VIAŢA ŞI NEVOINŢELE

Istoria românilor este dominată la sfârşitul veacului al XVII-lea şi primele decenii ale celui următor de puternica personalitate a voievodului Ţării Româneşti, Constantin Brâncoveanu. Îndelungata sa domnie, începută la 29 octombrie 1688 şi încheiată în mod tragic în anul 1714, în ziua de 15 august, corespunde unor importante prefaceri economice, sociale, politice şi culturale. Timp de mai bine de 25 de ani, în condiţiile accentuării decăderii Imperiului Otoman şi ale sângeroaselor războaie care angajau marile puteri din vecinătatea hotarelor ţării, el a reuşit să se menţină în scaunul domnesc şi să transforme Ţara Românească într-un important centru diplomatic european, ca şi într-unui de luptă împotriva jugului otoman (1).

După cum a existat o epocă a lui Mircea cel Bătrân, a lui Ştefan cel Mare, a lui Mihai Viteazul sau a lui Matei Basarab, prin amploarea faptelor lor politice sau militare, aşa a existat şi una a domniei lui Constantin Brâncoveanu. Ea se deosebeşte însă de celelalte epoci prin natura metodelor politice. Cu Constantin Brâncoveanu se încheia ciclul voievozilor războinici. El a adoptat politica negocierilor diplomatice şi a stabilirii de relaţii personale cu conducătorii importanţi ai lumii de atunci.

Implicaţiile războiului austro-turc (1673-1699) şi ruso-turc (1711) au atras în calculele diplomaţiei europene şi popoarele din estul şi sudul Europei. Într-o asemenea conjunctură, în care marile puteri răsăritene îşi disputau hegemonia lor pe câmpurile de luptă, micile popoare din răsăritul Europei, cum era şi poporul român, nu puteau supravieţui decât adoptând o diplomaţie foarte abilă. Această realitate a înţeles-o şi a influenţat-o, de la începutul domniei sale, Constantin Brâncoveanu, prin adoptarea unor metode noi în politica sa faţă de vecinii purternici, reuşind să păstreze semi-independenţa Ţării Româneşti un sfert de veac şi să menţină poporul român în atenţia marilor puteri care decideau atunci soarta lumii.

Prin educaţia şi prin formaţia lui politică, în care a continuat pe unchii săi, Şerban Cantacuzino şi stolnicul Constantin Cantacuzino, noul domnitor, el însuşi „împodobit cu învăţătură” (2), a trăit din plin conştiinţa unităţii poporului român, indivizibil în întreg spaţiul Daciei de odinioară. El nu a deosebit pe românii din Ţara Românească de cei din Moldova sau din Transilvania şi a căutat, în limitele posibilităţilor, să se ocupe de poporul român în integritatea lui, căutând să menţină semi-autonomia Ţării Româneşti, să apere naţionalitatea românilor din Transilvania şi să aibă relaţii cât mai strânse cu domnitorii de la Iaşi.

O asemenea realizare pe plan politic nu ar fi fost posibilă, dacă voievodul muntean n-ar fi practicat faţă de Imperiul Otoman, puterea suzerană, „politica pungilor de aur”. Prin inteligenţă, instrucţie şi intuiţie politică, el a reuşit să se strecoare prin toate greutăţile şi să afirme Ţara Românească în politica europeană a vremii sale, dând un nou curs dezvoltării culturii româneşti. Cum s-a spus, epoca lui, deşi este în multe privinţe continuarea epocii lui Şerban Cantacuzino, „aduce totuşi elemente noi de împrospătare şi reprezintă culmea cea mai înaltă a culturii vechi româneşti în Muntenia” (3).

Noul domnitor era, cum îl caracterizează cronicarul, „cu daruri vrednice împodobit”, a îngrijit ţara cu „adâncă pricepere şi înaltă priveghere”, „cu blândeţe şi răbdare”, izvorâte din „înţelepciunea şi multa bunătate” pe care i-o dăruise Dumnezeu (4).

Trupul lui Şerban Cantacuzino zăcea încă neîngropat, când boierii, cu mitropolitul Teodosie şi cu Patriarhul Ecumenic, Dionisie al IV-lea Seroglanul (Muselinul), se adunară la sfat „să aleagă un nou domn”. „Şi făcură socoteală că Constandin logofătul Brâncoveanu este neam de al lui Matei-Vodă şi are şi alte bunătăţi, blândeţe şi altele; să-l ridice pre dânsul domn, că şi om este în vârstă, de va putea chivernisi domnia cum să cade în vreme ce este ţara ocolită de oşti şi de primejdii… Şi aleseră pe Constandin logofătul Brâncoveanu să le fie domn şi să ridicară cu toţii din curtea domnească şi merseră la mitropolie, unde este obiceiul a să pune domnii şi îndată ce au sosit acolo au strâns oştile şi au trimis un boiariu de au chemat pe Constandin logofătul Brâncoveanu de la curte, că rămăsese acolo. Şi porunciră să aducă comişăi al doilea cal domnesc. Şi îndată ce sosi acolo ziseră cu toţii: „- Logofete, noi cu toţii pohtim să ne fii domn”.

„El zise:. Iar ei ziseră:.

„Şi-l luară de mâini şi-l împingeau de spate. Şi acolea fiind şi un capegiu împărătesc pentru trebi împărăteşti, îl dusease şi pă el la mitropolie şi duseră caftan la capegi-başa al împăratului, de l-au îmbrăcat cu caftan, şi intrară în biserică, de i-au citit moliftele de domnie, şi au mers de i-au sărutat toţi mâna” (5).

Cum spune cronica, Constantin Brâncoveanu era, după tată, boier din neamul lui Matei Basarab, din satul Brâncoveni, fostul judeţ Romanaţi. Bunicul său, Preda vornicul, fiul lui David din Brâncoveni, fusese căsătorit cu nepoata de soră a lui Matei Basarab, „de unde raţiunea pentru care Constantin Brâncoveanu se considera coborâtor din Basarabi” (6). Fiul lui Preda Vornicul este Papa postelnicul, tatăl domnitorului, care se căsătorise cu Stanca, una din fiicele postelnicului Constantin Cantacuzino, ginerele lui Radu Şerban, înrudit cu Mihai Viteazul, şi care au avut şase feciori, toţi mari dregători, unul dintre ei, Şerban, ajuns domn, altul stolnicul Constantin, cel mai învăţat boier al vremii sale (7).

În luna februarie 1655, în timpul răscoalei seimenilor şi dorobanţilor ridicaţi împotriva domniei, printre alţi boieri este omorât şi tatăl lui Constantin Brâncoveanu, în casele sale de la dealul mitropoliei. Preda, bunicul lui, scapă atunci răscumpărându-şi viaţa cu mulţi bani, iar pruncul, Constantin, care avea abia un an, a rămas în viaţă ca prin minune, datorită doicii sale. Rămas orfan, el avea să fie crescut de mama sa, de bunica după tată, Păuna Greceanu, şi de unchiul său, stolnicul Constantin Cantacuzino, pe care îl cinstea ca pe bunul său tată. Şi-a petrecut copilăria în casele părinteşti din Bucureşti, aflate în vecinătatea imediată a Curţii domneşti. A deprins carte grecească şi latinească, dovedindu-se iscusit la învăţătură, „cu dascăli ale căror nume au rămas necunoscute” (8). Murindu-i cei doi fraţi mai mari, toată moştenirea părintească a rămas tânărului Constantin, care şi-o măreşte şi prin căsătoria cu Marica, nepoata lui Antonie Vodă din Popeşti. Ei i se adaugă ulterior moşiile rămase de la Danciu, fratele răsbunicului său. În 1678, când a ajuns domn unchiul său, Şerban Cantacuzino, este înaintat velagă, înaintând treptat până la vrednicia cea mai înaltă a ierarhiei boiereşti. La Curtea domnească a cunoscut în mod direct şi atmosfera de intrigi şi de spaimă prin care trecuseră toţi Cantacuzinii de la uciderea postelnicului şi până la numirea lui Şerban Vodă ca domn. În acest timp şi-a îndeplinit cu multă abilitate şi succes toate misiunile ce i-au fost încredinţate. Una dintre ele privea apărarea intereselor religioase ale românilor din Transilvania în faţa ambasadorului imperial de acolo, contele Caprara. La 21 august 1681, Ladislau Csaky şi Cristofor Psaky comunicau lui Şerban Cantacuzino că cererea solului muntean, Constantin Brâncoveanu, adresată ambasadorului, ca românii din Transilvania să-şi poată păstra credinţa ortodoxă, iar mitropolitul Sava Brancovici, întemniţat, să fie eliberat, a fost satisfăcută de Curtea imperială (9).

Prin poziţia pe care o avea în stat, prin averea pe care o stăpânea, prin însuşirile sale intelectuale şi morale, s-a impus în faţa tuturor, „mai ales că nu avea duşmani şi era privit cu simpatie de majoritatea reprezentanţilor clasei dominante” (10). El n-a urmărit domnia şi n-a dorit „jugul acesta asupra domniei mele” (11), A acceptat-o însă la rugămintea şi la cererea sfatului de obşte al ţării: „Ne rugăm nu lăsa ţara să intre alţi oameni, sau răi, sau nebuni să o strice, ci fii” (12). Şi Constantin Brâncoveanu s-a dovedit cu adevărat domn creştin al Ţării Româneşti, un sfert de secol, ridicând numele ei în veşnicia istoriei.

Profitând de liniştea de la hotare, noul ales va pune temelia mănăstirii Hurezi. La sfârşitul primăverii aceluiaşi an reîncepură însă luptele între turci şi imperiali, care ameninţau să ocupe din nou Ţara Românească. În luna august 1690, unităţi ale tătarilor împreună cu cavaleria munteană, în frunte cu voievodul Constantin Brâncoveanu, au trecut munţii pe la Bran şi în ziua de 21 august „la zece ceasuri din zi”, armata imperialilor este învinsă. Lupta de la Zărneşti a fost singura luptă armată purtată de Constantin Brâncoveanu, în care s-a dovedit un bun strateg.

La 30 ianuarie 1695 i-a fost decernată domnitorului şi fiului său mai mare diploma de prinţ al Sfântului Imperiu, cu dreptul de a purta titlul de „Illustrissimus”, care venea să se adauge prestigios la diploma primită în 1679 de nobil ardelean şi la aceea ulterioară de conte al Ungariei (13). Pentru acest titlu, Poarta avea să-l dojenească aspru pe Constantin Brâncoveanu şi el a constituit unul din motivele demiterii lui. De altfel, caracteristica politicii sale, în relaţiile cu imperialii, „a fost desigur şi aceea de a apăra integritatea Bisericii Ortodoxe Române împotriva tendinţelor catolicizante ale Vaticanului, susţinute de iezuiţii care influenţau politica externă a Curţii de la Viena” (14).

Între timp se reiau luptele dintre austrieci şi turci, ţara trebuind să suporte numeroase dajdii grele, cerute de Stambul. La Zenta păgânii sunt învinşi de armatele imperiale. Urmarea a fost pacea de la Karlowitz, din 26 ianuarie 1699, prin care Austria căpăta Ungaria, Transilvania, fără Banat, cea mai mare parte a Sloveniei şi Croaţiei până la râul Unna, iar turcii rămâneau la nord de Dunăre cu Banatul Timişoarei şi renunţau la pretenţiile asupra Podoliei şi a Ucrainei. Polonia restituia nordul Moldovei, păstrând Cameniţa.

În acest moment, Ţara Românească se găsea într-o poziţie căreia greu i se putea face faţă. Pe de o parte, turcii căutau cu orice preţ să-şi menţină stăpânirea asupra ţărilor româneşti, resursele lor principale de venit, iar pe de altă parte, imperialii căutau să ocupe aceste teritorii până la Dunăre. Cu abilitate diplomatică, Constantin Brâncoveanu a trebuit să reziste cererilor venite din partea imperialilor, încă înainte de încheierea păcii de la Karlowitz, de a le închina ţara, ca şi presiunii Curţii poloneze. Convins că şi unii şi alţii nu urmăreau decât revendicări teritoriale, dezamăgit şi îngrijorat de politica religioasă impusă românilor în Transilvania de austrieci, el şi-a îndreptat privirile insistent spre Rusia, stat ortodox în plină afirmare europeană.

Marele comis Gheorghe Castriotul este solul brâncovenesc trimis la Moscova în 1697, ca să ia contact cu Nicolae Milescu. Se propunea ţarului eliberarea de sub jugul otoman, a popoarelor din Balcani, asigurîndu-l că va fi alături de el. Din 1700, în timpul şederii lui Gheorghe Castriotul la Moscova, Constantin Brâncoveanu a trimis acolo şi pe Panaiot din Rodos, ca rezident al Ţării Româneşti. În urma acestor legături, Petru I i-a conferit voievodului ordinul Sfântul Andrei, fiind unul din primii lui cavaleri (15).

Pacea de la Karlowitz îi arătase lui Constantin Brâncoveanu că el şi ţara lui erau lăsaţi tot singuri în calculele politice ale Imperiului Otoman. De aceea, domnitorul a căutat să-şi alieze Rusia lui Petru I şi totodată să menţină relaţii normale cu Poarta.

Pentru a face faţă plăţii urgente a haraciului cerut, datorită greutăţilor economice şi financiare în care se afla ţara ca urmare a războiului dintre austrieci şi turci, Constantin Brâncoveanu a trimis în 1699 o delegaţie de boieri să ceară marelui vizir scutirea în următorii doi ani, întrucât acesta fusese avansat vistieriei împărăteşti de mai multă vreme. Sultanul a acceptat propunerea şi totodată i-a acordat domnia pe viaţă, „până va avea zile să domnească acest pământ al ţării”. Hatişeriful cu numirea i-a fost adus în ţară de un agă, venit cu delegaţia de boieri (Cornea Brăiloiu, spătarul Mihai Cantacuzino şi postelnicul Dumitraşcu Caramanlău) şi „l-au îmbrăcat cu caftan pre măria sa Constantin Vodă…” (16). La mijloc era un joc politic al Porţii, într-un moment când se vedea slăbită şi avea nevoie de resursele Ţării Româneşti şi de dărnicia lui Constantin Brâncoveanu, fiindcă peste patru ani, în 1703, deşi bolnav, va fi chemat ia Adrianopol. O asemenea situaţie era întotdeauna însoţită de primejdia tronului şi a vieţii. Trebuiau să se verse iar sute de pungi, plocoane aduse sultanului (200 de pungi), vizirului şi altor dregători, iar haraciul ţării să fie ridicat cu încă 240 de pungi peste cele 280 care se dădeau până atunci, ca voievodul să primească din nou semnele învestiturii pe viaţă, în ziua de 15 iunie 1703. Cereri şi cheltuieli de sute de pungi de aur sporeau mereu, provocate de frecventele schimbări la conducerea treburilor Imperiului Otoman, şi toate acestea trebuiau suportate de poporul român.

Dar greutăţile amintite nu erau singurele. În politica internă a ţării se adaugă adâncirea conflictului dintre domn şi unele grupări boiereşti, îndeosebi cu Cantacuzinii (17). Criza raporturilor cu Cantacuzinii, accentuată după 1707, avea să aibă din nefericire consecinţe şi în politica externă a ţării. Victoria de la Poltava a ţarului Petru I împotriva suedezilor a fost urmată de bătălia de pe Prut din 18-21 iulie 1711 dintre trupele ruso-moldovene şi cele turceşti. Cu toate speranţele popoarelor creştine balcanice, ea a fost pierdută de Petru I şi Dimitrie Cantemir.

Prudent, cântărind realităţile şi raportul de forţe angajate în luptă, Constantin Brâncoveanu aşteaptă rezultatul bătăliei de la Albeşti, în apropierea Urlaţilor, unde instalase tabăra oştirii sale. Şi de astă dată, voievodul nu duce o politică a sentimentelor sau resentimentelor, ci una a realităţilor, pentru a-şi salva ţara, care era deschisă la toate hotarele şi ameninţată de pustiirea turcilor.

În noaptea de 18 iunie se petrece un eveniment neaşteptat: comandantul armatei sale, Toma Cantacuzino, părăsea în mod tainic tabăra de la Albeşti şi trece de partea ruşilor, acuzându-l pe domnul muntean de trădare faţă de ţar. Plecarea acestui conducător, despre care cronicarul scrie că „pururea avea păreri de domnie” (18), fusese hotărâtă, se crede, în înţelegere cu mitropolitul Antim, cu stolnicul Constantin şi cu Mihai Cantacuzino, fără ştirea lui Constantin Brâncoveanu, care, „consternat de fapta nebănuită a spătarului, plângea de durere, aşteptându-se la răzbunarea turcilor”, scrie Del Chiaro.

Fuga lui Toma Cantacuzino şi mai ales înfrângerea armatelor ruso-moldovene au slăbit acum poziţia lui Constantin Brâncoveanu şi au deschis perspectivele dramaticului său sfârşit. Ciocnirea directă a celor două mari state, Rusia şi Turcia, pe teritoriul ţărilor române a creat un climat nou în politica Ţării Româneşti. Cu Rusia la hotarele Moldovei, cu prezenţa trupelor imperiale pe linia Carpaţilor, gata să năvălească în ţară, cu Imperiul Otoman hrăpăreţ şi asupritor la Dunăre, domnul muntean, bănuit acum de turci şi de hainie, a avut de întâmpinat enorme greutăţi. Criza raporturilor cu Cantacuzinii avea să fie unul din factorii hotărâtori ai vieţii şi domniei lui, care îl va copleşi în cele din urmă, în Săptămâna Patimilor din 1714.

Cu toate greutăţile întâmpinate şi cărora a trebuit să le facă faţă cu tact, cu perspicacitate, cu răbdare şi cu înţelepciune, Constantin Brâncoveanu a ctitorit epoca cea mai strălucită a culturii noastre vechi româneşti. Dar mai presus de toate, el şi-a încununat fruntea, a lui şi a celor patru feciori şi a lui Ianache Văcărescu, primul său sfetnic şi dregător, unchiul soţiei sale, cu nimbul sfânt al muceniciei pentru credinţa ortodoxă, pe care nu a părăsit-o nici în faţa călăului.

După cum îl caracterizează N. Iorga, Constantin Brâncoveanu „a ştiut, în curs de un sfert de veac, să servească pe turci, de nevoie, fără să părăsească nici un drept al ţării sale; a ştiut să înlăture stăpânirea necondiţionată a creştinilor, austrieci, poloni, ruşi, asupra pământului românesc; a ştiut să lege de muntenii săi, prin legături culturale şi, politice, Moldova; a ştiut, chiar după ce legăturile politice cu Ardealul au fost rupte, să păstreze încă pe acelea ale culturii cu acest pământ. Şi, în acelaşi timp, prin acea largă operă de cultură răsăriteană, de cultură în toate limbile Răsăritului, prin găzduirea fruntaşilor bisericeşti ai Orientului, patriarhi, mitropoliţi, dascăli, prin operele lui de ctitorie la toate „locurile sfinte”, el a ştiut, faţă de regiunile siriene, arabe, caucasiene supuse ori vasale turcilor, ca şi faţă de grecitatea europeană, să înlocuiască pe împăraţii bizantini de odinioară, ca urmaş legitim al cărora era privit. Domn autonom în ţara lui, înconjurat cu prestigiu superior al cesarilor constantinopolitani ai lui Constantin cel Mare, în întreaga lume a Orientului, aceasta a fost situaţia lui Constantin Vodă Brâncoveanu” (19).

Drumul de mărire al voievodului a urcat sfârşitul domniei lui în calvarul Golgotei, unde a băut din paharul de oţet şi fiere al pătimirilor… Trădarea îşi făcuse loc în sufletele Cantacuzinilor, rudele voievodului, porecliţi şi Şeităneştii (20), încă din 1707.

