16 ANI DE LA TRECEREA LA DOMNUL A
PĂRINTELUI CONSTANTIN VOICESCU
*
Autor: Pr. Vasile Gordon
Vocaţia omiletică – sau învăţătorească – a Părintelui Constantin Voicescu poate fi analizată doar în contextul celorlalte slujiri specifice preoţiei: cea sfinţitoare şi cea pastorală. Părintele nu învăţa doar de la amvon, ci prin tot ce făcea ca preot şi ca om, căci însăşi viaţa sa era pildă şi învăţătură pentru toţi cei care au avut privilegiul de la Dumnezeu să-l cunoască şi să-i fie în preajmă.
Părintele Voicescu a înţeles în mod exemplar că numai concordanţa dintre cuvînt şi faptă este conformă cu Evanghelia Mîntuitorului nostru Iisus Hristos. Desigur, armonia desăvîrşită între cuvînt şi faptă o are numai Hristos, ca Dumnezeu şi Om desăvîrşit, dar cei care au fost consacraţi pentru a-L sluji trebuie să se străduiască a-L imita. Iar cine l-a cunoscut pe Părintele Voicescu şi-a dat seama fără greutate că Sfinţia Sa trăia într-o neîntreruptă imitatio Christi, ca să folosim formularea inspirată a lui Toma de Kempis. Ceea ce predica de la amvon era mai întîi trăit şi experimentat în faptele, cuvintele, gesturile şi toate manifestările personale.
Părintele nu era neapărat cotat drept un predicator celebru, de talia altor părinţi, recunoscuţi unanim şi foarte populari: Galeriu, Ilie Moldovan, Cleopa sau Teofil Părăian. Părintele Voicescu era apreciat cu prioritate pentru alte calităţi: duhovnic înţelept şi cald, slujitor impecabil, om de atitudine civic-morală, nu doar religioasă, preot implicat în foarte multe acţiuni sociale şi caritabile. Numai în lumina acestor slujiri ne apare şi adevărata dimensiune a predicatorului. Căci învăţăturile pe care le devolta la mavon erau întotdeauna în legătură strînsă cu problemele curente, fie duhovniceşti, fie social-caritabile, fie chiar politice uneori, atunci cînd considera că trebuie luată o anumită atitudine.
Duhovnicul preşedintelui Constantinescu
Ca duhovnic, era unul dintre cei mai căutaţi preoţi din Bucureşti, frecventat atît de creştini obişnuiţi, cît şi de un important număr de intelectuali, de toate vîrstele, dar mai ales tineri. Sub epitrahilul său îngenuncheau adesea şi importanţi oameni politici. Nu mai este un secret acum că Emil Constantinescu, fostul preşedinte al României, l-a avut duhovnic şi avem convingerea că dacă Părintele ar mai fi trăit, Constantinescu ar fi avut în el cel mai preţios sfetnic şi, în consecinţă, ar fi făcut mai multe lucruri bune şi mai puţine greşeli.
Ca slujitor în cadrul serviciilor divine, publice şi particulare, oficia cu toată dăruirea, întotdeauna cu veşmintele curate, discret în voce şi gestică, foarte delicat cu alţi slujitori. Cu toate că dispunea de o voce sonoră şi caldă, cu o bună întindere, nu abuza niciodată de aceste calităţi.
Ca om de atitudine, Părintelui îi era în totalitate străin pasivismul. Aşa a fost educat de mic, aşa se explică apartenenţa sa la Frăţiile de Cruce, aşa se face că de tînăr a cunoscut închisorile, atît sub regimul antonescian, cît şi sub comunişti. Pînă la evenimentele din anul 1989, fiind anchetat lunar, Părintele şi-a manifestat atitudinile civice în mare taină, sfătuind mai mult la spovedanii, iar în predici vorbind oarecum „cifrat”, pentru a nu fi cumva înregistrat ca atare de urechile omniprezentei Securităţii. Credincioşii înţelegeau însă mesajul, căci îi cunoşteau atitudinea.
