se regăsește și la Sfinții Părinți, atunci să le țineți. Dacă nu, să nu le urmați”. Acest lucru scria Sfântul Iustin. Exact aceleași cuvinte le repeta și gheronda de foarte multe ori, ca îndemn de urmat și în ceea ce îl privea pe el.

Dovadă a smereniei părintelui Gheórghios este și metoda pe care o urma atunci când scria articole teologice. Întotdeauna dădea articolele pe care le scria unui teolog profund și om credincios pentru a le corecta. Ne spunea gheronda: ,,Când scrieți vreo lucrare teologică, să nu vă încredeți numai în mintea voastră. Să întrebați pe cineva despre care știți că are conștiință ortodoxă. Eu, la începutul periplului meu în domeniul teologiei, arătam textele pe care le scriam, părintelui Epifánios Theodorópoulos. După  ce el a trecut la Domnul, mă sfătuiam cu părintele Paisie [Aghioritul]. Chiar și acum arăt textele mele unor teologi în care am încredere. Vedeți că, înainte de a publica textele mele, vi le arăt vouă. La fel să faceți și voi după adormirea mea”.

4. Cea de-a patra condiție era gândirea sa teologică profund ecleziologică. Nu teologhisea doar ca să teologhisească. Teologia sa nu slujea intereselor, nu ascundea vreun interes personal, oportunism, nu avea gânduri ascunse. Nu se gândea la un echilibru al forțelor, nu atrăgea de partea sa grupuri, nu crea grupuri. Nu scria dacă nu exista vreo reală problemă care ar fi reprezentat un pericol pentru Biserică și pentru mântuirea oamenilor. Nu se grăbea să scrie, pentru a anticipa vreun eveniment. Ca egumen al Mănăstirii Grigoriou, atunci când se ivea vreo problemă dogmatică ori bisericească, aștepta ca altă mănăstire ori Sfânta Chinotită să-și spună părerea mai întâi. Doar când vedea că nimeni nu lua inițiativa, atunci vorbea el despre problema respectivă și scria articole. Pentru teme importante, care priveau credința, ethosul evanghelic ori însăși ființa Bisericii, se punea repede în mișcare cu multă hotărâre. Putem da ca exemplu aici filmul lui  Martin Scorseze, sau problema confiscării averilor bisericești în anii ’80. Îl durea când vedea că Biserica este în primejdie. Priveghea, nu dormea nopțile. Studia îndeaproape chestiunea respectivă. Dădea telefoane arhiereilor pe care îi cunoștea și le cerea părerea, îndemnându-i, în același timp să intervină. La fel îi îndemna și pe ceilalți teologi. Își spunea mereu părerea și povățuia de fiecare dată când era nevoie. Întărea pe fiecare. Pentru Biserică, nici o jertfă nu era prea mare.

5. A cincea, și, după părerea mea, ultima condiție pentru dobândirea și exercitarea harismei teologiei curate era virtutea dreptei cugetări cu care era înzestrat din plin. La gheronda, dreapta cugetare se exprima în două planuri. Primul dintre acestea era noblețea și înțelepciunea cu care Dumnezeu îl dăruise. Știa să deosebească instituțiile și oamenii după urmările faptelor lor. Întotdeauna dădea în vileag faptele, pe față, însă, față de oameni păstra un respect și afișa noblețe chiar și atunci când părerea lui se deosebea radical de părerile celorlalți. Avea un respect deosebit față de instituția Bisericii. Susținea cu toată tăria ordinea și ierarhia care există în Biserică. Spunea: ,,Nu se poate ca picioarele să se împotrivească capului”. Vroia să spună că, atunci când scriem ceva în semn de protest pentru o anumită opinie, când ne exprimăm critica de bună credință în privința a ceva, trebuie să o facem cu respect și bună cuviință către instituțiile bisericești și către persoanele care le deservesc. Știa să își spună cu curaj părerea sa, dar și să tacă, dacă ceea ce spunea nu era luat în considerare de ceilalți. Și în aceste situații, deși se mâhnea foarte tare, de vreme ce Biserica era cea care avea de suferit, lăsa ca Dumnezeu să hotărască în chestiunea respectivă. Se întrista, dar în adâncul sufletului simțea pacea Lui Dumnezeu.