Toma Cantacuzino, care râvnea domnia, a adâncit conflictul când a fugit în Rusia, unde Petru cel Mare l-a împroprietărit în regiunea Kievului şi l-a făcut general-maior de cavalerie. Trădarea sa i-a agravat domnitorului situaţia în faţa turcilor. Pe de altă parte, stolnicul Constantin Cantacuzino dorea şi el scaunul domniei pentru fiul său, Ştefan, iar Mihail Cantacuzino îl urmărea pentru Mihai Racoviţă, domnul Moldovei, mazilit de turci în toamna anului 1709 la Constantinopol. Împreună cu fratele său Dumitraşcu, căsătorit cu fiica lui Mihail Cantacuzino, complotau împotriva domnului la Bucureşti. Firul trădării a pornit de la Mihai Racoviţă, aflat în temniţa Celor şapte turnuri, din Stambul. Cu speranţa recăpătării domniei, el promise marelui vizir că-i va procura dovezile împotriva lui Constantin Brâncoveanu că este hain faţă de Înalta Poartă. Se organizase astfel un complot în care erau amestecaţi mai mulţi agenţi (21). Prin intermediul lui Dumitraşcu, s-a intrat în legătură cu fraţii Cantacuzini. Li s-a promis de către Mihai Racoviţă iertarea sultanului pentru acuzaţiile ce planau asupra lor, legate de fuga lui Toma Cantacuzino la ruşi, dacă vor procura dovezi pentru denunţarea lui Constantin Brâncoveanu şi-l vor împiedica să fugă în Austria, până la sosirea poruncii de mazilire.

La sfârşitul anului 1713, cei doi fraţi, Mihai şi Constantin Cantacuzino, pe care cronicarii contemporani, Radu Popescu şi Ion Neculce, îi acuză grav pentru comportarea lor, au intrat în acţiune. Ei au trimis în secret la Braşov un om al lor, pentru a le procura copii după sigiliile marilor boieri în funcţie (22). Odată obţinute, au alcătuit funeste petiţii către Poartă, ca din partea boierilor ţării, în care Constantin Brâncoveanu „era denunţat că avea relaţii secrete nu numai cu împăratul de la Viena şi ţarul ruşilor, ci şi cu polonezii şi veneţienii; că-şi cumpărase moşii şi case în Transilvania ca să aibă unde se adăposti la vreme de primejdie pentru el şi familia lui; că sărăcise ţara cu grele dări pe care le pusese; că îşi umpluse cămara domnească cu aur mult; că depusese la bănci olandeze şi la Zecca din Veneţia mii şi mii de pungi de aur; că stătea mai mult la Târgovişte decât la Bucureşti, pentru a putea fugi mai uşor; că fuga lui Toma Cantacuzino era convenită cu el; că îşi bătuse monedă de aur; că îi anunţau masa trâmbiţe de argint..,” (23).

Acuzaţiile, multe din ele cunoscute la Stambul, au constituit numai pretextul pentru mazilirea domnului, adevăratul substrat fiind acapararea imenselor sale bogăţii, mai mult bănuite decât ştiute şi apreciate cu cele mai fanteziste cifre. Averile celui mazilit erau în mod obişnuit confiscate de drept de Poartă. Când petiţia a ajuns la cabinetul marelui vizir, prin intermediul vătafului de aprozi, Constantin Diichiti, om de credinţă al Cantacuzinilor, de îndată s-a hotărât mazilirea lui Constantin Brâncoveanu.

Voievodul era străin de urzelile complotului Cantacuzinilor şi-şi vedea de treburile domniei, fiind convins că poziţia sa era consolidată. „El avea, cum scrie Del Chiaro, o fire atât de blândă încît nu credea niciodată că ar fi trădat” (24). În primăvara anului 1714, situaţia voievodului s-a înrăutăţit când a venit ca vizir Gin Ali Paşa, un nebun, cum îl caracterizează N. Iorga, care credea că putea reface prestigiul imperiului prin vărsare de sânge (25). Un doctor grec, Anton Corai, care fusese unul din me-dicii domnitorului la Bucureşti, aflând întâmplător de planul vizirului de a-l prinde şi a-l ucide pe Brâncoveanu şi familia lui, i-a scris imediat în taină, dar acesta n-a voit să-i dea crezare, fiind convins că loialitatea sa faţă de Poartă nu-i putea fi pusă la îndoială.

Brâncoveanu trimisese nu de mult la Constantinopol cu daruri pe fiica sa, Bălaşa, şi pe ginerele său, Manolache Lambrino, ca să aducă cu mare pompă pe viitoarea noră, fiica lui Antioh Cantemir, logodită cu fiul său Radu, pentru care primise aprobarea vizirului. Nu putea bănui că aceasta nu-i era decât o cursă întinsă de vizir ca să poată să-l ţină la Bucureşti şi să nu fugă în Ardeal.

„Iar turcii, spune Cronica anonimă, cu sfaturile Şaităneştilor, atuncea au găsit vreme, când era domnul în Bucureşti, şi fără nici o grijă şi au trimis cu taină mare pe imbrohorul cel mare al împăratului şi pe Mustafa aga capigi-başa ca să-l prinză şi să-l ducă cu toată casa lui şi cu toţi ginerii la Ţarigrad” (26). În ziua de 24 martie 1714, într-o marţi din Săptămâna Patimilor, a sosit la Bucureşti capugiul Mustafa Aga, însoţit de 12 ciohodari înarmaţi cu iatagane şi pistoale. Capugiul, care era o cunoştinţă veche a voievodului, anunţase că era numai în trecere prin Bucureşti spre Hotin, spre a nu da de bănuit planul său. A doua zi, el s-a prezentat la Curte, pentru a fi primit de domn, care l-a întâmpinat ceremonios înconjurat de marii boieri, în sala divanului, adresându-i vorbe prietenoase, în limba turca. Ca răspuns, Mustafa Aga a scos năframa de mătase şi a pus-o pe umărul domnului, spunându-i că, fiindu-i vechi prieten, regretă că tocmai el a primit porunca împărătească de a-l declara mazilit şi a-l duce, cu toată casa, cu fii şi gineri, la Constantinopol. A urmat citirea firmanului, declarându-l hain, cu porunca adresată boierilor să ia pe Constantin Brâncoveanu, pe fiii şi pe ginerii lui în paza lor, până când vor fi preluaţi de imbrihorul cel mare, care aştepta la Giurgiu cu 400 de ieniceri, iar în caz de nesupunere, ţara va fi trecută prin foc şi sabie de 12.000 de turci care aşteaptă la hotarele ei. În atmosfera de groază, nimeni nu s-a opus, nimeni n-a schiţat un gest de apărare. Trimişii turci şi complicii lor, Cantacuzinii, răspândiră zvonul în oraş că, în caz de răscoală, Bucureştii vor fi pârjoliţi de către turcii care se apropiau de capitală. S-au luat măsuri pentru izolarea întregii familii domneşti de boieri şi de slujitorii curţii. Cămările domneşti au fost scotocite şi jefuite, fiind confiscate toate bunurile lui Brâncoveanu şi ale familiei sale.

În ziua următoare, joia Patimilor, a sosit şi imbrihorul cel mare, cu vreo 300 de oameni, pe care boierii trebuiră să-l primească sărbătoreşte, la Văcăreşti. Adus la curte, el a spus că porunca împărătească este să se aleagă un nou domn, pe care îl vor voi ei, dar boierii au stăruit că îl vor domn tot pe Con-stantin Brâncoveanu. Supărat, imbrihorul i-a ameninţat şi l-a numit în faţa tuturor domn pe vel-logofătul Ştefan Cantacuzino, fiul stolnicului. „Deci l-au luat turcii şi au cerut caftan să-l îmbrace şi nefiind acii caftanul, s-au dezbrăcat Mustafa aga de contaş şi l-au îmbrăcat pe Ştefan spătariu…”. Apoi au coborât cu toţii la biserica domnească, unde el a fost uns domn al ţării de mitropolitul Antim Ivireanul, în timp ce Constantin Brâncoveanu era părăsit în camera lui, devenită închisoare. În urmă cu 25 de ani, când el fusese ales domn, nimeni nu se mai îngrijea de Şerban Vodă, care zăcea întins pe catafalc; tot aşa acum nimeni nu mai îndrăznea să se intereseze de domnul făcut ostatic în apartamentele sale golite de bogăţii. După ce a ieşit din biserică, în ovaţiile tuturor, Ştefan Cantacuzino îşi călcă pe inimă şi intră în apartamentul lui Brâncoveanu. Înainte de a-i zice ceva, şi fără să-i aducă vreun reproş, i-a spus numai atât: „E mai bine că domnia ţi-a fost data ţie decât altuia, unui străin” (27).

Brâncovenii au fost deposedaţi de toate bunurile lor, fiind jefuite şi palatele de la Mogoşoaia, de la Potlogi, de la Obileşti şi casele din Şcheii Braşovului, iar averile confiscate, încărcate în 40 de care.

Actul funest al trădării se încheiase. Înainte de despărţire, Del Chiaro informează că bătrânul mazilit a ţinut să-i spună vărului său, noul domn, şi celor din preajma sa: „Dacă aceste nenorociri sunt de la Dumnezeu pentru păcatele mele, facă-se voia Lui! Dacă sunt însă fructul răutăţii omeneşti, pentru pieirea mea, Dumnezeu să ierte pe duşmanii mei, dar păzească-se de mâna teribilă şi răzbunătoare a judecăţii divine” (28).

A început apoi urcuşul Calvarului. Ostaşi otomani călări înconjurau convoiul. După careta în care erau fostul domnitor cu doamna lui, urmau caretele cu cei patru copii, cu toţi ginerii, cu nora cea mai mare şi nepoţelul Constantin şi cu vistiernicul Ianache Văcărescu. Se înşirau apoi carele cu averile celor maziliţi. Prin faţa bătrânelor case brâncoveneşti, pe tot lungul podului lui Şerban Vodă, sute, mii de bucureşteni priveau tăcuţi, înmărmuriţi, cu ochii în lacrimi, trecerea înceată a convoiului. Ei îşi plângeau domnul, şi neputinţa lor de a-l apăra s-a exprimat în cântece şi în balade (29). În cuvintele cronicarului, tragedia durerii este săpată ca în piatră: „…iar pe Constantin Vodă cu toată casa lui şi cu ginerii lui, a doua zi, în vinerea Paştilor, l-au luat Mustafa aga cu tare urgie împărătească şi l-au dus la Ţarigrad şi l-au băgat în Edicula, unde au fost un loc mai de urgie, şi toată avuţia ce au avut acolo lângă dânsul o au luat turcii…” (30). Ajunşi la Constantinopol, după un drum de trei săptămâni de calvar, Brâncoveanu şi ai lui au fost jefuiţi de tot ce aveau asupra lor şi aruncaţi în întunecatele subterane de la Fornetta, din Cele şapte turnuri (Edicule), şi în „Groapa sângelui”, de la 15 mai 1714, Brâncoveanu şi fiul său mai mare, ca să mărturisească toate averile (31).

Din aprilie şi până spre sfârşitul lunii iulie, osândiţii au fost supuşi la cele mai cumplite chinuri. Rând pe rând, zi de zi şi noapte de noapte, ei au fost torturaţi ca să mărturisească unde îşi aveau ascunse averile, pe care turcii le considerau fabuloase. Când fuseseră ridicaţi din Bucureşti, spre dezamăgirea jefuitorilor, după îndelungi căutări la vistierie nu găsiră decât 4050 de taleri, în cămara particulară a domnului 12000 de galbeni, iar prin odăi şi cămări, doar obiecte de preţ (32). Desigur că nu le venea să creadă că numai aceasta este averea lui Altân Bei, „prinţul aurului”.

Nesăţiosul sultan Ahmed al III-lea şi vizirul său, crudul Gin Ali, au ţinut să le transforme şi sângele în aur. Brâncoveanu a fost supus la torturi mai cumplite: „întinderea pe roată, cetluirea capului cu un cerc de fier, arderea cu fierul înroşit în foc pe piept şi pe spate, înţeparea mâinilor şi a picioarelor…” (33).

De la Cele şapte turnuri, ostaticii au fost apoi mutaţi la Bostangi Başa, temniţa de la prima poartă a seraiului, unde erau închişi numai paşii, vizirii şi alţi mari demnitari. Aici au urmat felurite chinuri, alte cumplite suferinţe. În cele din urmă, călăii i-au smuls lui Brâncoveanu şi hârtia pentru ridicarea aurului depus la Zecca de la Veneţia.

Către sfârşitul lunii iulie, tiranii nemaiputând scoate alte declaraţii au imaginat o viclenie. Într-o zi i-au pus pe umeri „caftanul de iertare”, promiţându-i chiar şi domnia, dacă va da împărăţiei 20.000 de pungi de aur. Suma era fantastică. I se permise să scrie în ţară, voievodul trimiţând veste şi în Transilvania să i se păstreze averile de acolo. A putut să se gândească iar la domnie, dacă nu pentru el, cel puţin pentru fiul său mai mare, Constantin. Dar totul a fost numai o amarnică înşelare, o amăgire ca să le poată smulge noi declaraţii.

Ceea ce este şi mai dureros, la cumplitele chinuri se adăugau şi veştile aduse din ţară, despre urmaşul său în scaun, Ştefan Cantacuzino. „Ura lui a mers până acolo, încît a dat turcilor atât diploma de principe al Imperiului habsburgic, primită de Constantin Brâncoveanu în 1695, cât şi corespondenţa diplomatică purtată cu ţarul Rusiei, Petru I, şi cu guvernul său. Toate aceste documente erau ascunse într-o chilie de la mănăstirea Colţea”, după cum scrie Athanasie Comnen Ipsilante (34). Mai mult, Ştefan Cantacuzino a numit capuchehaie la Constantinopol pe Constantin Ştirbei, pe care Brâncoveanu îl iertase în atâtea rânduri de „toate hoţiile pe care le făcuse”, şi pe Radu Dudescu cum-natul său. Pe aceştia, scrie cronicarul, i-a trimis vodă „la Constantinopol cu bani, ca să deie plocoanele domniei şi să pârască pe Constantin Vodă într-atât cât să nu scape cu viaţă” (35).

La capătul suferinţelor, nu le mai rămăseseră Brâncovenilor decât sufletele din ei. Au căutat călăii să le smulgă şi sufletele, dar de data aceasta au rămas neputincioşi. Istoricul francez M. Mignot afirmă că muftiul le obţinuse graţierea cu condiţia ca bătrânul voievod să treacă la mahomedanism. Voievodul ca şi fiii lui „au rămas însă constanţi în credinţa lor şi apărură la locul supliciului cu o nobilă tărie” (36).

Condamnaţi la moarte, la 15 august 1714, zi aleasă anume ca să le mărească şi mai mult durerea, praznic împărătesc pentru creştini, când el împlinea 60 de ani şi era onomastica doamnei sale Marica, Brâncoveanu a fost scos din temniţă cu toţi fiii, ginerii, nepoţelul Constantin şi cu sfetnicul de încredere, bătrânul vel vistier Ianache Văcărescu. Istoviţi de cumplitele suferinţe, desculţi, numai în cămăşi, cu capetele descoperite, au fost purtaţi în lanţuri, ca făcătorii de rele, pe uliţele Constantinopolului spre locul de execuţie Ialy-Kioşc, din apropierea marelui serai. Convoiul îl deschidea cel mai mic dintre copii, Matei, în vârstă de 11-12 ani şi îl încheia bătrânul voievod. Scena s-a desfăşurat pe malul Bosforului „cu un ceas înainte de amiază”. De faţă erau, pe lângă şirurile de ieniceri şi mulţimea de popor îngrozită, şi sultanul Ahmed al III-lea, crudul său vizir, Gin Ali, şi ambasadorii marilor puteri europene, Franţa, Anglia, Rusia, Imperiul Habsburgic, invitaţi special la macabrul spectacol. Impresionaţi de cruzimea asasinilor, ei dovedeau în realitate o Europă neunită şi nesolidară în faţa barbariei şi a tiraniei păgânilor. Cumplita dramă, spun unii martori oculari (37), n-a durat decât un sfert de ceas. Călăul i-a pus în genunchi pe toţi şase, la o oarecare distanţă unul de altul. Li s-au scos bonetele şi li s-a îngăduit să-şi facă o mică rugăciune, înainte de execuţie. Del Chiaro, secretarul florentin, păstrează următoarele cuvinte de îmbărbătare ale lui Brâncoveanu: „Fiii mei, fiţi curajoşi, am pierdut tot ce am avut în această lume, cel puţin să salvăm sufletele noastre şi să ne spălăm păcatele cu sângele nostru” (38).

În Cronica Bălăcenilor, care nu erau prieteni Brâncovenilor, îmbărbătarea este mai amplă: „Fiii mei, fiii mei! Iată, toate avuţiile şi orice alta am pierdut. Să nu ne pierdem încai sufletele! Staţi tari, bărbăteşte, dragii mei, şi nu băgaţi seamă la moarte. Priviţi la Hristos, Mântuitorul nostru, câte au răbdat pentru noi şi cu ce moarte de ocară au murit! Credeţi tare în aceasta şi nu vă mişcaţi din credinţa pravoslavnică pentru viaţa şi lumea aceasta! Aduceţi-vă aminte de Sfântul Pavel, ce zice: că nici sabie, nici îmbulzeală, nici moarte, nici alta orice nu-l va despărţi de Hristos; că nu sunt vrednice muncile şi nevoile acestea de aici spre mărirea ceea ce o va da Hristos. Acuma dară, o dulcii mei fii, cu sângele nostru să spălăm păcatele noastre” (39).

Sub lovitura de paloş a gâdelui căzu mai întâi capul vistiernicului Ianache Văcărescu, apoi al fiului mai mare, urmară al lui Ştefan şi al lui Radu. Când călăul a ridicat paloşul să taie capul copilului Mateiaş, acesta „în grozăvia spaimei se rugă sultanului să-l ierte, făgăduind că se va face musulman”. Din ce resorturi sufleteşti, din ce adâncuri de conştiinţă, din ce tainică rezistenţă morală a mai putut să înfrunte împărăţia şi pe călăii ei, după atâtea luni de torturi, nu se poate şti. Dar gândul că sufletul omenesc dăinuieşte în veşnicie poate explica tăria bătrânului tată, care îşi îmbărbăta astfel pe ultimul copil: „Din sângele nostru n-a mai fost nimeni care să-şi piardă credinţa. Dacă este cu putinţă, mai bine să mori de o mie de ori, decât să-ţi renegi credinţa strămoşească pentru a trăi câţiva ani mai mulţi pe pământ” (40). Copilul, ca renăscut, îşi puse liniştit gâtul pe tăietor şi-i zise călăului: „Vreau să mor creştin: loveşte!” şi acesta îi „zbură capul” (41).

La capătul „unei zguduitoare tragedii ce n-are pereche nici în analele sângeroase constantinopolitane ale sultanilor de odinioară, numai atunci s-a pus capăt celor mai straşnice clipe pe care le poate suferi vreodată un suflet omenesc. Capul lui Constantin Brâncoveanu nu s-a putut deslipi de trup la lovirea nedibace, poate miloasă a călăului, şi, grămadă, trupul bătrânului părinte a căzut în ţărâna udată de sângele tuturor copiilor săi” (42).

După cumplitul sfârşit, cele şase trupuri martirizate, în care încetaseră acum suferinţele, au fost târâte pe uliţi şi apoi aruncate în apele Bosforului, iar capetele purtate în prăjini pe uliţele constantinopolitane, au fost înfipte la prima poartă a seraiului, unde au stat trei zile, iar spre seara au fost şi ele aruncate în mare (43). Pe ascuns, poate la îndemnul Patriarhiei Ecumenice, creştinii milostivi au cules din valuri, cât vor mai fi putut găsi, „sărmanele rămăşiţe ale mucenicilor” şi le-au dus în taină şi le-au îngropat, nu departe de Constantinopol, în insula Halchi, în biserica mănăstirii Maicii Domnului, zidită de împăratul Ion Paleologul al II-lea, ajutată înainte cu multe daruri de domnitorul martir.