Crescut în spiritul patriotismului autentic, după decembrie ’89 Părintele s-a simţit dator să vorbească deschis şi ferm, renunţînd aproape în totalitate la problemele personale şi dedicîndu-se parohiei şi problemelor cetăţii. Unii l-a înţeles şi judecat greşit, acuzîndu-l chiar că face politică în loc să-şi vadă de „datoriile” sale preoţeşti… Dar Părintele tocmai asta făcea: a înţeles că datoriile lui erau legate şi de viaţa publică, pentru că preotului nu-i poate fi indiferent pe mîna cui se află ţara. Cei care s-au grăbit să-l judece ar fi trebuit să ştie că, în vremuri grele şi tulburi pentru stat şi Biserică, înşişi călugării de la Muntele Athos, bunăoară, coborau în viaţa publică, renunţînd la liniştea chiliei şi luînd atitudine deschisă împotriva celor care lezau interesele comunităţii. O asemenea atitudine a avut Părintele Voicescu. Spunea lucrurilor pe nume, dînd gir duhovnicesc unor oameni politici pe care-i cunoştea bine, alte ori înfierînd lichelismul şi pe reprezentanţii lui. Părintele însuşi participa la întrunirile Alianţei Civice şi a purtat cu mîndrie ecusonul de „golan” în Piaţa Universităţii. Nu era preotul care să rostească doar „Doamne, Doamne…”, să împartă binecuvîntări şi apoi să doarmă liniştit. A fost un om de atitudine, cum rar se poate întîlni! Era permanent preocupat de soarta ţării şi nu de puţine ori îndurerat de oportunismul unora dintre cei aflaţi la putere.
Slujirea social-caritabilă a Părintelui era foarte bine cunoscută şi înainte de Revoluţie. Nu doar bătrînii şi familiile sărace din parohie beneficiau de iubirea lui samariteană, ci şi cei din aziluri, din orfelinate şi spitale, pentru care organiza mereu colecte de daruri, pe care le oferea cel mai adesea personal. După Revoluţie, Părintele s-a angajt cu toată fiinţa în Asociaţia medical-creştină „Christiana”, arhicunoscută acum.
Trebuie să subliniem că Părintele nu făcea acte de caritate numai pentru că aşa trebuie să facă orice preot. Le făcea pentru că era un om darnic prin firea şi educaţia lui. Nimeni n-a sesizat vreodată, nici în parohie, nici în afara ei vreo urmă de zgîrcenie, fiind foarte fericit ori de cîte ori avea prilejul să ofere ceva.
Prin cultură spre credinţă
Revenind la predicator, Părintele nu vorbea niciodată la întîmplare şi nu urmărea succesul facil, imediat. Nu era un predicator „spumos”, stilul său fiind simplu, sobru, întotdeauna ferit de dulcegării şi preţiozităţi. Ştia foarte bine că predica nu este un scop în sine, o „artă pentru artă”, ci un mijloc de a-L propovădui pe Hristos şi Evanghelia Sa, o artă pusă în slujba lui Dumnezeu şi a oamenilor. Înţelept şi modest, Părintele nu vorbea niciodată despre sine, ci despre învăţătura lui Hristos. Îşi pregătea riguros predicile, începînd totdeauna cu rugăciune, documentîndu-se serios şi notîndu-şi diferite idei pe care le dezvolta la amvon. Dispunea de o cultură uriaşă, iar aceasta se reflectă pilduitor în toate predicile sale.
Nu lăsa nici o slujbă fără cuvînt de învăţătură. Nu doar în duminici şi sărbători, ci la toate slujbele oficiate: vecernii, acatiste, parastase etc, rostea un cuvînt de folos. La slujbele de peste săptămînă recurgea de multe ori la cuvinte de învăţătură din Sfinţii Părinţi, din care citea anumite pasaje, pe care le comenta pe scurt, legîndu-le întotdeauna de prezentul cotidian.