Dreapta cugetare avea, însă, la părintele Gheórghios și o altă dimensiune. Avea darul de a deosebi imediat duhurile. Știa imediat când intervenția sa era necesară și când nu, când Biserica avea nevoie de o reacție mai hotărâtă, și când trebuia să acționeze cu delicatețe. Câteodată acționa cu dinamism, precum Profeții Vechiului Testament, iar altădată cu mare îngăduință. Prevedea urmările faptelor sale dar și urmările acțiunilor celorlalți. Nu se dezicea niciodată de faptele sau de vorbele sale. Nu era nevoie să îndrepte mai apoi ceva ce săvârșise. Când hotăra ceva, aceea era alegerea corectă.

6. Într-un asemenea suflet, împodobit cu cele mai înalte virtuți, harisma teologiei a găsit pământ roditor pentru a încolți și a da roade. Și a încolțit foarte de timpuriu. Am auzit de la oameni care l-au cunoscut, în perioada când preda la facultate, că el nu transmitea simple cunoștințe, ci duh de viață. Era modelul profesorului academic prin excelență. Studiile post universitare ale părintelui în domeniul teologie pastorale, l-au adus foarte aproape de catedra de drept canonic, dar înclinația sa pentru o teologie aplicată, și dragostea sa pentru poporul Lui Dumnezeu și pentru tineri l-au determinat să ia hotărârea de a  îmbrăca rasa monahală iar mai apoi veșmântul preoțesc.

În ceea ce privește teologia sa, părintele Gheórghios se înscrie în rândul părinților care au în centrul discursului lor teologic îndumnezeirea omului. Fiindcă îndumnezeirea omului este scopul Dumnezeieștii Întrupări, iar despre aceasta au teologhisit marii Părinți ai Bisericii. De foarte multe ori, gheronda îl pomenea pe Marele Atanasie și cunoscutul său cuvânt, și anume: ,,Acela S-a înnomenit pentru ca noi să ne îndumnezeim”. Pe de altă parte, îl iubea foarte mult pe Sfântul Grigorie Palama, din care cita foarte des, din scrierile căruia alegea foarte multe texte pentru lucrările, omiliile sau articolele sale. De asemenea, sfinții ale căror lucrări le folosea frecvent erau părinții filocalici din secolele XVIII și XIX, în principal Sfântul Nicodim Aghioritul, Sfântul Nectarie de Pentapoleos și Sfântul Iustin Popovici. Gheronda cunoștea foarte bine și teologia romano-catolică și protestantă, însă nu s-a lăsat influențat niciodată de aceasta. Putea să vorbească oricând despre aceștia, să cântărească părerile lor teologice, să aducă critici și să-și argumenteze solid punctul de vedere. Însă, în cadrul discursului său teologic nu vom găsi niciodată nici nume și nici puncte de vedere ale acelor teologi.

Discursul teologic al părintelui Gheórghios era autentică descoperire, creștere și luminare pe calea îndumnezeirii. Opera sa teologică fundamentală, care poartă titlul ,,Îndumnezeirea ca scop al vieții omului”, deși este redusă ca întindere, este un rezumat care reflectă pe deplin gândirea sa teologică, înveșmântat într-o exprimare simplă și accesibilă tuturor. Studiile sale științifice în jurul acestei teme, fără să aibă caracter sistematic, ci fiind realizate mai mult din perspectivă pastorală, îl arată pe Gheronda Gheórghios un bun cunoscător al moștenirii teologice a Sfântului Grigorie Palama.