După uciderea lui Brâncoveanu şi a copiilor săi, doamna Marica, spune Del Chiaro, se găsea închisă cu nepoţelul, scăpat ca prin minune de la moarte, cu nora şi cu ginerii ei la Fornetta. Câţiva binevoitori ai familiei s-au străduit să le obţină eliberarea. Plata pentru răscumpărare a fost fixată la 50.000 de galbeni şi banii au fost împrumutaţi „cu dobândă uriaşă de 30% şi i s-au plătit marelui vizir”. Dar „neîmpăcaţii lor duşmani din Ţara Românească, născocind mii de minciuni şi de pâri închipuite, au dat aceluiaşi vizir 40.000 de galbeni pentru ca să zădărnicească actul de hărăzire a libertăţii cumpărată cu bani, astfel că au fost trimişi pe neaşteptate în surghiun într-un loc numit Kutahia, unde au stat vreo trei ani, de unde au fost apoi eliberaţi şi trimişi din nou în Ţara Românească, după ce Ali Paşa, mare vizir, a murit ucis de nemţi în bătălia de la Petro-varadin” (5 august 1716) (44). Doamna Marica a stat închisă în Constantinopol până în martie 1715, când a fost exilată la Kutai, pe malul estic al Mării Negre, de unde a fost eliberată şi a venit în ţară în 1716, împreună cu Ion Mavrocordat, numit domn în locul fratelui său care fusese luat captiv de imperiali. La 23 februarie 1719, când Ion Mavrocordat a murit de lingoare, doamna Marica a încuviinţat, drept recunoştinţă, ca el să fie înmormântat în ctitoria ei, în naosul bisericii Sfântul Gheorghe Nou din Bucureşti.

Osemintele lui Constantin Brâncoveanu au fost aduse în ţară în taină de doamna Marica abia în 1720, în timpul domniei lui Nicolae Mavrocordat şi înmormântate în biserica Sfântul Gheorghe Nou. Deasupra mormântului, prin grija doamnei Marica, această Hecubă a românilor, cum a fost numită, s-a aşezat o lespede de marmură albă, cu chenar floral, specific brâncovenesc, fără nici o inscripţie. Spre capul câmpului lespedei, mărginită de chenar, este săpată stema Ţării Româneşti, în centrul căreia uşor se poate distinge vulturul cu cruce în cioc, un indiciu că acesta este mormântul domnesc şi aici îşi doarme somnul de veci Constantin Brâncoveanu. Mormântul este flancat în stânga de mormântul lui Ion Mavrocordat, iar în dreapta de mormântul lui Grigore Brâncoveanu (+ 30 aprilie 1832). Osemintele nu au putut fi duse la Horezi, fiindcă în urma păcii de la Passarowitz, Oltenia se afla în stăpânirea austriacă. Nu s-a scris nici numele voievodului pe piatra mortuară, de teama turcilor, care n-ar fi îngăduit acest drept unui condamnat la moarte pentru „hainie”. În mod discret, evlavioasa doamnă, pentru cinstirea memoriei soţului ei, a suspendat de un suport, deasupra criptei, o candelă de argint cu o frumoasă lucrătură cizelată tot în stil brâncovenesc, cu inscripţia în litere mărunte chirilice: „Această candelă, ce s-au dat la s(ve)ti Gheorghie cel Nou, luminează unde odihnescu oasele fericitului Domnu Io Constandin Brâncuveanu Basarab Voievod şi iaste făcută de Doamna Mării Sale Mariia, carea şi măria sa nădăjduieşte în Domnul iarăşi aici să i se odihnească oasele. Iulie, în 12 zile, leat 7228 (=1720)” (45).

Textul inscripţiei candelei nu menţionează şi prezenţa rămăşiţelor pământeşti ale copiilor ucişi odată cu tatăl lor. Este o indicaţie că osemintele lor, ca şi ale lui Ianache Văcărescu, nu vor fi putut fi aduse în ţară (46).

Lumina candelei rnormântului a acoperit taina inscripţiei timp de două veacuri, fiind descoperită abia în iulie 1914 (47). Cu prilejul comemorării a două sute de ani de la moartea martirică a voievodului Constantin Brâncoveanu, la 15 august 1914, mitropolitul primat al României de atunci, Dr. Konon Arămescu Donici, a săvârşit parastasul la mormântul voievodului, pentru prima dată, în mod oficial (48).

Pentru confirmarea inscripţiei candelei au fost întreprinse săpături arheologice în mormântul cu lespedea de marmură fără inscripţie, în zilele de 9-16 decembrie 1932. Osemintele au fost aşezate într-un sicriu ornat cu podoabe în stil brâncovenesc, al cărui lemn a fost luat dintr-un stejar din grădina palatului de la Mogoşoaia. Sicriul acesta a fost păstrat timp de un an şi jumătate în altarul bisericii Sfântul Gheorghe Nou, fapt care constituie un fel de consfinţire a lor ca sfinte moaşte de martir creştin.

La iniţiativa fostului Patriarh Miron Cristea, în 1934, cu prilejul praznicului Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena, hramul catedralei patriarhale din Bucureşti, „Biserica a crezut a fi o creştinească datorie să reaşeze la locul de odihnă scumpele oseminte în cadrul unei slujbe şi procesiuni festive, ca toţi credincioşii să aibă putinţa a li da cuvenita cinste” (49). Astfel în seara zilei de 20 mai, sicriul cu osemintele lui Constantin Brâncoveanu a fost luat din biserica Sfântul Gheorghe Nou, adus şi aşezat în paraclisul patriarhal, unde s-a săvârşit slujba vecerniei cu priveghere de toată noaptea. A doua zi, după Sfânta Liturghie, în catedrala patriarhiei, unde a fost de faţă conducătorul statului român de atunci, cu membrii familiei sale, cu tot sfatul ţării, cu înalţi ierarhi, clerici, monahi şi mulţime de credincioşi, s-a oficiat solemn parastasul pentru slăvitul voievod şi neamul său cel adormit. La sfârşitul slujbei, Patriarhul Miron Cristea a vorbit despre însemnătatea momentului comemorat. După aceea s-a format o impresionantă procesiune, cu onoruri militare, ca odinioară în vremea lui Constantin Brâncoveanu la sfinţirea ctitoriei sale, Sfântul Gheorghe Nou, şi ca în vremea Bizanţului de altădată. Procesiunea, în mijlocul căreia se afla sicriul cu osemintele domnitorului, purtat pe umeri de clerici, a străbătut în sunetele clopotelor bisericilor mai multe străzi din centrul capitalei şi a făcut două opriri cu ecteniile pentru morţi la biserica Domniţa Bălaşa şi la Universitate, în faţa statuii lui Mihai Viteazul, locul fostei mănăstiri Sfântul Sava, care a adăpostit Academia brâncovenească (50).

În pacea sfântă, Constantin Brâncoveanu şi-a regăsit odihna trupului său mult pătimitor, în cinstirea de mărire a întregii suflări româneşti, ca unul care „ca mucenicii cei vechi s-au sfârşit” (51).

Pr. Prof. Ion Ionescu

1. Ştefan Ionescu, Panait I. Panait, Constantin Vodă Brâncoveanu. Viaţa, domnia, epoca, Bucureşti, 1969, p. 5.
2. N. Iorga, Constantin Vodă Brâncoveanu. Viaţa şi domnia lui, Vălenii de Munte, 1914, p. 26.
3. N. Cartojan, Istoria literaturii române vechi, vol. III, Bucureşti, 1945, p. 205.
4. Radu Greceanu, Începătura vieţii luminatului şi preacreştinului Domnului Ţării Rumăneşti, Io Constandin Brâncoveanu Basarab-Voievod, dă când Dumnezeu cu domniia l-au încoronat, pentru vremile şi întâmplările ce în pământul acesta în zilele Măriii-Sale s-au întâmplat, în Cronicari munteni, vol. II, Bucureşti, 1961, p. 9.
5. Istoria Ţării Româneşti de la octombrie 1688 până la martie 1717 (Cronica anonimă despre Brâncoveanu), în vel. cit., p. 276-277.
6. Ştefan Ionescu, Panait I. Panait, ibidem, p. 129.
7. Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, Istoria românilor din cele mai vechi timpuri şi până astăzi, Bucureşti, 1971, p. 407.
8. Ştefan Ionescu, Panait I. Panait, ibidem, p. 129.”
9. A. Veress, Documente, vol. IX, p. 345, cit., la Ştefan Ionescu, Panait I. Panait, ibidem, p. 139.
10. Ştefan Ionescu, Panait I. Panait, ibidem, p. 142.
11. Radu Greceanu, ibidem, p. 123.
12. Cronica anonimă, cit. supra, p. 276.
13. Ştefan Ionescu, Panait I. Panait, ibidem, p. 168.
14. Ibidem, p. 167.
15. Ibidem, p. 186.
16. Radu Greceanu, op. cit, p. 101-103.
17. In iunie 1707, Constantin Brâncoveanu este nevoit să-l cheme pe unchiul său, Mihai Cantacuzino, de la Constantinopol, unde comportarea sa era suspicioasă faţă de domn, şi să-l înlocuiască cu Toma Cantacuzino, vărul său, care se va dovedi că nu-i era fidel. Cât priveşte pe stolnicul Constantin Cantacuzino, unchiul domnului, acesta părăsise curtea domnească şi se retrăsese la moşia sa de la Filipeştii din Prahova.
18. Cronica anonimă, p. 340.
19. N. Iorga, Valoarea politică a lui Constantin Brâncoveanu, Vălenii de Munte, 1914, p. 51-52.
20. De la şeitanoglu – „fiul dracului”, poreclă pe care o avea străbunul lor, Mihai Cantacuzino, ucis de sultanul Murad al III-lea (1574-1595).
21. Ştefan Ionescu, Panait I. Panait, ibidem, p. 275.
22. Istoriile domnilor Ţării Româneşti, de Radu Popescu, în Cronicari munteni, vol. I, Bucureşti, 1961, p. 482.
23. Ştefan Ionescu, Panait I. Panait, ibidem ; Constantin Şerban, Constantin Brâncoveanu, Bucureşti, 1969, p. 171.
24. Anton Maria Del Chiaro, Descrierea Ţării Româneşti, în Călători străini despre Ţările Române, vol. VIII, Bucureşti, 1983, p. 388.
25. N. Iorga, ibidem, p. 11-12.26. Istoricii Ţării Româneşti. Cronica anonimă, în ed. cit., p. 342.
27. La Ştefan Ionescu, Panait I. Panait, ibidem, p. 283.
28. În noaptea de 6 spre 7 iunie 1716, domnul Ştefan Cantacuzino şi tatăl său, stolnicul Constantin, erau sugrumaţi la Constantinopol, iar după două zile erau omorâţi la Adrianopol şi Mihai Cantacuzino şi cumnatul său, Radu Dudescu.
Balada Constantin Brâncoveanul, în colecţia de Poezii populare ale românilor, de V. Alecsandri, Bucureşti,) 1971, p. 127-129, are versurile :

„Dare-ar Domnul Dumnezeu
Să fie pe gândul meu.
Să vă ştergeţi pre pământ
Cum se şterg norii la vânt,
Să n-aveţi loc de-ngropat
Nici copii de sărutat
Câni turbaţi, turci, liftă rea
De-ţi mânca şi carnea mea,
Să ştiţi c-au murit creştin
Brâncoveanu Constantin!”
Un cântec cunoscut de la 1730 încoace este şi cel publicat de Tudor Pamfilie: Descăpăţânarea lui Constantin Vodă Brâncoveanu de către turci, în „Miron Costin”, VII (1919), nr. 5, p. 33-38. O intensă circulaţie a cunoscut Cronica ritmată a uciderii lui Constantin Vodă Brâncoveanul, în Cronici şi povestiri româneşti versificate (sec. XVII-XVIII), ed. critică de Dan Simonescu, Bucureşti, 1967, p.55-68. Cântecul Brâncoveanului a trecut şi în alte specii folclorice, în Vicleim şi în colinde (N, Cartoian, Cărţile populare în literatura românească, vol. II, Bucureşti, 1974, p. 239), În literatura cultă, poetul Ioan Alexandru i-a dedicat lui Constantin Brâncoveanu cele mai vibrante versuri (volumul: Imnele Ţării Româneşti, Bucureşti, 1981, închinat „lui Constantin Brâncoveanu şi copiilor săi martirizaţi : Constantin, Ştefan, Radu şi Mateiaş”).
29. Ştefan Ionescu, Panait I. Panait, ibidem, p. 284, 297-301. În Transilvania este cunoscută o piesă care a făcut parte din repertoriul dramatic al minerilor din Cavnic şi Băiut (Valea Lăpuşulul). Piesa s-a jucat mai ales în secolul al XIX-lea (Ion Muşlea, Cântare şi vers la Constantin, în „Studii de istorie literară şi folclor”. Cluj, 1966, p. 21-61. In Moldova a circulat cântecul popular, Istoria măriei sale lui Constantin Vodă Brâncoveanu, Vodă din Bucureşti, care s-a scris în 1730, vezi „Convorbiri literare”, IX (1875), nr. 8, 1 noiembrie, p. 329-331).
30. Istoria Ţării Româneşti. Cronica anonimă, p. 275.
31. N. Iorga, Documente privitoare la Constantin Brâncoveanu, la domnia şi la sfârşitul lui, Bucureşti, 1901, p. 57-133,
32. Bartolomeo Ferrati, Copie a unei scrisori scrisă la 11 aprilie 1714 din Bucureşti, în Călători străini despre Ţările Române, vol. VIII, Bucureşti, 1983, p. 402.
33. Constantin Şerban, ibidem, p. 180.
34. C. E.(rbiceanu), Documente inedite privitoare la istoria naţională, politică şi bisericească, în „Biserica Ortodoxă Română”, XVI (1892), p. 289-302.
35. Istoria Ţării Româneşti. Cronica anonimă, cit., p. 345. La rândul său şi Ion Neculce acuză pe Cantacuzini de trădare (Letopiseţul Ţării Moldovei, ed. Critică întocmită de Gabriel Ştrempel, Bucureşti, 1982, p. 646-647).
36. M. Mignot, Histoire de l’Empire Ottoman, vol. IV, Paris, 1773, p. 202, la Ştefan Ionescu, Panait I. Panait, op. cit., p. 290.
37. P. P. Panaitescu, Călători poloni în Ţările Române, Bucureşti, 1930, p. 144-145.
38. Del Chiaro, ibidem, p. 125.
39. Vezi I. Lupaş, Mucenic/a Brâncovenilor, în Studii, conferinţe şi comunicări istorice, vol. III, Sibiu, 1941, p. 12.
40. Comp. Ştefan Ionescu, Panait I. Panait, ibidem, p. 291; I. Lupaş, ibidem, p. 18.
41. Aubry de la Motraye, Voyage en Eutope, Asie et Afrique, vol. II, La Haye, 1727, p. 212-213 ; G. Ionescu-Gion, Ludovic al XIV-lea şi Constantin Brâncoveanu, Bucureşti, 1884, p. 391-392; Pr. prof. Niculae Şerbănescu, Mormântul Voievodului martir Constantin Brâncoveanu, în „Biserica Ortodoxă Română”, XCVIII (1980), nr. 1-2, p. 114.
42. N. Iorga, Valoarea politică a lui Constantin Brâncoveanu, p. 6.
43. N. Iorga, Constantin Vodă Brâncoveanu. Viaţa şi domnia lui, p. 212.
44. Anton Maria Del Chiaro, ibidem, p. 390.
45. Pr. prof. Niculae Şerbănescu, ibidem, p. 118-119.
46. Textul inscripţiei, ca şi săpăturile făcute în zilele de 9-16 decembrie 1932 în mormântul voievodului şi expertiza osteologică a Prof. dr. Nic. Minovici şi Prof. dr. Fr. Rainer, au dus la concluzia identificării numai a osemintelor lui Constantin Brâncoveanu.
47. Vezi la Pr. prof. N. Şerbănescu, ibidem, p. 118.
48. Diaconul Niculae M. Popescu, Viaţa şi laptele Domnului Ţării Româneşti Constantin Vodă Brâncoveanu, Bucureşti, 1927, passim.
49. Pr. prof. Niculae Şerbănescu, ibidem, p. 133.
50. Arhiereu-vicar Tit Simedrea, Reînhumarea osemintelor Voievodului Constantin Brâncoveanu, în „Biserica Ortodoxă Română”, LII (1934), p. 483-484. Diaconul Niculae M. Popescu, ibidem, p. 76; I. Lupaş, ibidem, p. 3. „Între domnii Ţării Româneşti, mai presus de ceilalţi lui Constantin Brâncoveanu i se cuvine o pomenire cu laudă mereu sporită, nu numai pentru îmbelşugata lui dărnicie, revărsată asupra celor ce osteneau să lumineze poporul prin cartea bisericească îndrumându-l pe căile virtuţilor creştine, dar mai ales pentru pilduitoarea statornicie de care a dat dovadă în cele mai cumplite clipe ale vieţii sale, pecetluind cu suprema jertfă, cu însuşi scump sângele său, cu al ginerelui şi cu al fiilor săi, credinţa neclintită în Evanghelia Mântuitorului nostru Iisus Hristos”. In 1938, sculptorul O. Han i-a turnat în bronz statuia, ridicată maiestos pe un soclu de piatră, în faţa bisericii Sfântul Gheorghe Nou, aflată astăzi în restaurare, prin purtarea, de grijă a Patriarhului Dr. Iustin Moisescu.
51. Diaconul Niculae M. Popescu, ibidem, p. 76.

Sursa: Patriarhia Bisericii Ortodoxe Române, Sfinţi români şi apărători ai Legii strămoşeşti, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1987, p. 620-639, Pătimirea drepcredinciosului voievod Constantin Brâncoveanu.

SLUJBA

CreștinOrtodox.ro – Utrenia Sfinților Martiri Brâncoveni – Grupul Nectarie Protopsaltul.

CreștinOrtodox.ro – Canonul Sfinților Martiri Brâncoveni.

CreștinOrtodox.ro – Sfânta Liturghie.

SLUJBA SFINȚILOR ȘI DE-DUMNEZEU-ÎNCUNUNAȚILOR ÎMPĂRAȚI ȘI MUCENICI BRÂNCOVENI
LA VECERNIE

Stihiri prosomii la Doamne strigat-am (glas 2)
Podobie: Casa Efratului…

Maica lui Dumnezeu, însuflețitul chivot, astăzi la cer se mută, dumnezeiasca scară a Domnului Puterilor.

Cetei de Ucenici venite să cinstească a ta mutare, Maică, în Duhul s-a adus și ceata Brâncovenilor.

Slava cea de aici nu ai poftit, slăvite, dar slava cea cerească poftit-ai, Constantine, prin sânge dobândindu-o.

Alte prosomii ale Mucenicilor (glas 1)
Podobie: Ceea ce ești bucuria cetelor cerești…

Pe Împăratul-a-toate, o, Voievozilor, mărturisindu-L astăzi în cetatea cea mare, de praznicul mutării Maicii la cer v-ați mutat, Mucenicilor, împreună cu dânsa la Fiul ei, de Hristos încununându-vă.

Pe lemnul Crucii Stăpânul lumii jertfindu-Se, dumnezeiasca voie pe pământ a plinit-o; Acestuia urmându-I, capul pe lemn Brâncovenii plecându-și-l, biruit-au vrăjmașul, care prin lemn pe Adam l-a biruit oarecând.

Împărateasca cetate a Maicii Domnului de păgâneasca mână stăpânită văzând-o, într-însa, Constantine, astăzi șezând, pe Hristos, Voievodule, Dumnezeu și Stăpân L-ai mărturisit, Preacurata întărindu-te.