Uneori, părintele Voicescu apela şi la scrierile laice, cu aceeaşi intenţie de a oferi credincioşilor nu doar noţiuni religioase, de catehism, ci cultură, cît mai multă cultură, teologică şi neteologică. Ştia bine că omul creştin de la oraş nu poate fi convins cu „retorici ieftine şi cu floricele”, vorba ÎPS Antonie al Ardealului. Ştia, de asemenea, că multa cultură îl apropie pe om de Dumnezeu, puţin cultură (mediocritatea) îl îndepărtează… În acest sens, strădaniile Părintelui erau orientate şi pentru a transmite cultură, cît mai multă cultură, nu doar cele strict necesare în vederea mîntuirii. De aceea, la Părintele Voicescu, imaginea decatehet sau de învăţător este mai proeminentă decît cea de omilet şi liturghist.
Genul preferat al Părintelui era omilia, în special omilia tematică. Nu se depărta niciodată de textul evanghelic, pe care-l tîlcuia cu răbdare, dar desprindea întotdeauna şi o anumită temă, de obicei morală.
Un optimism molipsitor
Părintele avea o preocupare aparte în cadrul predicilor morale, şi anume evidenţierea virtuţilor: iubire, milostenie, dreptate, conştiinţă, perseverenţă etc. Deosebit de pasionat de literatură, Părintele includea deseori versuri în predici, în ultima vreme cu precădere din poezii ale suferinţei închisorilor, ca de pildă celebra de acum „Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane” a lui Radu Gyr. În perioada sărbătorilor de iarnă nu lipseau din predici fragmente din colinde.
Pentru ilustrări, Părintele utiliza în special Patericul şi Vieţile Sfinţilor, dar aducea adesea şi pilde din viaţa unor oameni deosebiţi, dintre care foarte mulţi cunoscuseră temniţele comuniste.
Încheierea predicilor cuprindea întotdeauna un îndemn moral, încurajator. Părintele era de un optimism de-a dreptul contagios, am zice cu nădejde tare, izvorîtă din fiinţa lui de om şi preot credincios. Într-o lume deprimată şi confuză, Părintele îi întîmpina pe toţi cu generozitate, împrumutînd fiecăruia din optimismul său nelimitat, cu o solicitudine exemplară.
Reuşita predicatorială a Părintelui, ca de altfel a întregii sale misiuni, s-a datorat în mare măsură puterii sale de convingere născută din faima de care s-a bucurat, din numele său bun şi respectabil, pe care şi l-a cîştigat printr-o rîvnă exemplară. Se adevereşte şi-n cazul său cuvintele Sfîntului Ioan Gură de Aur, care spune, la un moment dat, în Tratatul despre preoţie: „Ascultătorii judecă predica nu după cuvintele rostite, ci după faima predicatorului”. Iar faima nu este altceva decît ecoul personalităţii. Părintele a fost, într-adevăr, un om cu o puternică şi aleasă personalitate. Iar chipul său ne apare tot mai luminos şi mai impunător, în pofida îndepărtării de ziua în care el a trecut prematur şi tragic pragul veşniciei.
(Pr. Vasile Gordon – Revista rost, numărul 25-26 din martie-aprilie 2005)
* * *
Hăituit de Securitate
Autor: Nicolae Tescanu
Autentic luptător anticomunist, Părintele Constantin Voicescu nu avea cum să scape de închisoare politică şi de hărţuirea Securităţii. Din dosarul său, aflat în arhivele Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, reiese că a fost urmărit se serviciile secrete încă din 1942. În acel an a fost arestat pentru prima oară şi condamnat la trei ani de temniţă grea pe motive politice. Făcea parte din „Frăţiile de Cruce” de la Şcoala Normală din Buzău, organizaţie în care intrase sub îndrumarea lui Marin Naidin.