Patru omilii de-ale sale, care se referă la învățătura Sfântului Grigorie Palama despre îndumnezeire, au fost publicate chiar de el în anul 2000 într-o carte ce poartă titlul Sfântul Grigorie Palama, învățătorul îndumnezeirii (Editura Sfintei Mănăstiri Grigoriou, Sfântul Munte, 2000). În prologul acestei cărți, gheronda ține să amintească următoarele lucruri: ,,Atunci când îndumnezeirea este pusă la îndoială de către apuseni, Marele Palama, ca tânăr teolog și fiu al tunetului, trâmbițează, propovăduind cereasca învățătură și teologie a îndumnezeirii și pune pe fugă mistificatorii Evangheliei. El, desigur, nu ar fi putut să transmită teologia aceasta, dacă nu ar fi fost el însuși subiect al îndumnezeirii”.

Dacă voi îndrăzni să repet ultima frază, punându-l pe Gheronda Gheorghios ca subiect al ei, nu aș fi departe de adevăr: ,,Gheronda nu ar fi putut să scrie și să păstorească având în perspectivă îndumnezeirea, dacă el însuși nu ar fi parcurs această cale a îndumnezeirii”. Fără să mă afund prea mult în amănunte în ceea ce privește studiile sale teologice, trebuie remarcat faptul că acestea aveau un puternic caracter pastoral, dar și discursul său pastoral era exprimat și argumentat teologic. Teologhisea păstorind pe credincioși, și îi păstorea prin teologia sa. Sutele de omilii pastorale și praznicare, majoritatea ținute la Mănăstirea Grigoriou, mărturisesc acest lucru.

Astfel, orientat spre ,,cereasca învățătură și teologie a îndumnezeirii”, era cât se poate de firesc ca gheronda să fie următor Sfântului Grigorie Palama, atât în cinstirea ,cât și în evlavia pe care o arăta față de Doamna de Dumnezeu Născătoare. Gheronda era un teolog și un cinstitor al Maicii Domnului. Evlavia lui pentru Maica Domnului justifica, desigur, apartenența sa la obștea monahilor aghioriți, însă, așa cum ne spunea de foarte multe ori, Maica Domnului era ajutătoarea lui prin excelență, fiindcă l-a salvat de la moarte când era copil, și Ea îi promisese mamei lui că îl va apăra întotdeauna.

Gheronda a scris foarte multe omilii în cinstea Maicii Domnului, pe care le-a rostit fie la trapeza mănăstirii, cu ocazia sărbătorilor închinate Maicii Domnului, fie ca invitat la alte mănăstiri ori biserici pentru a vorbi la diferite ocazii. În omilia sa, având titlul Doamna de Dumnezeu Născătoare – izvorul libertății noastre, după Sfântul Grigorie Palama și Nicolae Cabasila, scoate în evidență ,,umanismul” ortodox, având ca centru și model Dumnezeu-Omul, în comparație cu umanismul de tip european, care promovează omul autonom, produs al renașterii europene.

7. Cuvântul său teologic scris îngloba mai multe aspecte ale vieții bisericești. Principala latură a învățăturii sale este cea pastorală. În studiul său Slujirea pastorală conform Sfintelor Canoane (Editura Athos, Atena, 1976) – care a fost rodul bogat al carierei sale academice și pe care a publicat-o ca egumen al Mănăstirii Grigoriu – a pus bazele teologice ale contribuției sale pastorale în Biserică. În prologul acestei lucrări scrie: ,,Modul în care se face pastorația este o problemă ce privește atât turma cuvântătoare, dar și pe cei ce o păstoresc. Întotdeauna omenirea a întâmpinat greutăți, dar aceste probleme au venit prin om, din pricina lipsei legăturii cu Dumnezeu-Omul. De aceea, până astăzi există pastorația ortodoxă ce are în centru pe Dumneze-Omul (pastorația teantropocentrică), și pastorația antropocentrică, aceasta din urmă îmbrăcând diferite forme, de obicei ascunse” (pg. 14).

Despre teme pastorale, gheronda a scris și înainte de a se închinovia la Sfântul Munte, iar multe dintre acestea au fost cuprinse într-un volum cu titlul Chestiuni de ecleziologie și pastorație (Editura Sfintei Mănăstiri a Cuviosului Grigorie, Sfântul Munte, 1999).