Slavă… (glas 6)

Apropiată știind, o, Voievozilor, Împărăția lui Dumnezeu și întru putere văzându-o venind, silindu-vă, mucenicește ați luat-o pe ea, pe cea trecătoare, înțelepților, lepădând; ci îndrăznire câștigând către Stăpânul a toate, Aceluia, Brâncovenilor, rugați-vă, pace lumii să dăruiască și sufletelor noastre mare milă.

Și acum… a Praznicului (glas 6)

PAREMIILE

De la Iov citire (1, 1-21)

Om oarecare era în țara Avsitidei, căruia era numele Iov, și era omul acela adevărat, fără prihană, drept, cinstitor de Dumnezeu, ferindu-se de tot lucrul rău. Și se făcură lui fii șapte și fiice trei. Și erau dobitoacele lui oi șapte mii, cămile trei mii, perechi de boi cinci sute, asine păscătoare cinci sute, și slugi multe foarte și lucruri mari erau lui pe pământ; și era omul acela de bun neam, dinspre răsăritul soarelui. Și mergând împreună fiii lui unul la altul, făceau ospăț în toate zilele, luând împreună cu ei și pe cele trei surori ale lor, să mănânce și să bea cu ei. Și cum se sfârșeau zilele ospățului, trimitea Iov și îi curățea pe ei, sculându-se dimineața, și aducea jertfe după numărul lor și un vițel pentru greșeală pentru sufletele lor; că zicea Iov: poate că fiii mei în cugetul lor rele au gândit către Dumnezeu.

Așa, deci, făcea Iov în toate zilele. Și cum se făcu ziua aceasta, și iată au venit îngerii lui Dumnezeu să stea înaintea Domnului, și diavolul a venit cu dânșii. Și a zis Domnul către diavol: de unde ai venit? Și răspunzând diavolul către Domnul zise: împrejmuind pământul și umblând în cea de sub cer, de față sunt. Și a zis lui Domnul: luat-ai aminte cu cugetul tău asupra robului Meu Iov, că nu este între cei de pe pământ ca el om fără prihană, adevărat, cinstitor de Dumnezeu, ferindu-se de tot lucrul rău? Răspunse, deci, diavolul și zise înaintea Domnului: oare în dar cinstește Iov pe Dumnezeu?; nu Tu ai îngrădit cele dinafară ale lui si cele dinlăuntru ale casei lui și cele dinafară ale tuturor celor dimprejurul lui, și lucrurile mâinilor lui le-ai binecuvântat și dobitoacele lui le-ai înmulțit pe pământ?; ci trimite mâna Ta și Te atinge de toate câte are; oare în față Te va binecuvânta?

Atunci a zis Domnul către diavol: iată, toate câte sunt ale lui le dau în mâna ta, ci de el să nu te atingi. Și ieși diavolul de la fața Domnului. Și era că în ziua aceasta fiii lui Iov și fiicele lui beau vin în casa fratelui lor celui mai mare. Și iată vestitor veni către Iov și zise lui: perechile de boi arau și asinele pășteau lângă ei; și venind cei ce robesc le-au robit pe ele, iar pe slugi le-au ucis cu săbiile; și scăpând eu singur, am venit să-ți vestesc. Încă acesta grăind, veni alt vestitor și zise către Iov: foc a căzut din cer și a ars oile, și pe păstori i-a mâncat asemenea; și scăpând eu singur, am venit să-ți vestesc. Încă acesta grăind, veni alt vestitor și zise către Iov: călăreții au făcut asupra noastră trei cete și au înconjurat cămilele și le-au robit pe ele, iar pe slugi le-au omorât cu săbiile; și am scăpat doar eu și am venit să-ți vestesc. Încă acesta grăind, alt vestitor veni către Iov zicând: feciorii tăi și fetele tale mâncând și bând la fratele lor cel mai mare, fără de veste suflare mare de vânt s-a ridicat din pustie și s-a atins de cele patru colțuri ale casei și a căzut casa peste copiii tăi și au murit; și am scăpat doar eu și am venit să-ți vestesc.

Atunci sculându-se Iov, și-a rupt hainele lui și-a tăiat părul capului lui și căzând la pământ s-a închinat și a zis: eu gol am ieșit din pântecele maicii mele, gol mă voi și duce dincolo; Domnul a dat, Domnul a luat; precum Domnului s-a părut, așa s-a și facut; fie numele Domnului binecuvântat.

De la Facere citire (22, 1-10)

În vremea aceea, ispitind Dumnezeu pe Avraam zise lui: Avraame, Avraame. Iar acela zise: iată-mă. Și zise Dumnezeu: ia pe fiul tău cel iubit, pe Isaac, pe care l-ai iubit, și mergi în pământul cel înalt și adu-l pe el acolo jertfă ardere de tot pe unul din munți, pe care ți-l voi zice ție. Și sculându-se Avraam dimineața puse samarul pe asinul său și luă cu el două slugi și pe Isaac, feciorul lui, și tăind lemne pentru jertfă, sculându-se, merse și veni către locul pe care Dumnezeu i-l zisese lui; iar a treia zi, căutând Avraam cu ochii, văzu locul de departe. Și zise Avraam slugilor sale: ședeți aici cu asinul, iar eu și copilașul vom merge până acolo și, închinându-ne, ne vom întoarce la voi. Și luă Avraam lemnele jertfei, și le puse pe Isaac, fiul lui, iar el luă în mâini focul și cuțitul și se duseră amândoi împreună. Și zise Isaac către Avraam, tatăl lui: tată. Iar acesta zise: ce este, fiul meu? Zis-a Isaac: iată focul și lemnele; unde este oaia pentru jertfă? Și zise Avraam: Dumnezeu Își va vedea de oaia Lui pentru jertfă, fiul meu. Și mergând amândoi împreună, veniră la locul pe care i-l zisese Dumnezeu; și înălță acolo Avraam jertfelnic și puse lemnele deasupra, și legând pe Isaac, fiul său, îl puse pe el pe jertfelnic deasupra lemnelor; și își întinse Avraam mâna să ia cuțitul să junghie pe fiul său.

Din Cartea a II-a a Macabeilor citire (7, 1-20)

Întâmplatu-s-a și că șapte frați Macabei dimpreună cu maica lor, prinzându-se, se sileau de către împărat a se atinge de neîngăduitele cărnuri de porc, cu bice și cu vine căznindu-i. Iar unul dintr-înșii, făcându-se întâi-grăitor, așa zise: «Ce va să întrebi și să afli de la noi? Pentru că gata suntem a muri, decât a calcă legile părintești». Și mânios făcându-se împăratul, porunci tigăi și cazane a se înfierbânta; iar acelea îndată înfierbântându-se, porunci să-i taie limba celui ce s-a făcut dintr-înșii grăitor-înainte și, jupuindu-i pielea capului, să-i taie mâinile și picioarele în fața celorlalți frați și a mamei. Olog, deci, cu totul făcându-se, porunci la foc să-l aducă viu și să-l prăjească. Și sfârâială mare ieșind din tigaie, unii pe alții se întăreau, cu maica lor, vitejește să moară, zicând așa: „Domnul Dumnezeu privește și cu adevărat întru noi Se mângâie, precum vădit a arătat Moisí prin cântarea ce mărturisește zicând: Și întru robii Lui Se va mângâia”. Și săvârșindu-se cel dintâi în chipul acesta, pe al doilea l-a adus spre batjocorire, și pielea capului cu părul jupuindu-i, îl întrebă: Au mânca-vei, mai înainte de a ți se căzni trupul mădular cu mădular? Iar el răspunzând în graiul părintesc zise: ba.

Pentru care și acesta și-a luat chinul pe rând, ca și cel dintâi; și la cea de pe urmă răsuflare fiind, zise: «Tu, dar, ticăloase, dintru această viață ne slobozi pe noi, iar Împăratul lumii, murind noi pentru legile Lui, spre veșnica înviere a vieții pe noi ne va învia». Iar după acesta, al treilea era batjocorit; și limba cerându-i-se, degrabă a scos-o, și mâinile cu bună îndraznire le întinse, vitejește zicând: «De la cer le-am dobândit pe acestea, și pentru legile lui nu țin seama de acestea, că de la el acestea iarăși nădăjduiesc a le primi»; încât însuși împăratul și cei dimpreună cu el se mirau de sufletul tânărului, că întru nimic durerile le socotea. Și acesta, deci, săvârșindu-se, pe al patrulea așijderea îl chinuiau căznindu-l; și fiind a se săvârși, așa zise: «Bine este, mutându-ne nădejdile de la oameni, a aștepta cele de la Dumnezeu nădejdi, cum că iarăși ne vom învia de către El; ție, însă, înviere spre viață nu va fi».

Și îndată pe al cincilea aducându-l, îl muncea; iar acesta către el căutând zise: «Putere în oameni având, stricăcios fiind, ce voiești faci; nu-ți pară, însă, că neamul nostru a fost părăsit de Dumnezeu; ci tu așteaptă și vezi tăria Lui cea mare, cum pe tine și pe sămânța ta vă va căzni». Iar după acesta îl adusera pe al șaselea; și fiind să moară zise: «Nu te înșela în zadar; că noi pentru noi înșine acestea le pătimim, ca unii ce am păcătuit Dumnezeului nostru; pentru aceasta, dar, s-au făcut aceste lucruri vrednice de mirare. Tu, însă, nu socoti că vei fi și nevinovat, cel ce te-ai apucat a te lupta cu Dumnezeu». Cu prisosință este, dar, maica lor minunată și vrednică de pomenirea cea bună, că văzând împreună șapte fii pierindu-i în vreme de o singură zi, cu bun suflet răbda, pentru nădejdile cele către Domnul.

Din Cartea a II-a a Macabeilor citire (7, 21-41)

Iar maica Macabeilor pe fiecare dintre ei îl mângâia în graiul părintesc, plină fiind de cuget viteaz și gândul cel femeiesc prin bărbătească mânie risipindu-l, zicând către ei: «Nu știu cum v-ați arătat în pântecele meu, și nu eu v-am dăruit vouă duhul și viața, și a fiecăruia alcătuire nu eu am întocmit-o. Așadar, Ziditorul lumii, Cela ce a plăsmuit nașterea omului și a izvodit facerea tuturor, și duhul și viața iarăși vă va da vouă, cu milă, ca unora ce acum întru nimic pe voi înșivă vă socotiți, pentru legile Lui». Iar Antioh, părându-i-se că e hulit și fiind cu bănuială față de glasul ce se tânguia, încă fiind viu cel mai tânăr, nu numai prin cuvinte se silea să-l înduplece, ci și prin jurăminte îl încredința a-l îmbogăți și fericit a-l face – de va lăsa cele părintești – și prieten a-l avea și treburi a-i încredința. Iar tânărul câtuși de puțin luând aminte, chemând împăratul pe maica lor, o îndemna să se facă băiatului sfetnică spre scăpare.

Mult deci, îndemnând-o, primi să-și înduplece fiul. Și plecându-se spre el, râzându-și de crudul tiran, așa zise în graiul părintesc: «Fiule, fie-ți milă de mine, care în pântece te-am purtat noua luni și te-am alăptat trei ani și te-am hrănit și te-am adus la vârsta aceasta și ți-am purtat de grijă; rogu-te, fiule, căutând la cer și la pământ, și toate cele dintr-însele văzându-le, să cunoști că nu din cele ce sunt le-a făcut pe ele Dumnezeu; și al oamenilor neam tot așa se face. Nu te teme de gâdele acesta, ci fraților vrednic făcându-te, primește moartea, ca în milă împreună cu frații tăi iarăși să te dobândesc». Și încă ea grăind tânărul zise: «Ce așteptați? Nu ascult de porunca împăratului, ci de porunca legii ascult, celei ce s-a dat părinților noștri prin Moisí. Iar tu, a toată răutatea aflător făcându-te asupra evreilor, nu vei scăpa din mâinile lui Dumnezeu. Că noi pentru păcatele noastre pătimim; iar dacă pentru certare și învățătură Domnul cel viu asupra noastra puțin S-a mâniat, iarăși cu ai Lui robi Se va împăca. Ci tu, o, necurate și decât toți oamenii mai pângărite, nu te semeți în deșert mâniindu-te, cu nearătate nădejdi asupra robilor celor cerești ridicându-ți mâna, că încă n-ai scăpat de judecata Atotțiitorului de-sus-văzătorului Dumnezeu.

Că acum frații noștri, puțină durere răbdând, moștenirea vieții veșnice, după a lui Dumnezeu făgăduință, au dobandit-o; tu, insa, printr-a lui Dumnezeu judecata, pe drept pedepsele mandriei vei suferi. Iar eu, ca fratii mei, si trupul si sufletul imi dau pentru legile parintesti, rugand pe Dumnezeu grabnic milostiv neamului sa Se faca si pe tine cu cercetari si batai sa te vadeasca marturie, pentru ca singur Acesta este Dumnezeu. Iar intru mine si fratii mei sa stea a Atottiitorului urgie, cea peste întreg neamul nostru cu dreptate adusă».
Și plin de mânie făcându-se împăratul, acestuia mai rău decât celorlalți i-a făcut, amar suferind pentru batjocorire. Și acesta, dar, curat s-a săvârșit, întru totul spre Domnul nădăjduind. Iar în urma fiilor s-a săvârșit și maica lor.

De la Înțelepciunea lui Solomon citire (3, 1-9)

Sufletele drepților sunt în mâna lui Dumnezeu și nu se va atinge de ele chinul. Părutu-s-a în ochii celor fără de minte a muri, și s-a socotit răutate ieșirea lor, și cea de la noi mergere zdrobire; iară ei sunt în pace. Că de se vor și munci înaintea feței oamenilor, nădejdea lor e plină de nemurire. Și întru puține certându-se, mari faceri de bine vor lua, că Dumnezeu i-a ispitit pe ei și i-a aflat pe ei vrednici Luiși. Ca aurul în topitoare i-a încercat pe ei, și ca jertfă de ardere întreagă i-a primit pe ei. Și în vremea cercetării lor vor lumina, și ca scânteile în trestie vor alerga. Judeca-vor neamuri și vor stăpâni noroade, și va împărăți într-înșii Domnul în veci. Cei ce nădăjduiesc spre El înțelege-vor adevărul, și cei credincioși cu dragoste vor rămâne lângă El; că har și mila e întru cuvioșii Lui și cercetare întru aleșii Lui.

LA LITIE

Stihiri idiomele (glas 1)

Ale Sfântului Constantin

Veselește-te în Domnul, cetatea Bucureștilor, întru prăznuirea unsului lui Dumnezeu, a slăvitului Voievodului tău, cinstite moaștele sale în sânuri avându-le vistierie nedeșertată, că la Hristos mucenicește ducându-se și îndrăznire către Acela dobândind neîncetat mijlocește ție pace și mare milă.

O, milostivirii tale, Constantine, și blândeții, pentru care pe Mântuitorul, Vino, L-ai fi auzit zicându-ți, binecuvântatul Tatălui Meu; ci cu adevărat celui ce are și mai mult dându-i Stăpânul, harul muceniciei ai luat și cununa cea nestricăcioasă; Aceluia, slăvite, roagă-te pentru sufletele noastre.

Cu harul Tău, Cuvântule al Tatălui, rugatu-s-a Constantin, inima aprinde-o fiilor mei, ca oarecând lui Luca și lui Cleopa, învrednicindu-i, Stăpâne, muceniciei și cununilor veșnice, pentru rugăciunile preacuratei Maicii Tale.

Stihira Sfântului Constantin fiul

Întâi-născut știindu-te, Constantine de-înțelepciune-iubitorule, întâiul și creștetul mucenicește ți-ai plecat Înțelepciunii Tatălui, calea arătându-o cinstiților tăi frați și cu Avim Macabeul, fericite, zicând: Gata să fim, o, fraților, a muri, decât a călca legile părintești.

Stihira Sfântului Ștefan (glas 2)

Pe cel între împărați Apostolul Domnului și pe Întâiul Mucenic lăudând, Ștefane grăitorule-de-Dumnezeu, și a Preacuratei Stăpâne slăvită mutare la ceruri, dar spre mântuire fiecare ți-a adus: Constantin cetatea, praznicul de-Dumnezeu-Născătoarea, iar Ștefan harul muceniciei; și noi, dar, cinstindu-te, slăvite Mucenice, Mântuitorului roagă-te pentru sufletele noastre.

Stihira Sfântului Radu (glas 3)

La Hristos Învierea lumii mers-ai, Radule, ca un înger, unde nu se însoară, nici se mărită, pe tine însuți cu bucurie mărturie punându-te Mirelui Bisericii.

Tot a Sfântului Radu (glas 4, cel românesc)

Mirele venind în mijlocul nopții lumii acesteia, haina nunții pământești ai lepadat, Radule, haina nunții nestricăcioase agonisind purpura muceniciei; ci pomenește-ne, Mucenice înțelepte, Stăpânului Hristos, să nu ne închidă ușa cămării Sale, ci prin pocăință să ne primeasca pe noi, ca un Bun și Iubitor-de-oameni.

Stihira Sfântului Matei (glas 4)

Veniți, iubitorilor de Mucenici, cu evlavie să lăudăm minunea cea de acum; că pruncește amăgindu-se Adam odinioară și dumnezeiască poruncă lepădând-o, și din rai s-a lepădat; iar Matei înțeleptește împlinind cuvântul tatălui, de pomul vieții se îndulcește, împreună-stând, cum e bine și frumos, în ceruri cu frații lui.

Stihira Sfântului Ianache (glas 5)

Al cinstitului Botezător nume avându-l, înțelepte sfetnice, mucenicește la ceruri asemenea lui înainte-mergător domnului tău te-ai făcut, Ianache de-Hristos-iubitorule; ci și noi, rugămu-te, asemeni să te avem, tot sfatul vicleanului risipindu-ni-l cu cele către Dumnezeu bineprimite mijlocirile tale.

Iarăși a Sfântului Constantin tatăl (glas 1 tetrafon)

În inimile fiilor lui, ca în patru Evanghelii, așezat-a Constantin pe Cuvântul lui Dumnezeu; iar mai apoi prin mucenicie la Dânsul ducându-i, zis-a Stăpânului: Iată, Mântuitorule, eu și pruncii pe care mi i-ai dat, Doamne Dumnezeul meu, Mielule al Tatălui, slavă Ție.

Slavă… (glas 6)

Statut-ai, Mântuitorule, în mijlocul Voievozilor Tăi, în numele Tău adunați, după cum Te-ai făgăduit, spre mărturisirea Ta întărindu-i pe ei cu Duhul Tău Cel Sfânt; ci și pe noi cu Acesta întărește-ne, de-oameni-Iubitorule, în mijlocul nostru venind, pentru rugăciunile acelora.

Și acum… a Praznicului (glas 5)

LA STIHOAVNĂ

Stihiri prosomii ale Praznicului.
Podobia: Casa Efratului… (glas 2)

Ceata de Ucenici se strânge de la margini în satul tău, Fecioară, trupul să ți-l îngroape, cel primitor de Dumnezeu.

Stih: Scoală-Te, Doamne, întru odihna Ta, Tu și chivotul sfințeniei Tale.

O, cele mai presus de fire și de minte tainele tale, Maică: pe Dumnezeu născându-L, la El cu slavă ai trecut.

Stih: Juratu-S-a Domnul lui David adevărul și nu-l va lepăda pe el.

Scară la Fiul ei mormântul Născătoarei de Dumnezeu se face, suind pe cei ce pururi întru credință o slăvesc.

Slavă…

Ceată ai închegat în cinstea adormirii Împărătesei Maicei cu fiii tăi în Duhul, Slăvite, și cu sfetnicul.

Și acum…

Când către Fiul tău mutatu-te-ai, Fecioară, grabnic pe nori venit-au Apostolii să-ngroape fără prihană trupul tău.