În fapt, tînărul Voicescu dăduse ceva bani din puţinul său, alături de alţi camarazi, pentru a-i cumpăra bocanci unui refugiat politic. Era însă pe vremea cînd Mareşalul Antonescu îi vîna pe foştii legionari – pe care îi înlăturase de la guvernare cu violenţă – pînă la unul. Şi o faptă creştinească era aspru pedepsită dacă era făcută în folosul vreunui adeversar politic al Conducătorului statului. Furiei mareşalului au căzut pradă mii de elevi, copii de 14, 15 ani, pentru că făceau parte din Frăţiile de Cruce – organizaţie de tineret a Mişcării Legionare -, care au înfundat cu sutele puşcăria de la Tîrgşor (Prahova), unica închisoare de copiii din Europa.
Constantin Voicescu a ieşit din închisoare în 1944, şi-a terminat liceul şi s-a înscris la Facultatea de Geografie din Bucureşti. El nu încetase să acţioneze potrivit crezului său naţional-creştin. Drept urmare, în anul 1949, aflăm tot din dosarul de la CNSAS, Voicescu a fost condamnat din nou la patru ani de temniţă grea pentru activitate legionară. În închisoare a avut un comportament demn şi plin de credinţă. A fost iarăşi eliberat, în 1954. S-a căsătorit cu Laura-Florentin Durac, i s-a născut un fiu, Mihai, s-a înscris la Facultatea de Teologie din Bucureşti, din care a apucat să facă doi ani, şi a lucrat între timp ca tehnician la Institutul de Geologie. Pe scurt, a încercat să-şi vadă de viaţa lui. Însă, comuniştii nu aveau încredere că l-au „vindecat” de idealismul tinereţii şi au căutat să-l ducă din nou după gratii. La 30 octombrie 1958 a fost arestat, iar pe 19 noiembrie, inculpat într-un nou proces, sub acuzaţia de „uneltire contra ordinii sociale”. Neobişnuit este faptul că a fost acuzat de comiterea acestei fapte în… puşcărie. Mai precis, lui Constantin Voicescu i se reproşa că a fost cît pe ce să destabilizeze regimul comunist constituind, în Penitenciarul-spital Tîrgu Ocna, între anii 1951 – 1954, un „grup subversiv” împreună cu Ion Cazacu, Vasile Petrescu şi Gheorghe Samoilă. Membrii grupului au acordat ajutor legionarilor mai bătrîni sau bolnavi, le-au dat altora din hrana lor, au confecţionat pulovere, au purtat discuţii religioase şi au încercat să le menţină moralul ridicat celor cu care erau închişi. Cititorii noştri mai tineri se vor mira poate că sub regimul comunist puteai fi închis pentru că aveai un comportament omenos. Însă istoria aşa s-a scris, cu mult sînge vărsat din ură pură, dintr-o pornire diavolească de a ucide orice licărire divină din om.
În sarcina celor patru s-a mai reţinut că, după eliberare, din 1954 şi pînă la data reastării, au ţinut şedinţe de cuib, au dat ajutor familiilor celor închişi, au distribuit materiale de propagandă anticomunistă, au făcut marşuri şi „au recrutat noi membri”. Sentinţa în cazul lui Constantin (Tică) Voicesu a fost necruţătoare: muncă silnică pe viaţă, comutată ulterior în 25 de ani de muncă silnică. Avea 34 de ani de viaţă, din care şapte fusese deţinut politic. Odată cu noua pedeapsă primită, în locul său, puţini ar mai fi avut speranţă că ies vii din închisoare. Totuşi, Dumnezeu i-a răsplătit nădejdea şi credinţa, fiind eliberat în 1964, odată cu majoritatea deţinuţilor politici.
Şi-a continuat studiile şi a absolvit Facultăţile de Geografie-Istorie şi de Teologie. Mai mult, a fost hirotonit şi a primit o parohie mică în Bucureşti. Securitatea l-am mai urmărit o vreme, dar în dosarul său rapoartele se opresc în anii ’60.