Dintre temele care se aflau atunci printre preocupările sale amintim: modul de îmbunătățire a lucrării de cateheză, grija pastorală pentru cei suferinzi și cununia ca taină a dragostei. În cazul tuturor acestor trei teme este cât se poate de evident caracterul hristocentric, dimensiunea eclezială, dar și fundamentul teologic al preocupărilor sale.

De asemenea, nu trebuie să uităm pastorația pe care o făcea pentru cei din închisori, lucrare care a constituit și tema sa de doctorat, care a avut titlul ,,Grija pastorală a Bisericii pentru cei întemnițați” (Atena, 1969).

După așezarea sa definitivă la Sfântul Munte, cu diferite prilejuri, vorbea și scria în spiritul pastorației ortodoxe teantropocentrice. La un congres științific internațional dedicat Sfântului Grigorie Palama (Muzeul Militar, 13-15 noiembrie 1998), a  prezentat un referat cu titlul ,,Lucrarea pastorală a Sfântului Grigorie Palama”, pe care a publicat-o în seria celor patru omilii despre care am vorbit mai sus. În acest referat, Gheronda scoate în evidență caracterul teologic al lucrării pastorale a Sfântului Grigorie. La început, interpretând cuvintele Sfântului Grigorie, gheronda observă: ,,Țin să precizez încă de la început că toată lucrarea Sfântului Grigorie Palama a fost una pastorală”.

Dar și atunci când scria lucrări antieretice ori lupta împotriva ereticilor, atunci când ținea predici ori liturghisea, întotdeauna avea în vedere, în primul rând, mântuirea credincioșilor. Se știe că în tradiția patristică nu se făcea deosebire între aspectul  teologic și cel pastoral. Teologia a avut mereu un scop pastoral, iar pastorația se făcea plecând de la un fundament teologic.

În prima parte a acestui referat, părintele Gheórghios comentează, spunând că cea dintâi preocupare pastorală a Sfântului Grigorie a fost înfruntarea ereticilor (este vorba despre Varlaam și Achindin, care erau împotriva isihaștilor), cu următoarea însemnare: ,,În eventualitatea în care erezia lui Varlaam s-ar fi impus, Biserica ar fi decăzut dintr-o comunitate a Harului, într-o organizație religioasă, iar pastorația, ce avea ca scop îndumnezeirea omului, ar fi fost înlocuită de pastorația ce și-ar fi propus îmbunătățirea morală a omului cu ajutorul harului creat” (p. 71). Țin să menționez faptul că Gheronda avea dorința adâncă ca toți oamenii să trăiască în această comuniune a Harului îndumnezeitor.

8. A doua latură a vieții bisericești căreia Gheronda i s-a dedicat cu ajutorul discursului său teologic, a fost monahismul. Monahismul, mai ales cel aghioritic, era subiectul preferat al părintelui, atât în lucrările sale scrise, dar și în cadrul omiliilor pe care le ținea, de vreme ce și-a afierosit întreaga sa energie pentru cultivarea și susținerea atât a monahismului aghiorit – ca egumen al mănăstirii Cuviosului Grigorie – cât și a monahismului feminin, ca duhovnic al monahiilor mai multor mănăstiri, de pe întreg cuprinsul Greciei.

În lucrarea sa ,,Slujirea pastorală în lumina Sfintelor Canoane”, dedică un capitol special pentru a întemeia instituția monahismului pe baze teologice stabile care reies din Tradiția Canonică a Bisericii, arătând că Monahismul este cale sigură, ,,desăvârșită a omului care conduce la Împărăția Cerurilor”, așa cum scrie părintele la începutul acestui capitol.

În anul 1990, părintele Gheórghios a susținut un referat cu titlul Învățătura despre monahism în viziunea sfinților ierarhi Grigorie Palama și Nectarie de Pentapóleos, făcătorii de minuni, care a fost prezentat la Conferința Națională Monahală desfășurată în Grecia, la Meteora, în aprilie 1990. În cadrul acestei expuneri, gheronda a subliniat contribuția imensă a teologiei isihaste a Sfântului Grigorie Palama, precum și experiența duhovnicească a Sfântului Nectarie de Pentapoleos la înflorirea monahismului în Grecia, în zilele noastre, în pofida puternicei influențe negative venite dinspre Apus.