TROPARELE

Troparul Sfântului Constantin tatăl (glas 3)
Podobie: Să se veselească cele cerești…

Slava lumii, Voievodule, mucenicește biruindu-o, ca Avraam, Constantine, i-ai adus pe fiii tăi a-toate-Ziditorului, mulțumind, înțeleptule; Acestuia, ca un bun, rugându-te, îndrăznire multă la Dansul câștigând, de șederea de-a dreapta învrednicește-ne.

Troparul Sfinților Brâncoveni fiii
Podobie: Mare apărător… (glas 1)

Voia Tatălui Mântuitorul răstignindu-Se a împlinit-o, rămânând întru dragostea Tatălui; ci pe Acesta urmând, Brâncovenilor, și slava lumii călcând-o, Slăviților, voia tatălui mucenicește ați împlinit, cu care încununându-vă, Stăpânului-a-toate pomeniți-ne.

Troparul Sfântului Ianache Sfetnicul
Podobie: Apostole Sfinte… (glas 1)

Cununa cerească ai luat-o, sfetnice, mărturisindu-L pe Hristos; ci sfătuirea șarpelui, Ianache, risipește-ne.

Tropar de obște
Podobie: Cel ce Te-ai înălțat pe Cruce… (glas 4)

La Mucenicii lui Hristos cei preavrednici, la solitorii pentru noi către Domnul, la ceata Brâncovenilor căzând să strigăm: o, Prealăudaților, lui Hristos Împăratul pururea rugându-vă, pomeniți-ne pururi, toată urzeala șarpelui stricând, cea îndreptată asupra Bisericii.

LA UTRENIE

După întâia catismă, Sedealna (glas 1)
Podobie: Mormântul Tău, Mântuitorule…

Cununa de aici lepădând, Voievoade, Stăpânului Hristos ai urmat, Constantine, și creștetul plecatu-ți-ai sub securea păgânilor; ci, luând în schimb nestricăcioasă cunună, pe aceea, dar, fiilor tăi moștenire ai dat, înțeleptule.

Slavă… (aceeași)
Și acum… a Praznicului (glas 4)
Podobie: Spăimântatu-s-a Iosif…

După a doua catismă, Sedealna (glas 1)
Podobie: Mormântul Tău, Mântuitorule…

Asemeni lui Hristos ai răbdat, Constantine, vânzare de la cei de aproape, slăvite; ci Paștile și trecerea în slujbe a închipui nelăsându-te de-Dumnezeu-urâtorii, Voievodule, mucenicește la ceruri trecut-ai cu fiii tăi.

Slavă… (aceeași)
Și acum… a Praznicului (glas 4)
Podobie: Spăimântatu-s-a Iosif…

După Polieleu. Mărimurile.

Stih: Înmulțitu-s-a peste mine nedreptatea celor mândri, iară eu cu toată inima mea voi cerceta poruncile Tale; bună este mie legea gurii Tale, decât miile de aur și de argint.

Mărimu-te pe tine, de Dumnezeu încununatule Sfinte Constantine, Voievodule și Mucenice al Domnului.

Stih: Aproape de cei ce se tem de Domnul este mântuirea Lui, ca să se sălășluiască slava Lui în pământul nostru; că Domnul va da bunătate și pământul nostru va da rodul său.

Mărimu-vă pe voi, Sfinților slăviților Brâncoveni, și cinstim mucenicească tăierea capetelor voastre.

Stih: Apărătorul nostru, vezi, Dumnezeule, și caută spre fața unsului Tău, că mai bună e o zi în curțile Tale decât mii; ales-am a fi lepădat în curțile lui Dumnezeu, decât a locui în sălașurile păcătoșilor.

Veniți toți credincioșii pe noul Constantin să-l lăudăm, pe unsul lui Dumnezeu, zicând: pe Voievodul nostru și Mucenicul.

Stih: Că ne-ai încercat pe noi, Dumnezeule, cu foc ne-ai lămurit, cum se lămurește argintul; ridicat-ai oameni asupra capetelor noastre, trecut-am prin foc și apă, și ne-ai scos pe noi la odihnă.

Veniți toți iubitorii de Mucenici pe Macabeii legii noi după dreptate să-i cinstim, zicând: pe ceata Brâncovenilor.

Stih: Gătit-am făclie unsului Meu; pe vrăjmașii lui îi voi îmbrăca cu rușine, iar pe el va înflori sfințenia Mea. Gata este inima mea, Dumnezeule, gata e inima mea.

Veniți toți credincioșii pe noul Constantin să-l lăudăm, pe unsul lui Dumnezeu, zicând: pe Voievodul nostru și Mucenicul.

Stih: Veniți, fiilor, ascultați-mă, frica Domnului vă voi învăța pe voi; aceasta e ziua pe care a făcut-o Domnul; să ne bucurăm și să ne veselim într-însa.

Mărimu-vă pe voi, Sfinților slăviților Brâncoveni, și cinstim mucenicească tăierea capetelor voastre.

Sedealna (glas 1)
Podobie: Mormântul Tău, Mântuitorule…

De harul cel de sus cuprinzându-vă astăzi, ca într-o Vitezda pe potrivă tocmită cu cinci pridvoare, Sfinților, ați intrat, Brâncovenilor, în priveliște, mărturisind pe Stăpânul și cu sângele muceniciei de moarte spălându-vă sufletul.

Slavă… (aceeași)

Și acum… a Praznicului (glas 3)
Podobie: De frumusețea fecioriei tale…

Antifonul I al Glasului al 4-lea.

Prochimenul (glas 4)

Dreptul ca finicul va înflori și ca cedrul cel din Liban se va înmulți.

Stih: Răsădiți în casa Domnului, în curțile casei Dumnezeului nostru vor înflori.

Evanghelia de la Ioan (14, 27;15, 9-11;18-20) și de la Matei (10, 16-18; 22; 28-39)

Zis-a Domnul ucenicilor Lui: Pace vă las vouă, pacea Mea vă dau vouă, nu precum dă lumea vă dau Eu. Să nu se tulbure inima voastră, nici să se înfricoșeze. Precum M-a iubit pe Mine Tatăl, și Eu v-am iubit pe voi; rămâneți în dragostea Mea. De veți ține poruncile Mele, veți rămâne în dragostea Mea, precum și Eu poruncile Tatălui Meu le-am ținut și rămân în dragostea Lui. Acestea vi le-am spus ca bucuria Mea să rămână în voi și bucuria voastră să fie deplină. De vă urăște pe voi lumea, cunoașteți că pe Mine mai înainte decât pe voi M-a urât. De ați fi din lume, lumea ar iubi ce e al ei; dar pentru ca nu sunteți din lume, ci Eu v-am ales pe voi din lume, de aceea vă urăște pe voi lumea. Dacă pe Mine M-au prigonit, și pe voi vă vor prigoni. Iată Eu vă trimit pe voi ca pe oi în mijlocul lupilor; fiți, dar, înțelepți ca șerpii și nevinovați ca porumbeii. Și feriți-vă de oameni, că vă vor da sinedriilor și în sinagogile lor vă vor bate cu biciul; și la dregători și la împărați veți fi duși pentru Mine, spre mărturie lor și neamurilor. Și veți fi urâți de toți pentru numele Meu; iar cel ce va răbda până în sfârșit, acela se va mântui. Și nu vă temeți de cei ce omoară trupul, iar sufletul nu-l pot omorî; ci temeți-vă mai degrabă de acela care poate și sufletul și trupul să le piardă în gheenă. Au nu se vând două păsări pe un ban? Și nici una din ele nu va cădea pe pământ fără voia Tatălui vostru. La voi, însă, și perii capului vostru toți sunt numărați. Așadar nu vă temeți; cu mult mai de preț sunteti voi decât păsările. Deci tot cel ce va mărturisi întru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi și Eu întru el înaintea Tatălui Meu Celui din ceruri. Iar cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor, și Eu Mă voi lepăda de el înaintea Tatălui Meu Celui din ceruri. Nu socotiți că am venit să aduc pace pe pământ; n-am venit să aduc pace, ci sabie. Că am venit să despart pe om de tatăl său, pe fiică de mama sa și pe noră de soacra sa. Iar dușmanii omului sunt casnicii lui. Cel ce iubește pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu-i vrednic de Mine; cel ce iubește pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine, nu-i vrednic de Mine; și cel ce nu-și ia crucea și nu-Mi urmeaza Mie, nu-i vrednic de Mine. Cel ce își ține sufletul său îl va pierde, iar cel ce își pierde sufletul său pentru Mine, îl va afla.

Dupa Psalmul 50

Slavă…

Pentru rugăciunile Mucenicilor Tăi, Milostive, curățește mulțimea greșalelor noastre.

Și acum…

Pentru rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu, Milostive, curățește mulțimea greșalelor noastre.

Idiomela (glas 6)

Stih: Miluiește-mă, Dumnezeule, după mare mila Ta, și după mulțimea îndurărilor Tale șterge fărădelegea mea.

Gura tatălui minciunii de-Dumnezeu-urâtorul împărat nebunește făcându-se, zis-a ție, de-Dumnezeu-încununatule: iată, împărăția și slava ei întocmai le vei lua de te lepezi de Hristos. Ci diavolească sfătuire, Constantine, răsturnând și răbdând până-n sfârșit, capul mucenicește tăindu-ți-l, cu Hristos împărătești; Căruia, rugămu-te, Voievodule și Mucenice, roagă-te cu fiii tăi, să se miluiască sufletele noastre.

Canonul Sfinților Brâncoveni

Cântarea I (glas 1)
Podobie: Dreapta Ta cea purtătoare-de-biruință…

Stih: Sfinților Brăncoveni, rugați-vă pentru noi.

Stând acum la tronul lui Hristos vă desfătați de lumina Aceluia, Sfinților slăviților Mucenici; ci luminați-mi inima, să vă cânt cu râvnă cântare vrednică, rogu-vă.

Slava și cununile lumești pentru Hristos lepădând, Voievozilor, slava și cununa cea de la El luat-ați, Mucenicilor, și împărația nestricăcioasă și veșnică.

Sufletele voastre lui Hristos mucenicește ați dat, înțelepților, Celuia ce sufletul Și l-a dat mucenicește Tatălui, cu Hristos în ceruri împărățind, fericiților.

Pruncii aducându-și Constantin lui Dumnezeu ca oarecând Avraam, zis-a Voievodul celui mai mic, văzându-l spăimântându-se: Fiul meu preadulce, cununa ia-o cu frații tăi.

Foarte tulburându-Se Hristos mai înainte de Patimă ca un om, voia părintească n-a lepădat, ci a plinit jertfindu-Se; Căruia urmat-a și Matei, capul plecându-și-l.

Stih: Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, mântuiește-ne pe noi.

Sabie prin suflet ți-a trecut, Fiul tău, Maică, pe Cruce suindu-Se; sabie prin suflet lui Constantin i-a trecut asemenea, fiii săi văzându-i ca niște miei junghiindu-se.

Al doilea Canon, paracliticesc (glas 8)
Podobie: Apa trecând-o…

Stih: Sfinților Brâncoveni, rugați-vă pentru noi.

Lăsând stăpânia cea de aici și mărturisindu-L pe Stăpânul Cel răstignit, cununa cerească ați luat-o și mijlociți pentru noi, Brâncovenilor.

Prin ungerea cea de la Dumnezeu, pe pământ supușii și Biserica ți-ai păzit; la fel, Constantine, și din ceruri nevătămați, Mucenice, păzește-ne.

Stih: Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh.

De slava lumească v-ați lepădat, slava nezidită dobândind-o de la Hristos; de care părtași să ne arate pe Domnul slavei rugați-L, Slăviților.

Stih: Și acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Sufletului meu celui chinuit tu ești, Preacurată, întărire și adăpost, și întunecatei mele inimi neînserată lumină, Stăpâna mea.

Catavasia

Cea împodobită cu dumnezeiască slavă, sfântă și lăudată, Fecioară, pomenirea ta, pe toți credincioșii i-a adunat spre veselie, începând cu Mariam, cu timpane și cu hore, care cântă Unuia-Născut al tău, căci cu slavă S-a proslăvit.

Cantarea 3
Podobia: Însuți știind neputința…

Pe Tine slăvitul Constantin, Cuvântule al Tatălui, vistierie-n suflet avându-Te, vistieriile grabnic și-a deschis, cuvântul Scripturilor pe-nțeles noroadelor aducându-l podoabă Bisericii.

Cu haine de piele pe Adam, de șarpe biruindu-se, l-ai îmbrăcat, Cuvinte al Tatălui; ci întru Tine, Hristoase, îmbrăcat, jupuirea trupului Constantin răbdându-o, rușinat-a trufia vicleanului.

Cuvânt de cinstire lui Ștefan, cărării Mucenicilor, i-ai împletit, Ștefane, cu dragoste; ci câștigându-l solie la Hristos, te-a-ntărit, viteazule, în mucenicia ta, în slăvita lui Ceată luându-te.

Biserica vrând lui Dumnezeu s-aduci, slăvite Radule, și neputând din pricina numelui, pe tine însuți Stăpânului Hristos te-ai adus biserică prin mucenicia ta, întru care sfințit-ai și numele.

Toiag Voievodului creștin, Ianache înțeleptule, de-Dumnezeu-urâtorii știindu-te, asupra voastră întărâtându-se, tăiatu-v-au, sfetnice, capul amâdurora, de Hristos amândoi proslăvindu-vă.

Stih: Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, mântuiește-ne pe noi.

Cuvântul Părintelui ceresc prin pogorârea Duhului L-ai zămislit, Fecioară, în pântece, scriptură vie și chivot și toiag și cer și biserică nouă arătându-te, Preacurată, nădejdea creștinilor.

Canonul paracliticesc.
Podobia: Tu ești întărirea…

Stih: Sfinților Brâncoveni, rugați-vă pentru noi.

Tărie și pavăză v-am dobândit, Voievozilor, de la Hristos, și acoperire, mângăiere și laudă.
Degrab ajutați-ne, toată nevoia gonindu-o, pe Dumnezeu pururea rugându-L pentru noi, Brâncovenilor.

Stih: Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh.

Primind, Dumnezeule, solirile Brâncovenilor, Cela ce ești Iubitor-de-oameni, ca un Bun, miluiește-ne.

Stih: Și acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Maica Ziditorului, tămăduire preagrabnică dă și acum, Pururea-Fecioară, celor care te laudă.

Catavasia

Cela ce ești lucrătoarea și cuprinzătoarea-a-toate Înțelepciune și Putere a lui Dumnezeu, întărește Biserica, Hristoase, neclătinată, nemișcată, că singur ești Sfânt, Cel ce întru sfinți Te odihnești.

Sedealna Sfântului Constantin tatăl (glas 1)
Podobia: Mormântul Tău, Mântuitorule…

Pe noul Constantin lăudându-l cu toții, veniți să-i sărutăm preacinstitele moaște, ca harului dumnezeiesc întreit s-a făcut părtaș: de-al mirungerii, de-al lui David împăratul, și de harul cel mucenicesc și cunună și slava cea veșnică.

Cântarea 4 (a Sfântului Constantin tatăl)
Podobia: Munte umbrit cu harul dumnezeiesc…
Stih: Sfinte al lui Dumnezeu, roagă-te pentru noi.

Capul neavând unde-Ți pleca, Dumnezeule, și pe aceasta auzind-o fericitul Constantin, de râvnă umplându-se, vistieriile deschisu-și-a, Bunule, nor de biserici zidind Ziditorului.

Toată avuția pământească pierzându-o și neavând, precum Stăpânul, capul unde ți-l pleca, pe lemn, Voievodule, ți l-ai plecat, de-Dumnezeu-iubitorule, mărturisind pe Hristos Cel pe lemn răstignit.

Norul de biserici închinate Stăpânului Care-ntru Sfinți Se odihnește nicidecum te-a odihnit, ci capul plecându-ți-l și întru tine Dumnezeu odihnindu-Se, I-ai închinat și biserica trupului tău.

Toată părinteasca rânduială plinindu-o, Botezătorului Stăpânul capul grabnic Și-a plecat; și tu, Voievodule, asemeni Domnului plecatu-ți-ai creștetul, asemeni Lui ascultător arătându-te.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, mântuiește-ne pe noi.

Nașterea trupească, Născătoarea Stăpânului, întru mutarea ta la ceruri Voievodului i-a fost, la ceruri mutându-se întru aceeași, o, Stăpâna a cerului, la Fiul tău solitoare avându-te.

Canonul paracliticesc.
Podobia: Auzit-am, Doamne…

Stih: Sfinților Brâncoveni, rugați-vă pentru noi.

V-ați adus, Voievozilor, jertfă preaplăcuta Mântuitorului; ci mănia Lui cea către noi stingeți-o degrabă, Mucenicilor.

Junghiindu-vă, Sfinților, Mielului urmat-ați, o, Brâncovenilor; ci la staulul Aceluia, pentru noi rugându-L, aduceți-ne.

Stih: Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh.

Mângâindu-Te, Bunule, întru Voievozii și Mucenicii Tăi, mângâiere, cu solirea lor, o, Mântuitorule, trimite-ne.

Stih: Și acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Dă-mi tărie, Stăpâna mea, din împresurarea cea grea scăpându-mă, și pe mine, ticălosul rob, din noroiul patimii ridică-mă.

Catavasia.

Graiurile Proorocilor și ghiciturile întruparea Ta o au spus, cea din Fecioară, Hristoase: Lumina strălucirii Tale întru lumina neamurilor va ieși, și, Strigă Ție adâncul cu veselie, Slavă Puterii Tale, Iubitorule-de-oameni.

Cantarea 5
Podobia: Cel ce-ai luminat cu strălucirea…

Stih: Sfinților Brâncoveni, rugați-vă pentru noi.

Ale Tale mădulare pe Tine avându-Te, Dumnezeule, Viața și Cap, Voievozii Tăi deslușit aceasta tuturor, Hristoase, au vădit-o, capul degrab lepădându-și-l.

Într-al morții întuneric și umbra și latura socotit-au să v-arunce păgânii, Slăviților; ci lumină mare pe Hristos în suflete avându-L, moarte primind la viață v-ați dus.

Pe pământ Mântuitorul făclie văzându-te, și cunună, Voievodule, înveșnicindu-ți-o, Constantine, pusu-te-a în cer, lumina tuturora celor din curțile Domnului.

Cele bune, ca un tată, voind pentru fiii tăi și mărirea pământească deșartă văzându-o, de cereasca slavă i-ai făcut părtași mucenicește, o, Voievoade al Domnului.

De-un-nume, Constantine slăvite, cu tatăl tău pe pământ și de-un-scaun ai fost, înțeleptule; ci cu tatăl tău mărturisind Treimea de-un-scaun, iarăși cu tatăl în ceruri petreci.

Cununie pământească gătitu-ți-ai, Radule; ci Hristos nestricăcioasa cunună gătindu-ți-o, pe aceea, Sfinte, ți-ai ales, slăvite Mucenice, nunta de-aici lepădându-o.

Înainte-Mergătorului Domnului, sfetnice, i-ai urmat, preaînțelepte Ianache, și capul tău pentru legea Domnului ca el, slăvite Mucenice, ți l-ai tăiat, fericitule.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, mântuiește-ne pe noi.

Născătoare a Luminii, Fecioară, știindu-te, întunericul din suflet degrabă alungă-ni-l, mijlocind, Stăpână, la Hristos iertare de greșale robilor tăi ca un Bun să ne dea.

Canonul paracliticesc.
Podobia: Pentru ce m-ai lepădat…

Stih: Sfinților Brâncoveni, rugați-vă pentru noi.

Bogația lumească, o, preaînțelepte, cezarului dându-o, ți-ai păzit comoara mărturiilor gurii lui Dumnezeu; la acestea, Sfinte, rugându-L pururi pe Cuvântul, Constantine, pe toți îndreptează-ne.