(Nicolae Tescanu – Revista Rost, numărul 25-26 din martie-aprilie 2005)
* * *
Despre patrafirul ascuns
Autor: Pr. Constantin Voicescu
Am suferit trei perioade de detentie. In prima, 1942 – 1943, la Pitesti, aveam viata „frumoasa”: puteam citi carti, Biblia, exista si o capela. Slujba invierii a fost savarsita de catre preotul inchisorii, intr-o camera capela. In a doua detentie, primul Pasti a fost la Jilava, la Reduit, camera 9 – 12. Era in primavara lui 1949. Si atunci, chiar daca era o perioada mai aspra, circula Noul Testament. Eram student la Facultatea de Stiinte, sectia Geografie. La inceput am putut rezista si datorita puternicei influente duhovnicesti a parintelui Toma Chiricuta, de la biserica Zlatari. Acesta punea mare accent pe inviere, de aceea in inchisoare m-am aplecat mai mult asupra acestei invataturi de capatai. Eram cu doi preoti in detentie: unul macedonean, Nicolae Levu, celalalt moldovean, ortodocsi amandoi.
De altfel, in cei 12 ani cat am fost inchis, peste tot am intalnit numai preoti ortodocsi – si , acestia foarte multi. Unitii fusesera izolati la Sighet. La Jilava, in 1949, administratia ne-a dat la masa de pranz, de Pasti un hardau cu o zeama de coji de cartofi cu nisip. „Na, banditilor, sa simtiti si voi ca e Pasti!” Totusi, bucurie curata a fost atunci pentru ca, nu stiu cum, dar cineva a gasit, intr-un coltisor… urme de coji de oua rosii. De la vreun gardian, probabil. Era bucurie mare pentru ca faceam legatura in felul acesta cu sarbatoarea de „afara”… in a doua jumatate a anului 1949 am fost mutati la Pitesti. Se faceau trierile: studentii – la Pitesti, intelectualii – la Aiud, muncitorii – la Gherla; elevii – la Targsor, femeile la Mislea si Miercurea Ciuc. Auzisem lucruri frumoase…
Ca o sa ne lase sa invatam, ca partidul comunist o sa ne lase liberi. Am nimerit acolo si cu niste medicinisti din Cluj. Eu aveam niste probleme cu piciorul, T.B.C. la genunchi. Am stat, in ciuda restrictiilor, intins pe pat, dar m-a vazut un gardian, m-a luat si m-a dus la „casimca” – un subsol intunecos si mizer. Dupa o jumatate de ora, ma pomenesc cu Ghita Calciu cu mine. El era pe atunci student medicinist si protestase in favoarea mea.
Mai catre toamna am inceput sa pricepem ce ni se pregatea. Groaza incepuse sa ni se cuibareasca in inimi, se auzeau zgomote, urlete. In decembrie sau chiar mai inainte a inceput reeducarea noastra. Pe mine m-a ajutat Dumnezeu caci din cauzatuberculozei, la sfarsitul lunii mai, m-au mutat la Targu-Ocna. De Pasti, insa, la Pitesti, dupa o perioada cumplita de infometare, ne-au dat o mancare consistenta, doua trei feluri, arpacas gros, cu urme de slanina. Oamenii, saracii, s-au repezit. Nu-mi amintesc sa fi avut vreun necaz, dar foarte multi au avut dezinterie.
Special o facusera. Asa… deci a dat Dumnezeu sa fiu scos de la Pitesti. Inainte de Targu-Ocna, inchisoare-sanatoriu, in fapt loc unde erau adunati detinutii grav bolnavi de tuberculoza, ca sa moara, am trecut cu mare teama de o noua triere, la Vacaresti. Daca ne intorc la Pitesti? – ne intrebam speriati. Intelesesem ca acolo era ceva cu bataie, pentru a ne distruge. Mi-aduc aminte ca, intr-o noapte, m-am adunat in mine si am lasat totul in voia lui Dumnezeu. A urmat o mare linistire. La scurt timp am fost mutat, impreuna cu altii, la Targu-Ocna. Daca ma intorceam la Pitesti Dumnezeu stie cum ieseam! De aia nici nu indraznesti sa-i judeci, au trecut oamenii prin niste greutati de neimaginat.