În 1997 susține el însuși în cadrul unei întruniri organizată de Mitropolia Veriei și Naousei, un referat cu titlul Viața monahală, în lumina Tomului Aghiorit al Sfântului Grigorie Palama (veziSfântul Grigorie Palama, învățător al îndumnezeirii, editura Sfintei Mănăstiri a Cuviosului Grigorie, Sfântul Munte, 2000, pp. 91-104). În acest studiu a fost examinată și interpretată învățătura cuprinsă în Tomul Aghiorit. Conform acestui Tom, Harul Lui Dumnezeu, la care se fac părtași cei îndumnezeiți, și pentru dobândirea căruia monahii, dar și creștinii, în general, se luptă din răsputeri, este energie dumnezeiască necreată a Dumnezeului Întreit. Toți cei care nu mărturisesc această credință transmisă de Sfinții Apostoli și Sfinții Părinți nu fac parte din Biserică. Mai mult, pentru a sublinia faptul că, în afara teologiei ortodoxe și a Bisericii, nu poate exista viață monahală îndumnezeitoare, adresează următoarele întrebări: ,,Dacă harul este creat, cum se va îndumnezeii omul, care este și el creat? Și cum nu va decădea viața monahală și duhovnicească într-o etică searbădă cu restricții în ceea ce privește alimentația, într-o activitate ce îl are în centru pe om, și nu pe Dumnezeu?”.

În 1998 a redactat, de asemenea, un referat în cadrul Conferinței Monahale organizate de Sfânta Mitropolie Kalavríton și Eghialías (3-5 iulie 1998) având ca temă ,,Caracteristicile Monahismului Ortodox”. În același an va pregăti un alt expozeu la Conferința Monahală organizată de Sfânta Mitropolie a Megarelor și Salaminei, având ca temă ,,Primirea în cadrul obștii a celui de curând venit în mănăstire”. Și, pentru a nu vă obosi expunând aici toate referatele părintelui Gheórghios, mă voi limita și voi aminti că în anul 2000 a susținut un referat având ca temă ,,Monahismul și vederea luminii necreate”, pe care l-a susținut în cadrul Conferinței Monahale care s-a ținut în același an.

Prin aceste referate și cu ajutorul multor articole publicate, gheronda a făcut cunoscut caracterul latreutic, isihast și mărturisitor al monahismului aghiorit. Amintesc aici, de asemenea, referatul ,,Cultul dumnezeiesc la Sfântul Munte. Caracteristicile principale ale lui”, care a fost pregătit pentru Simpozionul științific ,,Tesalonicul Creștin în perioada Paleologilor” (1989), referatele sale prezentate la conferințele organizate de Sfânta Mitropolie a Tesalonicului, cu titlul Monahismul după Sfântul Simeon arhiepiscopul Tesalonicului (1983) și Fecioria în viața Sfântului Dimitrie după Sfântul Grigorie Palama (1980), care au fost publicate în volumul Monahismul Ortodox și Sfântul Munte (editat de Sfânta Mănăstire a Cuviosului Grigorie, Sfântul Munte 1998), precum și articolul său ,,Caracterul niptic și isihast al monahismului aghiorit„ (publicat în volumul Sfântul Munte în mileniul trei, editat de Asociația Prietenilor Poporului, Atena 2003).

La conferințe a militat pentru sublinierea bazei duhovnicești, isihaste și bisericești ale monahismului ortodox.

Însă, atunci când, din pricina problemelor de sănătate, a fost nevoit să-și întrerupă participarea la conferințe și simpozioane, timp de aproape un deceniu (din 2001 încoace), gheronda s-a dăruit în întregime sprijinirii monahismului feminin, prin vizite pastorale la diferite mănăstiri, acolo unde, prin binecuvântarea ierarhului locului, a îndeplinit și funcția de duhovnic pentru maicile închinoviate acolo. Acest important capitol, al activității sale pastorale, va fi cunoscut și evidențiat în viitor prin valorificarea omiliilor sale pastorale, pe care le-a scris în timpul vizitelor sale la diferite mănăstiri.