Mărturiile Tale, Doamne, Brâncovenii în inimi avându-le, înșiși mărturie, Dumnezeule, Ție Ți s-au făcut; ci primind, Stăpâne, muceniceasca lor solire, într-acestea păzește-ne inima.

Stih: Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh.

Mărturiile Tale pururi nebunește le calc, Dumnezeule, și mărturisire și căință curată nu Îți aduc; ci primind, Stăpâne, a Brâncovenilor solire, la acestea din nou îndreptează-mă.

Stih: Și acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Arătatu-te-ai nour, ploaia cea cerească în lume-aducându-o, c-ai plouat, Fecioară, muritorilor harul dumnezeiesc; ci trimite, Maică, preaîmpietritei mele inimi ploaia lacrimilor și străpungere.

Catavasia.

Dumnezeiasca și nespusa frumusețe a bunătăților Tale, Hristoase, spune-voi; că din veșnica Slavă strălucire împreună-vecuitoare și ipostatnică strălucind, din pântece fecioresc întrupându-Te, celor din întuneric și umbră le-ai răsărit Soare.

Cântarea 6
Podobia: Înconjuratu-ne-a pe noi…

Cetate Împăratului creștinilor Întocmai-cu-Apostolii la Hurezi, o, Voievoade, ridicând, astăzi, Constantine, în cetatea lui împărăție nestricată de la Hristos ai luat.

Slăvitului Gheorghie biserica zidindu-i, Voievodule, și ca el pe Dumnezeu mărturisind, moaștele într-aceasta, Mucenicule, de-biruință-Purtătorul ca pe-un odor ți-a primit.

Sămânța cea cerească adăpându-o cu apa milosteniei și cu faptele credinței îngrijind, rodul însutit Semănătorului, o, Mucenicilor, îndată prin seceriș ați adus.

Lăsat-ați pentru dragostea Stăpânului Celui de voie răstignit și soții și prunci și maică și surori, vrednici arătându-vă, Slăviților, de Dumnezeu Care pe Sine S-a deșertat pentru noi.

În sfeșnic așezatu-s-au Bisericii de mâna Ziditorului, precum candelele pline cu untdelemn, sufletele care, Brâncovenilor, ca înțeleptele fecioare pentru Hristos v-ați gătit.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, mântuiește-ne pe noi.

Trezește-ne, Stăpână, ridicându-ne din somnul greu al patimii, întunericul păcatului gonind, acoperământul tău și mila ta nedepărtând, Preamilostivă, de la supușii tăi.

Canonul paracliticesc.
Podobie: Îndură-Te mie, Mântuitorule…

Stih: Sfinților Brâncoveni, rugați-vă pentru noi.

Cu fiii tăi pe pământ bineplăcut-ai Stăpânului; ci în cămările Lui cerești, Voievodule, cu dânșii luându-te prin mucenicie, mântuire mijlocește-ne.

Feciorii ca Avraam ți i-ai jertfit, Voievodule, și dimpreună cu ei în sânul aceluia acum odihnindu-te, Sfinte Constantine, mântuire mijlocește-ne.

Stih: Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh.

Slăvit-ați pe Dumnezeu în trupul vostru, Slăviților, și Dumnezeu v-a slăvit cu slava cea de la El; de care, rugămu-vă, prin solirea voastră, și pe noi învredniciți-ne.

Stih: Și acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Pe Cela ce întru Sfinți Se odihnește, Stăpâna mea, L-ai zămislit negrăit; Aceluia roagă-te și mintea și sufletul cu a ta lumină luminează-mi și sfințește-le.

Catavasia.

Focul cel dinlăuntru al chitului celui născut în luciul mării era închipuirea îngropării Tale celei de trei zile, căreia Iona prooroc s-a arătat, ca fiind mântuit, precum s-a și trimis mai-nainte, nevătămat striga: Jertfi-voi Ție, Doamne, cu glas de laudă.

Condacul (glas 8)
Podobia: Apărătoare Doamnă…

De stăpânia trecătoare lepădându-vă, Împărăția nestricată, Voievozilor, ați luat de la Stăpânul mucenicește; pe Acela arătați-L, Brâncovenilor, îndurat celor ce strigă cu evlavie: Bucurați-vă, de-Hristos-iubitorilor.

Icosul

Auzind Voievodul de a Ucenicilor ceată, cea pe nori venită întru adormirea Stăpânei, de norul harului umbrindu-se zis-a fiilor lui: Și noi, o, preadulcii mei fii, într-a Împărătesei cetate și prăznuire aflându-ne, ceata să întocmim spre cinstirea mutării acesteia la Viață, iar nu ca Iuda spre lepădarea de Unul-Născut al ei. Veniți, dar, iubitorilor de Mucenici, ceată adunându-ne și pomenirea lor săvârșind, acestora cu evlavie să strigăm: Bucurați-vă, de-Hristos-iubitorilor.

Sinaxar în ziua de 16 august

Într-această lună în ziua a șaisprezecea pomenirea Sfinților Slăviților Noilor Mucenici Brâncoveni: a Sfântului și de-Dumnezeu-încununatului Voievod Constantin Brâncoveanu, a fiilor săi, Constantin, Ștefan, Radu și Matei și a sfetnicului Ianache Văcărescu, care mărturisind împreună în Constantinopole la anul 1714 în cincisprezece zile ale lui August prin sabie s-au săvârșit.

Stihuri

Al statorniciei nume, Constantine, avându-l, statornic ai fost în credință.

Cunună lăsând pe pământ, Voievoade, cunună în cer ai luat, Mucenice.

Intrare ți-a fost și ieșire din lume a Ușii cerești strămutare la ceruri.

Pridvor bisericii zidind, Voievoade, ca din pridvor la cer trecut-ai din lume.

Deșert ți-ai lăsat, Constantine, mormântul, a morții surpare și el arătând-o.

Ție, Voievoade, slujindu-ți Ianache, cu tine, slăvite, petrece în ceruri.

Al Botezătorului nume, Ianache, primind, Sfinte, și moartea lui ai primit-o.

Slava lepădând Împăratul pe Cruce, la fel au făcut Voievozii Lui astăzi.

Pe lemn v-ați plecat creștetul spre tăiere, Celui pe lemn răstignit dându-vă jertfă.

Cu Împărăteasa în mijloc de August merg Brâncovenii la Hristos Împăratul.

Cântarea 7
Podobia: Pe tine înțelegător cuptor…

Sufletul dând lui Hristos, vitejilor, pentru viața cea de veci l-ați păstrat, așa cum a zis, și nerușinându-vă de El, înțelepților, în desfrânatul neam al păgânilor, împărățiți cu Hristos, Voievozilor, de-a pururea.

Încă de-aici cu puterea Duhului Împărăția lui Hristos înlăuntru vostru venind, slava și cununile grabnic, Voievozilor, ați lepădat, fericiților, mărturisind pe Hristos Împărat și Dumnezeu și Stăpân.

Cum voi putea eu, unsul lui Dumnezeu, fără credința lui Hristos să m-arăt supușilor mei? zis-ai, Voievodule, împăratului păgân cu îndrăznire, viteazule, mărturisind pe Hristos Împărat și Dumnezeu și Stăpân.

Cum voi primi în Împărăția Mea fără cunună-mpodobit pe cinstit voievodul Meu? zis-ai, Dumnezeule, punând înaintea lui cu harul Tău cununa cea veșnică; ci pe cea veche lăsând, pe cea nouă a luat-o degrab.

Pe Dumnezeu văzând, Voievodule, la moarte dând pe Fiul Său pentru noi, Cel Unul-Născut, Lui asemănându-te, la moarte pe fiii tăi i-ai îndemnat, înțeleptule, precum Hristos, fericiții, plinind cuvântul tatălui.

Naștere dând după legea trupului pruncilor tăi celor iubiți, iubitorule-de-Hristos, jertfă, Voievodule, i-ai adus lui Dumnezeu ca Avraam, înțeleptule, întru viața de veci, Constantine, iarăși născându-i pe ei.

Fiilor tăi preadulci, Voievodule, capul tăindu-se văzând de securea păgânilor, inima și sufletul cumplit ți s-au sfâșiat, ca lângă Cruce Maicii Stăpânului; ci mergători-înainte pe dânșii la Hristos i-ai avut.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, mântuiește-ne pe noi.

Trupul voind, Stăpână, să ți-l îngropi în valea lui Iosafat, în grădina Ghetsimani, semn preadeslușit ai dat nouă, celor ce-ți cântăm, că milostiv pe Domnul vrei să ni-L faci când judeca-va, Fecioară, aici tot neamul oamenilor.

Canonul paracliticesc.
Podobia: Feciorii Evreilor…

Stih: Sfinților Brâncoveni, rugați-vă pentru noi.

Nor de biserici aducându-I, Constantine, Ziditorului lumii, mijlocind, alungă-ne norul de păcate și cu umbrirea harului stinge patimile noastre.

Nu următor la tron în lume, ci la ceruri mergător-înainte te-a avut înțeleptul tată, Constantine; la fel și nouă, bunule, fă-te cu a ta solire.

Stih: Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh.

Nu doar cu vorbele cinstit-ai pe Întâiul-Mucenic, ci și cu fapta; ci pe Domnul rugând, Ștefane Mucenice, pe robii tăi trezește-ne la credința lucrătoare.

Stih: Și acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Mâinile tale ridicându-ți către Domnul, preacurată Fecioară, de cumplite necazuri scapă-i totdeauna, cu caldă rugăciunea ta, pe cei care ți se roagă.

Catavasia.

Nerușinatei mânii și focului dumnezeiască dragoste împotrivindu-se, focul, adică, l-a răcorit, iar de mânie și-a râs, prin cea cuvântătoare și de Dumnezeu însuflețită întreit-glăsuitoare a Cuvioșilor liră, răsunând împotriva organelor musicești în mijlocul văpăii: Preaproslăvite Dumnezeul Părinților și al nostru, bine ești cuvântat.

Cântarea 8
Întâi Canonul paracliticesc.
Podobia: Pe Împăratul Ceresc…

Stih: Sfinților Brâncoveni, rugați-vă pentru noi.

Țese-ne haina, din mijlocirile tale, pentru nunta cerescului Mire, rugămu-ne ție, Radule slăvite.

Tatălui voia asemeni Ție, Hristoase, împlinind-o Matei înțeleptul, plinește-i, Stăpâne, cea pentru noi solire.

Pe Împăratul, sfetnice, pururea roagă-L, ale șarpelui sfaturi, Ianache, ștergând, Mucenice, din inimile noastre.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, mântuiește-ne pe noi.

Vindecă, Maică, mijlocind către Domnul, toată boala și toată-ntristarea robilor tăi grabnic, Fecioară preacurată.

Apoi Canonul.
Podobia: Această numită și sfânta zi…

Stih: Sfinților Brâncoveni, rugați-va pentru noi.

Rouă din văpaie făcut-ai, Stăpâne, feciorilor ce legea lui Moisí au ținut-o; ci și fiilor mei, luminează-le cu harul Tău inima cunună să ia, se ruga preaînțeleptul.

Fiul de la Sine nimic nu lucrează, pe Tatăl nevăzându-L mai înainte lucrând; ci pe tatăl văzând la Hristos mucenicește silindu-se, făcut-au la fel și feciorii lui îndată.

Largă este calea cea către pieire și strâmtă este poarta către viață și calea; pe cea strâmtă intrând Voievozii Tăi, Hristoase, cu harul Tău, viața de veci au aflat-o, fericiții.

Pe Domnul ascuns în poruncile Sale aflat-ai, Constantine, ținând poruncile, Sfinte; ci să-L aflu și eu, pe acestea împlinindu-le, rogu-te, la El mijlocind pentru mine, Mucenice.

Casa sufletească zidită având-o pe piatră, înțeleptilor, pe Hristos, și-ntărită și venind peste ea al ispitei puhoi, Mucenicilor, rămas-a întreagă, nimic neclătinând-o.

Frate Mi-e și maică, grăit-ai, Hristoase, acela care ține dumnezeiasca poruncă; auzindu-Te, dar, Brâncovenii și credința ținându-o, rudenia Ta dobândit-au, Milostive.

Legea creștinească iubind, Voievoade, și capul retezându-ți pentru Hristos, Constantine, îndrăznire având,
Împăratului ceresc pomenește-ne, sfârșit creștinesc mijlocindu-ne, slăvite.

Stih: Binecuvântăm pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh, Dumnezeu.

Cântare curată s-aducem cu frica Treimii după fețe, iar după fire Unimii, pe Cuvântul născut și pe Tatăl născător și pe Duhul Sfânt din Tatăl purces lăudând întru toți vecii.

Stih: Și acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Pacea Ta, Hristoase, trimite-ne grabnic, primind, Preamilostive, a Maicii Tale solire și a Sfinților Tăi Voievozi și Mucenici, Dumnezeule, iertându-ne, Doamne, mulțimea de păcate.

Stih: Să lăudăm, bine să cuvântăm și să ne închinăm Domnului, cântându-I și preaînălțându-L pe El întru toți vecii.

Catavasia.

Văpaia răcorind pe Sfinți, iar pe necredincioși arzând, Îngerul Cel Atotputernic al lui Dumnezeu a arătat-o Feciorilor; și izvor de-viață-începător a lucrat-o pe Născătoarea-de-Dumnezeu, stricare morții și de-viață-izvorâtoare celor ce cântă: pe Făcătorul Unul să-L cântăm cei izbăviți și să-L preaînălțăm pe Dânsul întru toți vecii.

Cântarea 9
Întâi Canonul paracliticesc.
Podobia: Înfricoșatu-s-a cerul…

Stih: Sfinților Brâncoveni, rugați-vă pentru noi.

Măcar că la vedere șase fiind, prin unirea credinței, Slăviților, una ați fost, Treimea-n Unime închipuind, fărămițarea ce rupea firea omenească înlăturând; rugați-L, dar, pe Domnul cumplita dezbinare să ne alunge, Brâncovenilor.

Unirea din credință cu Dumnezeu prin lucrarea poruncilor Domnului ai dobândit, Sfinte Voievoade al lui Hristos, și mincinoasa unire cu rău-credincioșii ai osândit, vădind mucenicește a dogmelor tărie; întru acestea întărește-ne.

Cântarea cea săracă primindu-o, Brâncovenilor, pururi rugați-vă lui Dumnezeu, degrabă făcându-ni-L milostiv, toată nevoia, Sfinților, grabnic alungându-o de la noi și toată uneltirea vrăjmașului călcând-o, și sănătate dăruiți-ne.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, mântuiește-ne pe noi.

Pe tine rugătoare lui Dumnezeu te aducem, Fecioară, toți robii tăi; roagă-te, dar, Fiului tău Celui Preamilostiv și Tatălui și Duhului, Unuia Stăpânului tuturor, Treimii Celei Sfinte, spre noi să Se îndure, pe toți, Stăpână, mântuindu-ne.

Apoi Canonul.
Podobia: Chipul curatei nașterii tale…

Pripeala.

Azi Brâncoveneasca mucenicească ceată cu toții lăudând-o, cântare să-i aducem.

Pacea lui Hristos avându-o și strâmtorare prin lucrarea vicleanului venind peste voi, ați îndrăznit, înțelepților, pe Hristos mărturisind în priveliște, și lumea biruind-o împărățiți în veacul veacului.

Pripeala.

Azi Brâncoveneasca mucenicească ceată cununa trecătoare cu cea de sus o schimbă.

Cerul Dumnezeu golindu-Se l-a plecat, negrăit întrupându-Se; asemeni și voi mucenicește, Slăviților, spre tăiere plecatu-v-ați creștetul, de slava pământească înțeleptește deșertându-vă.

Pripeala.

Azi pe Brâncovenii slăviți, pe Voievozii și Mucenicii noștri, să îi cinstim cu râvnă.

Trupul spre viață veșnică Mântuitorul vouă dându-Și-l, Sfinților, asemeni și voi Mântuitorului v-ați adus, Brâncovenilor, cinstitele capete și slava nezidită ați dobândit-o, Mucenicilor.

Pripeala.

Azi pe Macabeii legii desăvârșite a Mielului cinstindu-i să-i lăudăm cu toții.

Capul pentru legea Domnului ca Macabeii v-ați tăiat, Brâncovenilor, capul șarpelui celui viclean și trufia lui și momeala bărbătește călcându-le și raiul și cununa neveștejită moștenindu-le.

Pripeala.

Veniți, credincioșii, să lăudăm cu râvnă dumnezeiasca pârgă a noastră către Domnul.

Mare îndrăznire, Sfinților, către Hristos ați câștigat, Voievozilor; la El mijlocind, neîncetat izbăviți-ne de vrăjmașii nevăzuți și de cei văzuți, iertare de greșale de la Stăpânul dăruindu-ne.

Pripeala.

Primind Ziditorul mucenicia voastră, Slăviților, cunună veșnică v-a făcut-o.

Calea săvârșind, vitejilor, mucenicește și credința ținându-o, Mucenicilor celor demult, Brâncovenilor, ați urmat și bărbăției acelora; cu care mântuire de la Stăpânul mijlociți-ne.

Pripeala.

Maicii preacurate cinstindu-i Adormirea, Brâncoveneasca ceată cu ea la cer se mută.

Celor ce cu râvnă, Sfinților, după dreptate vă cinstim pătimirile, pomenindu-ne Mântuitorului pururea, izbăvire din toate nevoile și râvnă către Dânsul și sănătate dăruiți-ne.

Al Născătoarei de Dumnezeu. Pripeala.

Astăzi, Preacurată, la Fiul tău trecut-ai, mutându-te cu slavă din moarte la viață.

Pururi către Domnul mâinile spre mijlocire, Preacurată, ridică-le, degrab alungând învârtoșarea din suflete celor care, Stăpâna, te laudă, fecioara născătoare de Dumnezeu mărturisindu-te.

Catavasia.

Biruiescu-se hotarele firii întru tine, Curată Fecioară, ca nașterea feciorește și moartea arvunește viața; ceea ce ești după naștere fecioară și după moarte vie, mântuiești pururea, Născătoare-de-Dumnezeu, moștenirea ta.

Luminânda Sfântului Constantin tatăl (glas 2)
Podobia: Cu Ucenicii să ne suim…

Prunc oarecând aflându-se Constantin Voievodul, dumnezeiasca pronie l-a scăpat de la moarte, a se lăsa învățându-l voii cei necuprinse; pe care azi plinindu-o, înțeleptul, primește cu fiii săi fericită moarte mucenicească și toată spita neamului și-o strămută la ceruri.

Luminânda Sfinților Brâncoveni. Asemenea.

În ghicitura legii vechi petrecând Macabeii, mucenicește pentru ea au răbdat omorâre; iar Brâncovenii în legea nouă, desăvârșită, aflându-se, a harului, cum n-ar face întocmai, pildă având pe Hristos a-toate-Stăpânitorul și Mielul Cel înjunghiat de la facerea lumii?

Luminânda Sfântului Ianache. Asemenea.

Împărăția cea de sus înțeleptul Ianache, sfetnicul Voievodului, ca și el așteptând-o, apropiată văzând-o, îndrăznind, fericitul, cu ceata Brâncovenilor a intrat în aceasta, ca un viteaz capul lepădându-și-l, și în ceruri, alăturea de domnul său, lui Hristos stă alături.

La Laude cântăm întâi acestea:

Stihiri prosomii ale Praznicului (glasul 2)
Podobia: Casa Efratului…

Ceata să închegăm veniți toți pământenii, cântare de ieșire Fecioarei preacurate cântând întru mutarea ei.

Moartea cea după trup cum, dar, să n-o primească mântuitoarea lumii, de vreme ce cu trupul murit-a Ziditorul ei?

Cu îngroparea ta sfințitu-s-a pământul, Fecioară, și văzduhul întru a ta străina suire către Fiul tău.

Apoi aceste Stihiri prosomii ale Mucenicilor. Asemenea.