De neinteles ce au putut sa le faca, ce chinuri au putut sa indure unii. Ma mir cum au scapat, o, Doamne! Asa…intr-o seara am ajuns la Targu-Ocna – era o seara de primavara, cu miros de tei, luna pe cer. Ne asteptau niste indieni batranei, din garda veche, cu niste pusti d-alea mari. Noi, repede, invatati cu „banditule misca!”, cu inghionteli… Unul din ei ne-a zis: „Stati, taica, mai incet…” Cand am auzit cuvantul asta taica nu nea venit sa credem. Am vazut apoi o cladire luminata. Ne-au dus intr-o camera unde erau opt paturi, cu saltea! La Pitesti sau la Jilava aveam priciuri suprapuse, cate doua-trei, fiind noi cu mult mai mult peste limita normala. Aici ferestrele erau fara obloane, un WC intr-o camera alaturata. Era… fericire! A doua zi am ramas inmarmuriti. Ne-au scos in curte, de neimaginat, sa ne intalnim cu ceilalti! Iarba pe jos, ne-am tavalit, era ceva grozav. N-a fost, bineinteles, tot timpul asa. Cu medicamentele am stat cel mai prost. Ofiterul politic conditiona tratamentul de primirea de a fi turnator. Si, o, doamne, cativa au cazut… Mi-aduc aminte ca, o data, patrunzand la noi niste streptomicina, un ardelean i-a dat-o lui Valeriu Gafencu, grav bolnav, insa acesta i-a dat-o pastorului Richard Wurmbrand. Cu timpul multi slabiti si grav bolnavi au inceput sa moara. La un moment dat a fost strecurata o Sfanta Scriptura. S-au invatat texte pe de rost.
La Targu Ocna, langa inchisoare, se afla Dealul Magura, unde era o manastire. In fiecare duminica auzeam clopotele. In Saptamana Mare, in Vinerea Mare si de Pasti, lumea urca la Schit. Se auzeau cantari, puteam vedea luminile lumanarilor purtate de credinciosi pe serpentina. Asta insemna enorm pentru noi. Stiam ca mai este cineva intr-o biserica, cineva care se roaga pentru noi.
A fost un episod inainte de Pasti care ne-a tulburat: in cladirea veche a inchisorii fusese o capela, dezafectata acum. Dadusera crucea jos si adusesera la noi, pe sectii, imbracaminte, vesminte preotesti, pentru a le folosi drept carpe de sters pe jos. Doamne, cand ne-am dat seama, le-am ascuns pe unde am putut. Prin crapaturile zidurilor, prin hainele noastre. Eu am pus mana pe un patrafir si l-am cusut in captuseala paltonului. La Targu Ocna, data fiind iminenta mortii, ne lasau sa ne invelim si cu hainele noastre. Ei, l-am ascuns eu si, peste cativa ani, am reusit sa-l scot afara. De multe ori mi-am pus intrebarea: o fi vreo legatura intre patrafirul acesta si faptul ca am lasat peste ani Geografia si m-am dus la Teologie? La inchisoare, avand printre noi si preoti detinuti, am avut posibilitatea sa ne spovedim si sa ne impartasim. Ca in catacombe, pe ascuns, mergeam intr-un coltisor, ne marturiseam din mers de cele mai multe ori si prindeam momentul cand sa primim firimitura de impartasanie… Ehei, au murit foarte multi acolo… Nu a fost insa unul care sa moara fara sa fie impartasit.
(Pr. Constantin Voicescu)