9. Al treilea aspect, la fel de important al vieții bisericești, căreia i-a închinat o mare parte a vieții sale și un bogat discurs inspirat din textele patristice. Având binecuvântarea ierarhilor diferitelor mitropolii, a mers în majoritatea orașelor mari din Grecia, unde a ținut predici, dintre care cea mai cunoscută este cea care poartă titlul ,,Îndumnezeirea ca scop al vieții omului” (editată mai apoi de Sfânta Mare Mănăstire a Cuviosului Grigorie). La biserica Sfântul Dimitrie din Tesalonic, în prezența mitropolitului Panteleímon Hrisofákis, gheronda a ținut o omilie despre chestiuni importante care privesc viața bisericească, care sunt legate nemijlocit și în principal de învățătura cu privire la îndumnezeire. Aduc aminte aici câteva astfel de omilii: Viața în Hristos după Sfântul Filotei Kokinos, Patriarhul Constantinopolului (Duminica a V-a a Postului Mare, 1983), Lumina creată din lume și lumina necreată a Lui Hristos după Sfântul Grigorie Palama (Duminica a II-a a Postului Mare, 1984), Lucrarea Sfinților Chiril și Metodie și mesajul lor către popoarele ortodoxe din zilele noastre(Duminica a III-a a Postului Mare, 1985), Iubirea nesfârșită a Lui Dumnezeu pentru oameni (Postul Mare, 1997).

10. Cel de-al zecelea și, totodată, cel mai important aspect al contribuției teologice a părintelui Gheórghios a fost apărarea poporului drept credincios de deformarea și falsificarea adevărului credinței ortodoxe. Biserica, desigur, nu va înceta niciodată de a fi stâlp și temelie a Adevărului. Din păcate, însă, poporul nostru ortodox se lasă, câteodată, influențat de teorii nou apărute, așa cum ar fi teoria ramurilor, a Bisericilor surori sau a celor doi plămâni ai Bisericii, teorii pe care le popularizează și le promovează prin diferite metode de difuzare, teologi care promovează ,,libertatea de conștiință”.

Însă, credința noastră se află în primejdie și din pricina unor ,,acrobații teologice” atribuind diferite pseudoînvățături pe seama Sfântului Fotie (,,tradiția lui Fotie”), sau învățătura cu privire la purcederea Sfântului Duh, învățături care sunt străine de tradiția Bisericii Ortodoxe. În sfârșit, este subminată conștiința dogmatică ortodoxă a poporului binecredincios prin promovarea unei mentalități secularizate, vorbindu-se de ,,anchiloze dogmatice” care aparțin trecutului și care trebuie depășite prin dialog în numele dragostei. Prin impunerea unor asemenea puncte de vedere care sunt promovate și cultivate sistematic, există riscul ca poporul dreptcredincios să se dezică de credința Apostolică și de conștiința sa de sine ecleziologică.

Aceasta era și îngrijorarea părintelui. De aceea, spune în acest sens: ,,Excepțiile în numele credinței nu înstrăinează doar teologia Bisericii, ci denaturează și viața bisericească și duhovnicească și, de aceea, în mod direct, pun în pericol mântuirea omului… (Ortodoxie și Umanism, p. 86).

A elaborat lucrări științifice pentru a explica deosebirea dintre Biserica Ortodoxă și celelalte ,,biserici” eterodoxe și credințe de sorginte creștină, precum și diferența enormă care există între umanismul teantropocentric (umanismul care îl are exponent pe Hristos Dumnezeu-Omul) ortodox și umanismul antropocentric european.