Astăzi pe Constantin cu sfetnicul Ianache și Constantin cel tânăr, Matei, Ștefan și Radu Biserica îi laudă.

Marelui Avraam urmat-ai, Constantine, pe fiii tăi jertfindu-i, sălașul dobândindu-ți în sânurile-aceluia.

Domnului s-a adus bineprimită jertfă spița brâncovenească, făcându-i-se sortul cu ceata Mucenicilor.

Slavă… (glasul 6)

În biserica voastră, Voievozilor ai lui Hristos, astăzi adunându-ne și luminându-ne cu pomenirea, bine este nouă aici, o, Mucenicilor; ci îmbrăcând nu lumească, ci mucenicească purpură, Împăratului și Mielului cu îndrăznire rugați-vă pace nouă să dăruiască și împreună-sălășluire, o, Brâncovenilor, în lumina cea veșnică.

Și acum… a Praznicului (glas întâi)

La Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie

Antifoanele Praznicului

La Fericiri punem 8 tropare (glas 1)

Acestea patru din Cântarea 4
Podobia: Chipul curatei nașterii tale…

Pacea lui Hristos avându-o și strâmtorare prin lucrarea vicleanului venind peste voi, ați îndrăznit, înțelepților, pe Hristos mărturisind în priveliște, și lumea biruind-o împărățiți în veacul veacului.

Trupul spre viață veșnică Mântuitorul vouă dându-Și-l, Sfinților, asemeni și voi Mântuitorului v-ați adus, Brâncovenilor, cinstitele capete și slava nezidită ați dobândit-o, Mucenicilor.

Capul pentru legea Domnului ca Macabeii v-ați tăiat, Brâncovenilor, capul șarpelui celui viclean și trufia lui și momeala bărbătește călcându-le și raiul și cununa neveștejită moștenindu-le.

Calea săvârșind, vitejilor, mucenicește și credința ținându-o, Mucenicilor celor demult, Brâncovenilor, ați urmat și bărbăției acelora; cu care mântuire de la Stăpânul mijlociți-ne.

Iar acestea patru din Cântarea 8
Podobia: Această numită și sfântă zi…

Largă este calea cea către pieire și strâmtă este poarta către viața și calea; pe cea strâmtă intrând Voievozii Tăi, Hristoase, cu harul Tău, viața de veci au aflat-o, fericiții.

Legea creștinească iubind, Voievoade, și capul retezandu-ți pentru Hristos, Constantine, îndrăznire având, Împăratului ceresc pomenește-ne, sfârșit creștinesc mijlocindu-ne, slăvite.

Slavă…

Cântare curată s-aducem cu frica Treimii după fețe, iar după fire Unimii, pe Cuvântul născut și pe Tatăl născător și pe Duhul Sfânt din Tatăl purces lăudând întru toți vecii.

Și acum… al Născătoarei de Dumnezeu

Pacea Ta, Hristoase, trimite-ne grabnic, primind, Preamilostive, a Maicii Tale solire și a Sfinților Tăi Voievozi și Mucenici, Dumnezeule, iertându-ne, Doamne, mulțimea de păcate.

Prochimenul Apostolului (glas 4)

Înalțat-am ales din poporul Meu, cu untdelemnul cel sfânt al Meu l-am uns pe el.

Stih: Nu va folosi vrăjmașul întru el, iar fiul fărădelegii nu va adăuga a-i face rău.

Apostolul (Romani 8, 14-18; 28-39)

Fraților, câți sunt mânați de Duhul lui Dumnezeu, aceștia sunt fii ai lui Dumnezeu. Pentru ca n-ați luat duh de robie, iarăși, spre frică, ci ați luat Duhul înfierii, întru Care strigăm: Avva! Părinte! Duhul Însuși împreună-mărturisește cu duhul nostru că suntem fii ai lui Dumnezeu. Iar de suntem fii, suntem și moștenitori, moștenitori ai lui Dumnezeu, împreună-moștenitori cu Hristos, dacă împreună-pătimim cu El, ca să ne și împreună-slăvim cu El. Căci socotesc că nu sunt vrednice pătimirile vremii de acum de slava ce va să ni se descopere. Și știm că toate împreună-lucrează spre bine celor ce iubesc pe Dumnezeu, celor ce după voia Lui sunt chemați. Că pe care de dinainte i-a cunoscut, de dinainte i-a și rânduit să fie asemenea Fiului Său, ca să fie El întâi-născut între mulți frați. Iar pe care de dinainte i-a rânduit, pe aceștia i-a și chemat; iar pe care i-a chemat, pe aceștia i-a și îndreptat; iar pe care i-a îndreptat, pe aceștia i-a și slăvit. Ce vom mai zice, dar, la acestea? De e Dumnezeu cu noi, cine e împotriva noastră? Cela ce pe Însuși Fiul Său nu L-a cruțat, ci L-a dat pentru noi toți, cum nu ne va da dimpreună cu El toate? Cine va pârî asupra aleșilor lui Dumnezeu? Dumnezeu e Cela ce îndrepteaza; cine e cel ce osândește? Hristos e Cela ce a murit și, mai ales, Cela ce a și înviat, Care și este de-a dreapta lui Dumnezeu, Care și mijlocește pentru noi; cine ne va despărți pe noi de dragostea lui Hristos? Necaz ori strâmtorare ori prigoană ori foamete ori golătate ori primejdie ori sabie? – precum este scris: Că pentru Tine suntem omorați toată ziua; socotiți am fost ca oile spre junghiere. Ci întru toate acestea preabiruim prin Cela ce ne-a iubit pe noi. Căci sunt încredințat că nici moarte, nici viața, nici îngeri, nici începătorii, nici puteri, nici cele ce sunt, nici cele viitoare, nici înălțime, nici adâncime, nici oricare vreo altă zidire nu va putea să ne despartă pe noi de dragostea lui Dumnezeu cea în Hristos Iisus, Domnul nostru.

La Evanghelie: Aliluia… (glas 1)

Stihuri

Partea mea ești, Doamne, zis-am a păzi legea Ta.
Întoarce ochii mei să nu vadă deșertăciune, în calea Ta viază-mă.
Veniți, fiilor, ascultați-mă: aceasta e ziua pe care a făcut-o Domnul; să ne bucurăm și să ne veselim într-însa.

Evanghelia (Marcu 4, 25-29; 8, 31-39; 9, 1)

Zis-a Domnul ucenicilor Lui: Celui ce are i se va da, iar de la cel ce nu are, și ce are i se va lua. Și zicea: așa e împărația lui Dumnezeu, precum pune omul sămânță în pământ, și doarme și se scoală noaptea și ziua, și sămânța răsare și crește, cum nu știe el. Că pământul rodește de la sine, mai întai pai, apoi spic, după aceea grâu deplin în spic. Iar când rodul se coace, îndată trimite secera, că a sosit secerișul. Și a început să-i învețe că Fiul omului trebuie să pătimească multe și să fie defăimat de bătrâni, de arhierei și de cărturari și să fie omorât, și după trei zile să învieze. Și spunea acest cuvânt pe față. Și luându-L Petru deoparte, a început să-L dojenească zicându-I: Fie-Ți milă de Tine, să nu Ți se întâmple Ție aceasta. Iar El întorcându-Se și uitându-Se la ucenicii Lui, l-a certat pe Petru și i-a zis: Mergi înapoia Mea, satano; că nu cugeți cele ale lui Dumnezeu, ci cele ale oamenilor. Și chemând la Sine mulțimea împreună cu ucenicii Lui, le-a zis: Cel ce voiește să vină după Mine să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie. Ca cine va voi să-și scape sufletul îl va pierde, iar cine va pierde sufletul său pentru Mine și pentru Evanghelie, acela și-l va mântui. Că ce-i va folosi omului să câștige lumea întreagă, dacă-și pierde sufletul său? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său? Că cel ce se va rușina de Mine și de cuvintele Mele în neamul acesta desfrânat și păcătos, și Fiul omului se va rușina de el când va veni întru slava Tatălui Său cu îngerii cei sfinți. Și le zicea lor: Adevărat grăiesc vouă că sunt unii din cei ce stau aici, care nu vor gusta moartea până ce nu vor vedea împărăția lui Dumnezeu venind întru putere.

Chinonicul.

Întru lumina slavei feței Tale, Doamne, merge-vom în veac. Aliluia.

ACATISTUL
După obişnuitul început, se zic:

CONDACELE ŞI ICOASELE:

Condacul 1 (glasul al 3-lea)

Veniţi, binecinstitorilor creştini, să aducem cuvioase laude şi cântare duhovnicească dreptcredinciosului voievod Constantin, căci pentru Împărăţia cerurilor şi pentru neam această moarte mucenicească a primit, dimpreună cu fiii săi: Constantin, Ştefan, Radu, Matei, şi cu sfetnicul Ianache. Pentru aceasta, din adâncul inimilor, cu veselitoare glasuri să le strigăm: Bucuraţi-vă, mult-pătimitorilor martiri Brâncoveni, care pentru dreapta credinţă mult v-aţi nevoit!

Icosul 1:

Întregind lanţul de aur al noilor martiri, cu neasemănare mai curat decât cel de Ofir, în cetatea marelui Constantin cu îndrăzneală pe Hristos Dumnezeu L-aţi mărturisit şi lepădările pentru bunătăţile vremelnice ale acestui veac trufaş şi nestatornic, desăvârşit le-aţi zdrobit. Drept aceea, minunându-ne de mărimea voastră de suflet, vă aducem cu umilinţă graiuri ca acestea:

Bucuraţi-vă, că avuţia cea stricăcioasă aţi defăimat;
Bucuraţi-vă, că bogăţia cea gândită aţi aflat;
Bucuraţi-vă, că de frumuseţea materialnică nu v-aţi biruit;
Bucuraţi-vă, că pentru dragostea lui Hristos toate gunoaie le-aţi socotit;
Bucuraţi-vă, preaînţelepţilor, voi partea cea bună aţi ales;
Bucuraţi-vă, că roadele blagocestiei cu bucurie aţi cules;
Bucuraţi-vă, că vitejească răbdare împreună până în sfârşit aţi arătat;
Bucuraţi-vă, că biruinţă deplină asupra lumii, a trupului, şi a diavolului aţi câştigat;
Bucuraţi-vă, mult-pătimitorilor martiri Brâncoveni, care pentru dreapta credinţă bine v-aţi nevoit!

Condacul al 2-lea:

Luminaţi fiind dintru înălţime, aţi primit a pătimi şi a muri pentru Ziditorul tuturor, că de El să fiţi şi proslăviţi; iar mai dorită decât toată lumea văzută v-a fost cununa mucenicească, pentru care aţi mers la jertfă având pe buze cântarea îngerească: Aliluia!

Icosul al 2-lea:

Din fragedă pruncie ai înţeles, voievodule Constantin, că „frica Domnului este începutul înţelepciunii” şi te-ai adăpat din izvorul cel nesecat al dumnezeieştilor Scripturi. Apoi la vreme cuviincioasă învrednicindu-te tainei Sfintei cununii, cu unsprezece odrasle domneşti Dumnezeu te-a blagoslovit, pe care deasemenea în frica şi în certarea Lui crescându-i, patru au ajuns mucenici măriţi. De aceea de la noi acum auziţi:

Bucuraţi-vă, că dumnezeiasca pronie din nefiinţă în aceasta lume v-a adus;
Bucuraţi-vă, că începutul cel bun, al fricii de Dumnezeu, cu toţii l-aţi pus;
Bucuraţi-vă, căci dulceaţa cea negrăită a Sfintelor Scripturi aţi aflat;
Bucuraţi-vă, căci cu osârdie, ziua şi noaptea, din izvoarele lor v-aţi adăpat;
Bucuraţi-vă, căci cunoştiinţei fapta cea bună aţi adus;
Bucuraţi-vă, căci râvna voastră nu v-a dat clipă de repaos;
Bucuraţi-vă, căci zilele cele rele ale acestei vieţi bine le-aţi chivernisit;
Bucuraţi-vă, căci călătoria aţi săvârşit şi la limanul ceresc aţi sosit;
Bucuraţi-vă, mult-pătimitorilor martiri Brâncoveni, care pentru dreapta credinţă bine v-aţi nevoit!

Condacul al 3-lea:

Nu ai voit domnie şi stăpânire pământeascâ, fericite Constantine, ştiindu-te domn în casa şi pe moşia ta, ci mai vârtos ai dorit să domneşti, prin sfinte nevoinţe şi sfinte virtuţi, peste patimi. Iubit-ai puterea cerească a harului Sfântului Duh mai vârtos decât pe cea lumească, şi acum Domnului strigi împreună cu pruncii tăi şi cu sfetnicul Ianache: Aliluia!

Icosul al 3-lea:

Silit ai fost de sfatul cel mare al Ţării Româneşti să primeşti a fi domnitor, căci în vremuri mult tulburate prin înconjurări de oşti şi de vrăjmaşi, blândeţea şi înţelepciunea ta au adus bună ocârmuire. Fericiţi suntem noi că ţi-ai tăiat voia ta şi ai primit greul sceptru domnesc, căci spunând şi tu întru sineţi: „eu şi neamul meu vom sluji lui Dumnezeu”, ne îndemnaţi pe toţi cu dorire a vă striga:

Bucură-te, noule Moise al Ţării Valahiei şi a ei propăşire;
Bucură-te, că împreună cu tainicul Ianache îi urzeşti buna sporire;
Bucură-te, feciorule Constantin, al lui Hristos viteaz ostean;
Bucură-te, bine urmându-l, tu, minunatule Ştefan;
Bucura-te, Radule, cel vrednic de laude multe;
Bucura-te, micule Matei, dar desăvârşitule la minte;
Bucuraţi-vă, podoabe nepreţuite ale Ţării Româneşti;
Bucuraţi-vă, mărgăritare şi binecuvântări ale oraşului Bucureşti;
Bucuraţi-vă, mult-pătimitorilor martiri Brâncoveni, care pentru dreapta credinţă bine v-aţi nevoit!

Condacul al 4-lea:

Lăcaşuri ale Sfântului Duh aţi ajuns prin mucenicie, căci şi voi mult aţi ajutat poporul lui Dumnezeu să se zidească în duh, ridicând mănăstiri, biserici, şi tipărind cărţi cu aleasă hrană duhovnicească. Cum dar nu vom cânta Stăpânului tuturor, Celui Ce a binevoit a lucra prin voi, cântarea: Aliluia!

Icosul al 4-lea:

Întunericul necredinţei şi al neştiinţei ai izgonit, şi lumina cunoştiinţei dumnezeieşti a strălucit peste ţară, căci, că şi Solomon, ai iubit, mărite Constantine, podoaba casei lui Dumnezeu. Din tiparniţe au ieşit sfinte cărţi, comori de vindecări, bucuria creştinilor evlavioşi, pentru care vă bucurăm pe voi zicând:

Bucuraţi-vă, iubitorilor de sfinte lăcaşuri şi altare;
Bucuraţi-vă, ctitori de mănăstiri şi dăruitori de odoare;
Bucuraţi-vă, căci tipăriturile voastre din popor întunericul risipesc;
Bucuraţi-vă, cărţile Sfântului Ierarh Antim în ţară lumina sporesc;
Bucuraţi-vă, căci voi tipărirea primei Biblii în română aţi continuat;
Bucuraţi-vă, căci apoi Psaltirea, cărţi de slujbă şi zidire sufletească ne-aţi dat;
Bucuraţi-vă, căci cărţile voastre şi până astăzi se doresc;
Bucuraţi-vă, Treimea Sfântă în ctitoriile voastre toţi o blagoslovesc;
Bucuraţi-vă, mult-pătimitorilor martiri Brâncoveni, care pentru dreapta credinţă bine v-aţi nevoit!

Condacul al 5-lea:

Făclii luminătoare pentru Ţările Române şi pentru toată Ortodoxia s-au arătat tiparniţele înfiinţate sau restaurate de voi la Snagov şi Bucureşti, Râmnicu Valcea şi Târgovişte, Buzău, Tiflis şi Alep, făcând pe creştinii romani şi greci, iviri şi arabi, să cânte cu toţii într-un glas: Aliluia!

Icosul al 5-lea:

Slavă nepieritoare ţi-ai dobândit, evlaviosule domn Constantin, şi după dreptate ai fost socotit în vremea ta apărătorul întregii creştinătăţi ortodoxe, căci cine a năzuit către tine şi l-ai trecut cu vederea sau către cine nu s-a revărsat milostivirea ta mai presus de nădejde? Iată pentru ce limbi, seminţii, şi popoare îţi cântă ţie, Sfântului Ierarh Antim Ivireanul, şi împreună pătimitorilor tăi, unele ca acestea:

Bucuraţi-vă, veşnici apărători a toată Ortodoxia;
Bucuraţi-vă, căci ne sunteţi tăria, slava, şi bucuria;
Bucuraţi-vă, stâlpi de foc ceresc, voi cerul şi pământul uniţi;
Bucuraţi-vă, că pentru ţara voastră şi întreaga lume mijlociţi;
Bucuraţi-vă, că romani şi greci cu graiuri alese vă heretisesc;
Bucuraţi-vă, că iviri şi arabi din inimi recunoscătoare vă mulţumesc;
Bucuraţi-vă, că lucrarea voastră mână cerească pentru multe ţări a însemnat;
Bucuraţi-vă, că roade cereşti aţi cules după ce cu lacrimi aţi semănat;
Bucuraţi-vă, mult-pătimitorilor martiri Brâncoveni, care pentru dreapta credinţă bine v-aţi nevoit!

Condacul al 6-lea:

Dar cum oare vom putea lăuda noi, nevrednicii, râvna voastră pentru Sfintele lui Dumnezeu lăcaşuri? Căci unde nu aţi zidit sau reînnoit biserici, mănăstiri, paraclise, schituri, bolniţe, trapeze? Pentru toate acestea, din toate părţile miluite de voi, oraşe şi sate româneşti, mănăstiri din Sfântul Munte al Athonului, ca şi din Bulgaria, Serbia, Grecia, Albania, din ostroavele marii greceşti şi de peste tot Răsăritul Ortodox, până la muntele Sinai şi Ierusalim răsună cântarea: Aliluia!

Icosul al 6-lea:

Precum Binecredinciosul voievod Ştefan cel Sfânt în Moldova, şi voi multe şi alese lăcaşuri de închinăciune aţi ridicat, preafericiţilor, iar daniile voastre pretutindeni au ajuns. Bine aţi înmulţit talanţii voştri, turnul faptelor voastre cele bune desăvârşit l-aţi înălţat, pentru care auziţi:

Bucuraţi-vă, că Marelui Mucenic Gheorghe, lăcaş luminat în Bucureşti i-aţi clădit;
Bucuraţi-vă, că şi Mitropoliei muntene frumoasă clopotniţă i-aţi zidit;
Bucuraţi-vă, strigă vouă mănăstirile de la Sâmbăta de Sus, Râmnicu Sărat, şi Viforiţa;
Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, vă spun cele de la Brâncoveni, Bistriţa-Vâlcea, şi Arnota;
Bucuraţi-vă, tainic şoptesc cele de la Gura Motrului, Strehaia, şi Sadova;
Bucuraţi-vă, auziţi dinspre Govora, Dintr-un lemn, Mamul, şi Tismana;
Bucuraţi-vă, vă spun bisericile voastre din Făgăraş, Scheilor din Braşov, şi Ocna Sibiului;
Bucuraţi-vă, vi se cântă în cea a Sfântului Mucenic Dumitru din Târgovişte, de la Mogoşoaia, şi Potlogi;
Bucuraţi-vă, mult-pătimitorilor martiri Brâncoveni, care pentru dreapta credinţă bine v-aţi nevoit!

