IEROMONAHUL DAMASCHIN SCHIPOR
Mânăstirea Putna
(1908–1988)
Acest smerit ieromonah era din satul Laura, Vicovul de Sus–Suceava, fiind crescut în frică de Dumnezeu. La vârsta de 28 de ani intră în obştea Mânăstirii Putna şi în anul 1939 este tuns în monahism, primind numele de Damaschin. În anul 1948 este hirotonit ieromonah şi slujeşte Sfânta Liturghie aproape zilnic în biserica acestei mânăstiri, timp de 40 de ani.
Niciodată nu lipsea de la sfintele slujbe, ci venea cel dintâi în casa Domnului şi ieşea cel mai de pe urmă. Avea chipul blând, senin şi era foarte milostiv. Citea Psaltirea în fiecare zi, pe care o ştia pe de rost, şi săvârşea în taină rugăciunea inimii. Îi iubea pe toţi şi era iubit de toţi: de călugări, credincioşi, copii şi animale.
Era întotdeauna liniştit, blând, smerit, împăcat cu sine, cu lumea şi cu Dumnezeu. De aceea îl căutau adeseori credincioşii şi îi cereau cuvânt de folos.
Sosindu-i ceasul morţii, s-a săvârşit cu pace într-o zi de Duminică dimineaţa, la 11 septembrie, 1988.
* * *
Părintele Damaschin, monahul care a salvat Mănăstirea Putna (partea I)
De Cristian Curte
Monahii au o înţelepciune hâtră care îi ajută în situaţii limita. Ei nu sunt încorsetaţi ca noi de reguli şi de frica. De aceea cu o mare spontaneitate descurca cele mai încâlcite dileme. În cele ce urmează veţi găsi un astfel de exemplu legat de ieromonahul Damaschin Schipor, vieţuitor în mănăstirea Putna, pe care a şi salvat-o cu o înţelepciune demna de paginile cărţilor de istorie. Amintirea bătrânului cu viaţa sfânta am depănat-o într-o dimineaţa de vara cu părintele Iacob Bârsan, ajuns acum şi el la vârsta senectuţii.
Părintele Damaschin Schipor a fost ieromonah în Mănăstirea Putna. A venit din tinereţe la mănăstire, dinainte de război şi a prins al doilea război mondial singur în mănăstire. Mulţi au fugit, chiar stareţul mănăstirii a plecat de aici. Când a început războiul, au venit nemţii şi-au ocupat mănăstirea, iar după ce noi ne-am aliat cu ruşii, nemţii au vrut să bombardeze mănăstirea că au spus: „Voi aţi întors armele împotriva noastră, v-aţi aliat cu ruşii, şi nu meritaţi să rămâneţi!”
Atunci părintele Damaschin l-a chemat din sat pe un moş, Costan, care ştia bine nemţeşte, şi a vorbit cu un ofiţer neamţ: „Hai să vă arăt eu ceva ca să înţelegeţi de ce voi aveţi o mare contribuţie la mănăstirea Putna, prin regele Carol. El a fost regele României, dar a fost din seminţia voastră, a fost neamţ. Veniţi să vedeţi pe clopot!” Şi acolo era scris: „Ctitoria Regelui Carol”. Şi atunci ei s-au înmuiat, s-au răzgândit, să nu mai bombardeze mănăstirea…. că ei, pe unde se retrăgeau, distrugeau totul.
Când au venit ruşii, au ajuns în poarta mănăstirii, imediat după retragerea nemţilor. A venit un ofiţer, calare pe-un cal, mare.
Când a ajuns în poarta mănăstirii, lângă clopotniţă sunt firidele astea de la drumul străjii, şi acolo era pus în stânga un steag tricolor, iar în dreapta … unul cu zvastică. Şi a intrat în mănăstire, l-a somat pe părintele Damaschin, l-a pus cu faţa la perete, să-l împuşte, că „Voi sunteţi cu nemţii!” Părintele însă ştia bine ruseşte. Şi spune: „M-aţi condamnat? M-aţi judecat? N-am nicio judecată! Pentru ce?” „Uite, asta este judecata! Steagul ci zvastică!” Şi atunci, el a spus: „Da, dar înainte de moarte, orice condamnat are dreptul să spună un cuvânt. Eu nu ştiu să vă spun prea multe. Dar vreau să vă arăt ceva. Şi după aceea, să mă împuşcaţi.” Ofiţerul l-a lăsat să vadă ce face, dar era cu mitraliera îndreptată spre el. Părintele Damaschin s-a dus pe drumul de strajă şi a coborât steagul cu zvastică, l-a scos de pe băţ, l-a prins de la jumătate şi l-a rupt drept în două. Şi cum era părintele Damaschin, desculţ în bocanci (era cu nişte bocanci aşa, rupţi, dar cu picioarele goale, fără şosete) a scos piciorul drept din bocanc şi l-a înfăşurat în bucata de steag cu zvastica, şi s-a încălţat înapoi. Şi spune: „Asta mi-a fost dorinţa mea, să calc pe zvastică, aşa că acum poţi să mă împuşti liniştit.” Când a văzut ofiţerul gestul ăsta, a luat cealaltă jumătate, a scos el cizma lui, şi a înfăşurat-o pe piciorul stâng, şi şi-a tras cizma înapoi în picior. Pentru el era un act de biruinţă, de bucurie, să prindă el steagul nemţilor… Şi l-a îmbrăţişat pe părinte, l-a strâns în braţe şi a uitat că trebuia să-l împuşte.