11. Gheronda înțelesese foarte bine că deosebirile dintre Biserica Ortodoxă și creștinismul apusean nu pot fi depășite, atâta timp cât există antropocentrismul umanist de tip apusean, adică, atâta timp cât Dumnezeu-Omul a fost eliminat iar locul Său a fost luat de omul secularizat și autonom, produs al umanismului european. De aceea, în 1978 va publica o broșură, Tradiția Ortodoxă și Papismul, iar în 1982 Ortodoxie și Umanism. Acestea două vor apărea într-un volum unitar în 1995, intitulat Ortodoxie și Umanism – Ortodoxie și Papism. În prolog găsim scrise următoarele: ,,Din păcate, nici antropocentrismul umanist, și nici papismul, care nu este altceva decât forma religioasă a umanismului, nu au încetat să amenințe poporul nostru [grec] dreptcredincios, precum și pe frații noștri din celelalte țări ortodoxe… Consider că acum se cere mai mult decât oricând reeditarea celui de-al doilea studiu despre papism, după ce ortodocșii și romano-catolicii au încheiat o înțelegere la Balamand (Liban)… Conform acestei înțelegeri, romano-catolicismul este recunoscut ca Biserică egală cu Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolică a Lui Hristos, în învățătură, credință, Taine și succesiunea apostolică”.

De vreme ce vorbim despre înțelegerea de la Balamand, merită să spunem, de dragul istoriei, că textul-epistolă pe care Sfânta Chinotită a Sfântului Munte l-a trimis Patriarhiei Ecumenice, atunci când a luat act de această nepermisă înțelegere, a fost redactat de fericitul întru adormire Gheronda Gheórghis Kapsánis.

În urma nivelării ecleziologice dintre Biserica Ortodoxă și Romano-Catolicism (1993), care, în realitate, reprezintă o pierdere pentru credința ortodoxă, și un eșec al tratativelor pentru găsirea unei rezolvări în cazul spinoasei probleme a Uniației (2000), agenda discuțiilor teologice a adus în prim plan problema primatului papal. Și în privința acestei teme gheronda a luat o poziție fermă față de Documentul de la Ravena (2007), prin care Papa tinde să fie recunoscut ca episcop al Bisericii ,,ortodoxe” a Romei, în baza textului de la Balamand, cu privilegiile care îi asigură primatul în primul mileniu în timpul Sinoadelor Ecumenice, lucru care, reinterpretat, nu înseamnă altceva decât cunoscutul primat papal de jurisdicție bisericească universală. Poziția părintelui față de această problemă poate fi redusă la următoarea declarație: ,,…înțelegerea de la Ravena cu privire la sinodalitate și autoritate [bisericească] nu corespunde criteriilor ecleziologice ortodoxe, astfel încât să constituie o bază sigură pentru continuarea discuțiilor în privința temei primatului papal. De aceea, dacă urmărim discuțiile despre cum a fost interpretat primatul papal după primul mileniu creștin și după primul și cel de-al doilea Sinod de la Vatican, acest lucru trebuie să se facă din partea reprezentanților Bisericii Ortodoxe, având drept criteriu învățătura ortodoxă a Sfinților Părinți, și nu atitudinea împăciuitoare de-a lungul timpului, ori atitudinea hegemonică a Vaticanului. Recunoașterea vreunuia dintre privilegiile Papei menționate mai sus, sau acordul cu privire la altele asemenea, care contravin ecleziologiei ortodoxe, înseamnă, fără doar și poate, ,,uniație”, și nu unire, cu care nu avem cum să fim de acord”.

12. Cealaltă importantă ramură a creștinismului apusean, Protestantismul, îi desconsideră pe teologii ortodocși care cred că ecleziologia ortodoxă este exclusivistă (exclusiveness) și nu contribuie la unitatea creștinilor. Astfel, prin diferite metode este promovată celebra sintagmă ,,unitate în diversitate” (unity in diversity), plăsmuire și aceasta a ecleziologiei protestante (comprehensiveness), conform căreia toate ramurile creștine (și, după aceștia, aici sunt incluse și Bisericile Ortodoxe) dețin o parte a adevărului Lui Hristos revelat și trebuie să contribuie la viziunea comună a unității în diversitate.