Condacul al 7-lea:

Crăiasa ctitoriilor tale, Sfânta mănăstire Hurezi-Vâlcea, menită să fie lăcaş de îngropare pentru tine şi tot neamul tău, minunatule voievod Constantin, dă măsura dărniciei şi râvnei de care ai fost şi tu mistuit pentru înfrumuseţarea casei lui Dumnezeu, Sfânta Biserică, pentru care niciodată n-ai socotit a fi ceva prea scump. Neasemuită ei frumuseţe şi armonie ne îndeamnă a cânta cu glas de prăznuire lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul al 7-lea:

Piatra cea mare a mormântului ce ţi-ai gătit în biserica cea mare de aici şi azi suspină după moaştele voastre Sfinte, căci mănăstirea din Halki şi biserica Sfântului Gheorghe din Bucureşti au primit aceasta comoară de nepreţuit. Dar duhul, rugăciunea, şi urmele paşilor voştri sunt pretutindeni la Hurezi şi în schiturile ce aţi ridicat închipuindu-le în semnul crucii dimprejur, drept care cu smerenie vă lăudăm, grăind:

Bucuraţi-vă, ai marilor împăraţi bizantini adevăraţi următori;
Bucuraţi-vă, ctitoria voastră nu are pereche, e ca luceafărul între luminători;
Bucuraţi-vă, că şapte ani la dânsa, cu osteneală şi fără preget s-a trudit;
Bucuraţi-vă, căci meşterul Manea, iscusit urzitor, bijuterie în piatră v-a izvodit;
Bucuraţi-vă, v-a strigat dintru înălţime schitul ocrotit de Botezătorul Ioan;
Bucuraţi-vă, vă şopteşte Arhidiaconul întâi mucenic, din schitul închinat lui de coconul Ştefan;
Bucuraţi-vă, auziţi şi de la schitul patronat de Apostolii Sfinţi;
Bucuraţi-vă, fericiţi sunteţi voi, feciori domneşti şi ai voştri părinţi;
Bucuraţi-vă, mult-pătimitorilor martiri Brâncoveni, care pentru dreapta credinţă bine v-aţi nevoit!

Condacul al 8-lea:

Nu a răbdat mai mult vrăjmaşul neamului omenesc, tatăl minciunii şi ucigaşul de oameni, multa voastră lucrare săvârşită spre slava lui Dumnezeu Cel închinat în Treime şi spre folosul întregii creştinătăţi dreptslăvitoare, ci împotriviri a pus în calea voastră cea luminoasă. Dar voi, prin rugăciuni stăruitoare, postiri, milostenii, şi vegheri, vă găteaţi pentru ziua încununării, şi să primiţi întâi paharul pătimirii, Domnului cântând: Aliluia!

Icosul al 8-lea:

Mulţi vrăjmaşi văzuţi şi nevăzuţi a stârnit satana asupra voastră, ploaie de pâre, minciuni, şi viclenii învolburând minţile hainului sultan Ahmet şi sălbaticului său vizir Gin Ali paşa. Voi însă, îmbrăcându-vă în platoşa dreptăţii şi într-armându-vă cu armele luminii, prin smerită pocăinţă vă întăreaţi, pentru care auziţi de la noi aşa:

Bucuraţi-vă, că iadul cu slugile lui asupra voastră se porneşte;
Bucuraţi-vă, că oastea cerească spre ajutorul vostru grăbeşte;
Bucuraţi-vă, iconomi buni ai Domnului, ce fapte bune pururea râvneaţi;
Bucuraţi-vă, căci pentru aceasta veţi fi şi mărturisitori neînfricaţi;
Bucuraţi-vă, că înaintea crudului sultan fiind aduşi, l-aţi înfruntat;
Bucuraţi-vă, că pe băutorul de sânge vizir în nedumerire l-aţi aruncat;
Bucuraţi-vă, că puterea cea nebiruită a Sfintei Cruci este cu voi;
Bucuraţi-vă, viteji netemători de ai semilunii puhoi;
Bucuraţi-vă, mult-pătimitorilor martiri Brâncoveni, care pentru dreapta credinţă bine v-aţi nevoit!

Condacul al 9-lea:

Ritorii cei mult grăitori nu pot să spună cum voi, de neam domnesc fiind şi crescuţi în desfătări, aţi putut merge cu neclintita hotărâre şi pe calea cea strâmtă cu inimi pline de bărbăţie. Acestea sunt minunile credinţei noastre săvârşite în fiii luminii, ascultării, şi jertfei Lui Dumnezeu Celui minunat întru Sfinţii Săi pentru aceasta împreună să-I cântăm: Aliluia!

Icosul al 9-lea:

În Sfânta şi Marea Vineri a Patimilor Domnului nostru Iisus Hristos, a îngăduit Iubitorul de oameni, cu judecăţile Sale înfricoşate şi neajunse minţilor noastre întunecate, să se abată mânia urgiei păgâneşti asupra casei voastre celei blagoslovite. Plângeau cu amar şi jale neostoită toţi locuitorii Bucureştiului, ba chiar şi pietrele din drumul vostru, văzându-vă urcaţi în care şi duşi spre Ţarigrad, sub pază aspră, spre înfricoşată cercetare. Pentru aceasta nici noi nu vom tăcea, ci vom grăi către voi:

Bucuraţi-vă, că pe Domnul domnitorilor în pătimire Îl urmaţi;
Bucuraţi-vă, că de Împăratul împăraţilor aţi hotărât să nu vă lepădaţi;
Bucuraţi-vă, cu toţii, domn, feciori, şi gineri, că spre mărturisirea lui Hristos aţi pornit;
Bucuraţi-vă, că dintre voi, şase cununa şi slava mucenicească au dobândit;
Bucuraţi-vă şi pentru mult îndurerata doamnă Maria, care pe voi vă însoţeşte;
Bucuraţi-vă, că mărita doamnă, pe Hecuba din vechime în slavă cu neasemănare o covârşeşte;
Bucuraţi-vă, căci călătoria voastră, cu a Sfântului Sfinţitului Mucenic Ignatie s-a asemănat;
Bucuraţi-vă, ca veşnica răsplătire cerească, precum acela, de la Domnul slavei aţi luat;
Bucuraţi-vă, mult-pătimitorilor martiri Brâncoveni, care pentru dreapta credinţă bine v-aţi nevoit!

Condacul al 10-lea:

Ajunşi în cetatea Sfântului Împărat Constantin, aţi fost aruncaţi în înfricoşata temniţă Şapte Turnuri. În bezna şi frigul ce înduraţi înlănţuiţi, Duhul Cel Preasfânt se ruga întru voi cu suspine negrăite, harul Lui vă lumina, vă încălzea şi vă întărea, învăţându-vă să mulţumiţi fierbinte lui Dumnezeu pentru toate şi să-I cântaţi: Aliluia!

Icosul al 10-lea:

Cine va putea spune mulţimea caznelor şi a chinurilor la care aţi fost supuşi vreme de aproape patru luni, prin care aţi covârşit chiar şi pe mulţi dintre mucenicii cei din vechime. Îngerilor şi oamenilor v-aţi făcut privelişte înfricoşată şi de mirare, lămurindu-vă ca aurul cel curăţit de şapte ori în foc; iar noi, lăudând pe Cel Ce v-a slăvit în viaţă şi după moarte, vă fericim zicând:

Bucuraţi-vă, că în temniţă întunecată şi umedă aţi fost închişi;
Bucuraţi-vă, că în lanţuri şi cătuşe v-au dat ai voştri pârâşi;
Bucuraţi-vă, că aţi sângerat cumplit, strujiţi ca mucenicii de odinioară;
Bucuraţi-vă, căci cu cleşte roşit în foc v-au ars pe piept şi la subţioară;
Bucuraţi-vă, că tari ca diamantul aţi rămas voi în ortodoxie;
Bucuraţi-vă, că aţi crezut cu neclintire în viaţa veacului ce va să fie;
Bucuraţi-vă, că Mântuitorul Hristos şi Preacurata Sa Maică din înălţime vă priveau;
Bucuraţi-vă, că toţi Sfinţii şi toate puterile cereşti pentru voi se rugau;
Bucuraţi-vă, mult-pătimitorilor martiri Brâncoveni, care pentru dreapta credinţă bine v-aţi nevoit!

Condacul al 11-lea:

Ziua împărătescului praznic al Adormirii Maicii lui Dumnezeu, când împlineai 60 de ani de viaţă, slăvite voievod, iar doamna Maria ar fi trebuit să o cinstească pe Preasfânta ei ocrotitoare, a fost aleasă de păgâni spre mărirea nenumăratelor tale dureri. Căci porţile cele grele ale temniţei deschizându-le, aţi fost aduşi înaintea cruntului sultan, a curţii sale, şi a călăului cu iataganul scos, pentru ultima şi cea mai grea înfruntare. Către care îndreptându-vă cu toţii, cântaţi în inimile voastre: Aliluia!

Icosul al 11-lea:

Istoviţi de chinuri şi suferinţe, în grele lanţuri ferecaţi, cu capete descoperite, cu picioare goale şi numai în cămăşi, au stat vitejii mărturisitori în faţa păgânului tiran, care cu îngrozire vicleană le făgădui viaţa dacă se vor lăsa de legea lor şi vor trece la legea turcească. Răspunsu-i-a Vodă Brâncoveanu: „Noi de legea creştinească nu ne lăsăm; în ea ne-am născut şi am trăit, în ea voim să murim”. Apoi către copiii săi zise: „Fiilor, fiţi bărbaţi! Am pierdut tot ce aveam pe lumea asta pământească. Nu ne-au mai rămas decât sufletele; să nu le pierdem şi pe ele, ci să le ducem curate înaintea Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Să spălăm păcatele noastre cu sângele nostru”. De aceea drept este că acum să auziţi:

Bucuraţi-vă, căci cuvintelor amăgitoare ale vicleanului sultan nu v-aţi plecat;
Bucuraţi-vă, căci îngerii cu cununi cereşti de voi s-au apropiat;
Bucuraţi-vă, că la botezul cel dintâi acum pe cel al sângelui îl adăugaţi;
Bucuraţi-vă, căci astfel toate păcatele voastre cu desăvârşire le spălaţi;
Bucuraţi-vă, oşteni viteji şi nebiruiţi ai Împăratului Ceresc;
Bucuraţi-vă, că vicleanul şarpe nu v-a putut amăgi cu nimic pământesc;
Bucuraţi-vă, că la momiri şi îngroziri neplecându-vă, legea păgânului Mahomed aţi defăimat;
Bucuraţi-vă, că pentru legea cea nouă, a darului şi a iubirii lui Hristos aţi răbdat şi de El v-aţi încununat;
Bucuraţi-vă, mult-pătimitorilor martiri Brâncoveni, care pentru dreapta credinţă bine v-aţi nevoit!

Condacul al 12-lea:

De a şi şovăit Mateiaş pentru o clipă, ca un prunc, înaintea fiorosului gâde, dar mai apoi, îmbărbătându-se, prin cuvintele domnescului său părinte, singur mergând şi-a aşezat capul pe butuc, râvnind cu dorire prealuminatei cete a Sfinţilor mucenici, în care va cânta în veci de veci Sfintei, Celei de o fiinţă, şi nedespărţitei Treimi: Aliluia!

Icosul al 12-lea:

Cădeau ca spicele sub seceră capetele copiilor domneşti şi al credinciosului Ianache sub ochii voievodului, din care curgeau pârâiaşe de lacrimi pentru nespusa durere vremelnică şi apropiata fericire veşnică. Dar în inima lui vitează răsunau cu putere cuvintele prooroceşti: „Iată, eu şi pruncii pe care mi i-a dat Dumnezeu”. Pentru aceasta, după vrednicie, aducem vouă aceste cântări de laudă:

Bucuraţi-vă, căci prin tare hotărâre păcatul, moartea, şi iadul aţi biruit;
Bucuraţi-vă, că puitorul de nevoinţe Hristos întru cele cereşti v-a primit;
Bucuraţi-vă, că se îngrozesc tiranii şi răucredincioşii privindu-vă sau amintindu-şi de voi;
Bucuraţi-vă, rugători bineprimiţi pentru ţară, neam, Ortodoxie, şi sărmanii de noi;
Bucuraţi-vă, ocrotitori ai Bucureştiului şi mijlocitori pentru toată suflarea românească;
Bucuraţi-vă, solitori pentru ea, că înţelepciune de sus şi milă bogată să dobândească;
Bucuraţi-vă, şi nu ne lăsaţi să ne lepădăm de sfânta credinţă prin viaţa păgână;
Bucuraţi-vă, învingătorilor, şi cereţi îndurare pentru noi de la Preacurata Stăpână;
Bucuraţi-vă, mult-pătimitorilor martiri Brâncoveni, care pentru dreapta credinţă bine v-aţi nevoit!

Condacul al 13-lea:

O, Sfinţilor martiri Brâncoveni, care aţi biruit şi v-aţi încununat, căutaţi dintru înălţimea fericitei şi nesfârşitei vieţi cereşti către noi, cei împovăraţi de multe, mari, grele, şi nepocăite păcate, şi primind puţina noastră rugăciune ca pe o gângurire pruncească, mijlociţi de la Dumnezeul milei şi al îndurărilor să ne izbăvească de chinurile cele veşnice ca, mântuiţi fiind, pururea să-I cântăm împreună cu voi în negrăita bucurie a Împărăţiei Sale: Aliluia! (acest condac se zice de trei ori)

Apoi se zic iarăşi
Icosul 1: ” Întregind lanţul de aur…” şi
Condacul 1: „Veniţi, binecinstitorilor creştini…”

După aceea zicem această rugăciune:

RUGĂCIUNE

O, Sfinţilor martiri Brâncoveni, care, prin înţelepte osteneli, comoară sfintei şi dreptei credinţe până în sfârşit o aţi păzit, şi de la Împăratul slavei, Hristos Dumnezeu, neveştejită cunună mucenicească aţi primit! Ce graiuri vom îndrăzni a vă aduce noi, nevrednicii, prin care să lăudăm mult-râvnitoarea voastră viaţă, de buni iconomi şi credincioase slugi ale Preasfintei Treimi, precum şi sfârşitul vostru vitejesc, de adevăraţi eroi ai Ortodoxiei, prin care v-aţi făcut privelişte de multă mirare oamenilor şi îngerilor? Cu adevărat ar trebui mai degrabă să iubim noi tăcerea, ca unii ce suntem îngreunaţi de multe, mari, grele, şi nepocăite păcate, şi nimic bun nu aflăm întru noi, care să ne apropie de evlavioasele voastre lucrări şi de sfintele voastre virtuţi, şi să ne dea o cuvioasă îndrăzneală, spre a îndrepta către voi, cu bună nădejde, smerita noastră rugăciune. Dar unde şi către cine vom putea alerga, dacă nu către Atotputernicul şi Atotştiitorul Dumnezeu, Cel minunat întru Sfinţii Săi, şi către voi, ca şi către aceia care, călătoria vieţii prin valea ispitirii şi a plângerii acestui veac înşelător bine săvârşind, ca aurul trecut prin foc de şapte ori v-aţi lămurit, şi aţi ajuns lăcaşuri sfinţite, în care Tatăl, Fiul, şi Sfântul Duh Dumnezeu s-au sălăşluit.

O, fericiţilor, Sfinţilor, şi bunilor biruitori mucenici Brâncoveni! Căutaţi dintru înălţimea slavei cereştilor voastre lăcaşuri către noi, care în tot ceasul în nenumărate chipuri ne primejduim, şi care pentru multa noastră lenevie şi mândrie, covârşiţi de boli, pagube, necazuri, şi de înfricoşate şi negândite nevoi, mai mult decât toţi, după dumnezeiasca dreptate, am ajuns ticăloşiţi şi asupriţi. Dar cum oare s-ar fi putut să nu ajungem până aici? Voi, întru atâta desfătare şi avuţie pământească aflându-vă, în toată viaţa voastră dorirea nestricăcioaselor bogăţii ale harului neîncetat aţi avut, iar noi, deşi din mila proniei dumnezeieşti săraci şi strâmtoraţi fiind, cuvioasa neiubire de agoniseală defăimând, frumuseţile mincinoase şi stricăcioase ale acestui veac trufaş şi nestatornic pururea râvnind, mai mult decât femeia cea gârbovă de ele ne-am pironit, iar cugetarea către cele cereşti cu totul o am nimicit. Voi, socotind toată slava veacului de acum ca pe un fum, o umbră, şi o nălucire de vis amăgitor, stăpânirea domnească, multa avere, sănătatea, şi însăşi viaţa voastră, pe toate gunoaie le-aţi socotit, ca pe Hristos în veci să-L dobândiţi; iar noi, de bună voie, şi de nimeni siliţi, prin lăcomie materialnică în prăpastia iubirii de plăceri de care ruşine este a şi grăi ne-am prăvălit, şi mai mult decât necredincioşii şi rău credincioşii iubind prostia şi neruşinarea patimilor ne-am păgânizat. Pentru aceasta, în loc să ajungem, după cuvântul Stăpânului, sarea pământului şi lumina lumii, pentru noi se huleşte tot mai mult între neamuri numele cel preasfânt şi de mare cuviinţă al lui Dumnezeu Cel Unul, Singur Adevărat, şi în Treime închinat. Ce răspuns vom da oare Înfricoşatului, Dreptului, şi Nemitarnicului Judecător, căci ştim prea bine că de neînlăturat este pentru fiecare dintre noi moartea, judecata, hotărârea, şi dreapta răsplătire, pentru cele care cu gândul, cu cuvântul, şi cu fapta am lucrat, şi pentru ce la chinurile cele veşnice nicicând cugetând, în primejdia de a ajunge în ele mai jos decât cei care pe Dumnezeu nu l-au cunoscut din dobitoceasca înţelegere ne aflăm, după cum Sfântului Macarie cel Mare i s-a descoperit.

Nu ne lăsaţi să ne netrebnicim mai mult şi stăviliţi alunecarea noastră spre robia lumii, a trupului, şi a diavolului, prin sfintele şi pururea primitele voastre rugăciuni, o, preafericiţilor martiri, rugătorilor fierbinţi către Dumnezeu pentru toată lumea, pentru Ortodoxie, pentru ţara şi neamul vostru, pentru toţi cei ce aleargă către voi cu credinţă tare şi umilinţă nefăţarnică. Mijlociţi pentru noi toate cele bune şi de folos pentru luminarea ochilor minţilor şi inimilor noastre celor întunecate de grija vieţii de acum, râvna aprinsă şi neostoită pentru fapta bună ce v-a însufleţit pe voi, dobândirea întru cunoştiinţă a mărgăritarului celui de mult preţ al binecinstitoarei şi lucrătoarei prin dragoste credinţe, preţuirea lui mai mult decât lumina ochilor şi decât viaţa aceasta vremelnică, până la suflarea noastră cea mai de pe urmă. Plecaţi spre milă şi îndurare pe milostivul şi iubitorul de oameni Dumnezeu, să ne cheme la El pe toţi, să ne deschidă uşa luminii Sale spre a ne trezi cu un ceas mai devreme, ca să voim să lucrăm în via şi pe ogorul Lui, răscumpărând vremea trecută, pe care rău am cheltuit-o fiind întunecaţi de neştiinţă şi biruiţi de urâte gânduri şi de patimi de necinste.

Cereţi pentru noi şi statornicia neclintită şi tăria de diamant ce aţi avut până ce v-aţi dat sufletele voastre, curăţite prin botezul sângelui, mai strălucitoare decât razele soarelui în mâinile Ziditorului tuturor. Ca astfel, învrednicindu-ne şi noi părţii celei de-a dreapta, dimpreună cu voi şi cu toţi Sfinţii care I-au bineplăcut Lui de la începutul veacurilor, să-L slăvim pe Dumnezeul vieţii noastre, pe Tatăl, pe Fiul, şi pe Sfântul Duh, în nespusa fericire a Împărăţiei Sale, în vecii vecilor. Amin.

Sursa:http://sfintiromani.ro