Apoi părintele l-a luat prin mănăstire, să-i arate ce-i pe acolo. Căutau băutură, căutau vin, nu era nimica, că ei au fost săraci. Erau câţiva cartofi, care mai erau prin beci, pe care părintele îi cocea şi îi dădea de mâncare la nişte prizonieri evrei. Au adunat nemţii, în retragere, toţi evreii ce-au fost în Rădăuţi, şi-au mai prins nişte evrei de prin Siret, şi i-au adus la mănăstire şi acuma voiau să-i deporteze ori să-i omoare, planul lor nu-l ştia nimeni prea bine. Şi părintele ce făcea? Cu o baionetă găsită, rămasă de la nemţi, a făcut o gaură în uşa de la beci, cât să bagi mâna. Şi pe gaura aia băga şi câte-o sticlă cu apă şi le dădea, şi câte un cartof copt la fiecare. Şi i-a hrănit până au plecat nemţii, care nu i-au luat cu ei.
Acuma, ruşii i-au spus părintelui Damaschin: „Voi aţi fost cu nemţii, eu n-am încredere că pe-aici n-au să fie unii rămaşi să tragă. S-ar putea să fie şi aici, în mănăstire, în clopotniţă careva!” Părintele zice: „Nu este! Dacă trei zile o să auziţi împuşcătură, să mă împuşcaţi pe mine!” Şi le-a arătat şi moş Costan: „Uite, acolo e casa mea! Să tragi cu tunul în casa mea, dacă ai să auzi o împuşcătură aici, în zonă!” Şi aşa a scăpat mănăstirea Putna şi de nemţi, şi de ruşi, cu tot cu evreii din ea, cu înţelepciunea părintelui Damaschin.
Părintele Damaschin, monahul care a salvat Mănăstirea Putna (partea a II-a)
Una din creştinele din Gura Putnei, care s-a spovedit la dânsul cât era el în mănăstire, acuma era pe moarte. Şi a trimis vorbă, dacă ştie cineva de părintele Damaschin, prin rudele ei. Ştia că părintele este în sat la Putna, muncea la fabrică. Şi a venit la dânsul unul din feciorii bătrânei, şi i-a spus: „Mama este pe moarte şi pentru că aţi spovedit-o şi înainte, vrea să-i citiţi nişte rugăciuni şi s-o spovediţi şi acum.” Zice: „Eu îs dat afară, dar… nu ştiu cum să fac!” El n-a fost caterisit. L-a dat doar statul afară, din ordinul comuniştilor, când au desfiinţat mănăstirea – dar nu era caterisit. Aşa că s-a gândit: „Aş putea să fac în taină o spovedanie…”
A luat epitrahilul, a luat molitfelnicul şi dulama şi s-a dus la bătrână, cu geanta, şi a spovedit-o. A rămas să cheme preotul din sat s-o împărtăşească. Nu avea el Sfinte Taine, nu avea cum s-o împărtăşească, numai a spovedit-o. Cineva l-a pârât pe părintele că a intrat acolo. Când a ieşit de la bătrână, la poarta era miliţianul, şeful de post, şi l-a arestat. „De unde vii?” „Păi de aici, de unde aţi văzut că am ieşit.” „Ce-ai căutat aici? Ai venit să faci servicii religioase? Tu ştii că nu ai voie? Eşti dat afară, eşti scos din mănăstire.” Şi el a recunoscut ce a făcut: „Bătrâna, mergeţi şi o vedeţi, este pe moarte. Eu i-am fost duhovnic. Am venit să o dezleg, înainte de moarte, aşa este şi eu n-am făcut nicio greşeală.” „Nu, nu ai voie să faci asta. Recunoşti?” „Da!” L-au luat, a dat declaraţie, a recunoscut că a făcut spovedanie, slujbă, acolo. L-au arestat şi l-au dus la Botoşani. A făcut doi ani de închisoare. Şi el s-a bucurat: „Dacă Mântuitorul, Stăpânul meu, a fost închis, mă bucur că am fost şi eu închis. Că El a fost pe nedrept. Eu măcar am fost pe drept, că am făcut ce nu trebuia să fac – după ei; dar după mine, eram obligat să fac.” Şi a făcut doi ani de închisoare. După asta, a fost eliberat şi reprimit în mănăstire.Viaţa sfântăEu l-am cunoscut, era un om cu viată sfântă! Blând. O blândeţe ce nu se putea spune; n-am mai întâlnit aşa ceva. Era o fire robustă; nu gras, dar era rotofei şi micuţ de statură, foarte muncitor. Tăia lemne pentru toată mănăstirea: şi pentru bucătărie, şi pentru brutărie, şi pentru părinţii care făceau foc la camere, să se încălzească. Vara, când era de făcut fân, el împrăştia fânul tot timpul, ajuta la strâns, cu toate că era bătrân, avea aproape 80 de ani. Iar la masă, când ne adunam, după ce se ridicau toţi, când făceau rugăciunea de mulţumire, mai rămâneau pe masă felii de pâine, începută, rupte, de la părinţi. Şi lua toate feliile, fărâmiturile, ce rămânea, resturi şi le băga în sân. Şi unii din părinţii tineri ziceau: „Ia uite la părintele, n-a mâncat destul la trapeză, acuma îşi mai ia şi acasă resturi de pâine!” Şi nu ştia nimeni ce face cu ele. Eu însă l-am surprins de câteva ori. Mergea în spatele zidului mănăstirii, scotea câte o bucată de pâine şi o fărâma în mână, făcea fărâmituri, şi „Pui, pui, pui…” chema păsărelele. Era foarte simplu şi simpatic, aşa. Şi dintr-o dată ele începeau să vină. Care erau pe cap, pe mână, pe umăr, venea fiecare pe rând pe mână şi îşi lua bucăţica, zbura, venea alta, şi tot le dădea, cât avea pâinea aia prin sân, tot le dădea să mănânce, şi pleca. Păsări sălbatice! Nu ştia nimeni ce face el.
Singura zi când el n-a fost la biserică a fost în ziua când a murit. În rest n-a lipsit niciodată, el făcea Utrenia, întotdeauna, şi parastasul pentru morţi. De obicei începea de dimineaţă la ora patru. El era primul la uşa bisericii. La patru fără un sfert, paraclisierul nu era ajuns dar el era acolo. Aştepta şi când deschidea era primul. În ziua când a murit, şi-a făcut rugăciunile, a încercat să se îmbrace, a vrut să plece la biserică şi s-a simţit slăbit. A deschis geamul — stătea la mansardă, sus — să intre un pic de aer, şi a simţit o slăbiciune, aşa. Mai erau doi părinţi cu dânsul în chilie, unul este părintele Ioachim, care este arhidiacon şi era şi fratele Gheorghiţă. S-a ridicat, a deschis geamul, a văzut că nu se simte bine şi s-a întors înapoi. Chilia era împărţită în două: în spate avea o cămăruţă mică, de doi pe trei, şi chilia din faţă în care stăteau fraţii ăştia doi. Şi s-a întors înapoi în cămăruţa lui, s-a aşezat în genunchi şi a început să plângă că n-a putut să se ducă la biserică. Suspina, aşa. Dintr-o dată, cei doi au auzit că nu mai suspină părintele. Dar stătea în genunchi. Şi când s-au uitat, el era trecut la Domnul. În timpul acela, a intrat un porumbel alb în chilie, pe geamul pe care l-a deschis el înainte. Nu-l puteau da afară, zbura prin chilie, pe acolo.
L-am îmbrăcat apoi pe părintele, l-am coborât şi l-am dus în paraclis, sub policandru. Când părintele a început să-i facă Trisaghionul, pe uşă au intrat o puzderie de păsări. Erau atât de multe încât nu se mai putea citi, nu se înţelegea nimic, nu se mai auzea nimic în biserică. Cred că toate păsările din jur au venit în biserică: pe policandru, pe strane, zburau prin biserică, ţârâiau, ţipau, nu înţelegeai nimic. Nu se putea citi nicio dezlegare, nu se înţelegea de gălăgia păsărilor.
– Ele au simţit că le-a murit binefăcătorul.
Da. După plecarea noastră din chilie, a plecat şi porumbelul ăla, pe care nu l-a mai văzut nimeni. Când să-l îngropăm pe părintele, l-am dus la cimitir şi cred că din toată pădurea au venit păsări acolo. înainte de a-l da în groapă, când să-i citească Evanghelia lui Lazăr, şi rugăciunile de dezlegare, nu se înţelegea nimica. Nu s-a înţeles nici predica; toate păsările ţârâiau, ţipau, au venit în cimitir.
– Aţi fost şi Sfinţia voastră acolo?
Da, eram prezent, eram prezent. L-am prins, a fost aici. Astea sunt câteva din faptele minunate ale părintelui Damaschin.