Gheronda, dincolo de multele articole pe care le-a scris de-a lungul timpului împotriva mentalității protestante, și-a exprimat punctul său de vedere teologic și față de acei ortodocși susținători ai lor în paginile periodicului editat de Comisia de Dogmatică a Sfintei Chinotite a Sfântului Munte el însuși fiind redactor. În acest periodic scrie: ,,Noi, ortodocșii, nu câștigăm nimic prin participarea noastră în Consiliul Mondial al Bisericilor. Dimpotrivă, nu câștigăm decât ocară și stricare a valorilor noastre. Misiunea noastră, de a propovădui mesajul Evangheliei către cei de altă credință nu propășește, fiindcă la Consiliul Mondial al Bisericilor protestanții nu se nu sunt interesați de a primi credința ortodoxă, ci doresc să coexiste alături de Ortodoxie într-o formă de existență în care toate aceste așa-numite biserici se recunosc între ele. Orientarea acestora este în acord cu ecleziologia lor. Noi, ortodocșii, însă, nu putem participa la un organism (Consiliul Mondial al Bisericilor) a cărui constituire, formare și funcționare se bazează pe ecleziologia protestantă, fără ca participarea noastră să nu însemne părăsirea propriei noastre ecleziologii (p. 52)”.

13. Rolul catalizator al teologiei părintelui s-a arătat foarte clar, mai mult decât în orice altă situație, în finalul pe care l-a avut dialogul teologic dintre ortodocși și necalcedonieni. După studierea foarte minuțioasă a tuturor fazelor acestui dialog teologic, și tot ce decurgea de aici, părintele Gheórghios a tras concluzia că unirea care se pregătea între ortodocși și necalcedonieni nu este o unire care se bazează pe hristologia ortodoxă, ci pe compromisurile hristologice așa cum reies ele din așa-numitele Înțelegeri Comune din anii 1989 și 1990. Acest dialog, deși pentru unii teologi și pentru unele Biserici Ortodoxe a fost considerat încheiat, astfel încât s-a mers mai departe la slujire comună atât la Constantinopol, cât și la Alexandria, pentru gheronda nu s-a finalizat încă, ci trebuie să se desfășoare în baza principiilor care vor asigura unitatea în baza hristologiei ortodoxe. Contribuția teologică a părintelui Gheórghios în domeniul discuțiilor dintre Ortodoxie și necalcedonieni, s-a concretizat în mai multe apariții editoriale dintre care amintim: Observații cu privire la dialogul teologic dintre ortodocși și necalcedonieni (volum editat de Sfânta Chinotită a Sfântului Munte, 1996), Sunt necalcedonienii ortodocși? (editată de Sfânta Mănăstire a Cuviosului Grigorie, Sfântul Munte, 1995), Ideologia ortodoxă a necalcedonienilor (2005).

14. Interesul teologic al părintelui pentru problema dezvoltării așa-zisului dialogul inter-religios, a fost dovedit de-a lungul timpului prin apariția mai multor lucrări și articole, dar și prin numeroase omilii pe care le-a ținut. Rod al grijii sale pentru informarea pliromei (poporului binecredincios) Bisericii despre direcțiile sincretice a fost și scrierea și editarea unei broșuri, Ortodoxie și Islam(2000), în cuprinsul căreia putem găsi scrise următoarele: ,,Calea sincretismului interconfesional constituie un pericol și o vătămare la nivel sufletesc pentru cei care, fără o bază solidă a credinței ortodoxe participă la aceste programe educaționale care nu au nimic comun cu viața trăită în duhul profund al Ortodoxiei” (p. 43). Această observație profetică poate fi pusă în legătură directă cu recentele programe pilot derulate de Ministerul Învățământului, cu privire la predarea religiei la școala generală și la gimnaziu, despre care, fericitul gheronda a spus într-un articol, pe un ton foarte hotărât, că nu sunt altceva decât un ,,îndrumător către impunerea unei religii universale”. Aceeași poziție a avut-o și în cadrul expunerii susținute la Congresul Național Științific având ca temă ,,Lecția de religie – Probleme- Repere – Propuneri”, desfășurat la Tesalonic în anul 2013. Continuarea şi sursa: pemptousia.ro