TROPARUL ŞI VIAŢA SF. EV. LUCA

18 octombrie

Pomenirea Sfântul Apostol si Evanghelist Luca.

Sfîntul evanghelist Luca era de neam din Antiohia Siriei şi din tinereţe a deprins înţelepciunea elinească şi meşteşugul doctoricesc, făcîndu-se doctor iscusit. Apoi a fost şi zugrav ales. Cunoştea bine limba egipteană şi greacă şi, deprinzîndu-se desăvîrşit şi cu învăţătura evreiască, a mers la Ierusalim.

În acea vreme Domnul nostru Iisus Hristos, petrecînd pe pămînt cu oamenii, semăna sămînţa cuvîntului mîntuirii, care, crescînd şi în inima lui Luca, fiind un pămînt bun şi răsărind, a adus rod însutit; căci Luca, auzind învăţătura înţelepciunii din gura lui Dumnezeu, mai multă ştiinţă a scos de acolo decît din şcolile elineşti şi egiptene, pentru că a învăţat a cunoaşte pe adevăratul Dumnezeu, a crede în El şi a învăţa şi pe alţii credinţa. El a fost unul din cei şaptezeci de apostoli, despre care chiar el pomeneşte în Evanghelia sa, zicînd: „A arătat Domnul şi pe mulţi alţii şaptezeci şi i-a trimis, cîte doi, înaintea feţii Sale, în toată cetatea şi locul”. Fiind şi Luca din aceeaşi ceată apostolească, umbla înaintea feţii Domnului, prin propovăduirea cea sfîntă, gătind calea Lui şi încredinţînd popoarele că Mesia, Care era aşteptat, a venit în lume.

În vremea mîntuitoarelor patimi, cînd fiind bătut păstorul s-au risipit oile turmei, acest fericit Luca umbla tînguindu-se şi plîngînd pentru Domnul său, Care de voie a binevoit a pătimi. Şi precum a semănat cu lacrimi, cu bucurie a secerat răsplătire. Căci înviind Hristos, pe cînd Luca şi Cleopa mergeau în Emaus şi vorbeau între ei cu jale despre pătimirile iubitului lor învăţător, însuşi Domnul nostru Iisus Hristos, prin arătarea Sa, i-a mîngîiat şi a şters lacrimile de pe ochii lor, căci, apropiindu-se de dînşii, le-a zis: „Ce sînt cuvintele acestea de care vă întrebaţi între voi mergînd şi de ce sînteţi trişti?” Şi a fost atunci călător Sfîntul Luca împreună cu Acela Care a zis pentru Sine: „Eu sînt calea, adevărul şi viaţa”. Deci, mergînd şi vorbind cu El, a rostit adînc negrăit de înţelepciune.

Cît de scumpă îi era Sfîntului Luca învăţătura Domnului nostru Iisus Hristos, cînd Iisus cu gura Sa cea preadulce povestea, începînd de la Moise şi de la toţi proorocii şi le tîlcuia lor toate Scripturile cele pentru Dînsul! De aceea Luca, bunul ucenic al lui Hristos, învăţînd tainele lui Dumnezeu, a adus şi el la sfînta credinţă toate cetăţile Beoţiei şi pe mulţi din cei ce erau în întunericul necunoştinţei de Dumnezeu i-a luminat cu lumina înţelegerii Sfintei Evanghelii. Mai întîi a şezut în Emaus cu Hristos la cină, urmînd să mănînce cu El prînz întru împărăţia lui Dumnezeu. Apoi a cunoscut în frîngerea pîinii pe Fiul lui Dumnezeu, pe Care Iuda, la Cina cea de Taină, nu a voit să-L cunoască.

Focul dragostei către Dumnezeu care se ascundea în inima Sfîntului Luca a ieşit la vedere prin aceste cuvinte: „Oare nu era inima noastră arzînd întru noi, cînd ne grăia nouă pe cale şi cînd ne tîlcuia Scripturile?” Şi ca să nu fie uitată pomenirea Domnului, pe care din toată inima Îl iubea, după cincisprezece ani de la Înălţarea Lui la cer, cu toată adeverirea i-a scris Evanghelia. Şi a scris nu numai cele ce singur a văzut şi le-a auzit, ci şi pe cele pe care le avea scrise în inima sa, nu din condei, ci din dragoste. De asemenea le-a povestit şi pe acelea pe care mai înainte el le-a văzut şi le-a auzit de la cei ce merseseră după Hristos. Iar mai pe urmă, aproape de patimile lui Hristos, a început a umbla după Dînsul, precum se scrie la începutul Evangheliei: „Ne-au dat nouă cei ce au fost din început, singuri văzători şi slujitori ai Cuvîntului”.

Sfîntul Luca a fost părtaş durerilor şi ostenelilor lui Pavel întru bunăvestirea lui Hristos, pentru că îi urma lui propovăduindu-L pe Hristos nu numai Iudeilor, ci şi neamurilor. El a fost în Roma la dînsul, precum arată Faptele Apostolilor, pe care tot el le-a scris, şi era foarte iubit de Pavel. Scriind către Coloseni Apostolul Pavel, zice: „Închină-se vouă Luca, doctorul cel iubit”. La fel, în Epistola către Corinteni, Pavel îl laudă pe Luca, zicînd: „Dar nu numai atît, ci este şi ales de către Biserici ca tovarăş al nostru de călătorie, avînd darul acesta, spre slava Domnului Însuşi şi spre osîrdia noastră” (II Corinteni 8, 19). Aici Sfîntul Ieronim înţelege că Apostolul Pavel îl laudă pe Luca.

Apoi Luca, plecînd din Roma, a mers spre răsărit, binevestind pe Hristos şi suferind dureri şi osteneli pentru sfînt numele Lui. Străbătînd toată Livia, a mers în Egipt unde a luminat Tivaida, cea de mai sus zisă, prin bunavestire şi în Tivele (cetăţile) Beoţiei a rînduit bisericile, hirotonind preoţi şi diaconi. Apoi pe cei bolnavi cu trupul şi cu sufletul i-a tămăduit şi, pătimind multe, s-a odihnit întru Domnul, avînd mai mult de optzeci de ani.

Pe locul unde s-a pus sfîntul lui trup, Dumnezeu, preamărind pe plăcutul Său, a plouat colirie (apă limpede) care tămăduieşte durerea de ochi, în semnul meşteşugului celui doctoricesc. Pentru aceasta era ştiut de credincioşi mormîntul lui, căci se vindecau de diferite boli, cu rugăciunile Sfîntului Apostol. Apoi aflînd Constantie, fiul lui Constantin cel Mare, de moaştele lui tămăduitoare, a trimis pe Artemie, cîrmuitorul Egiptului, care mai pe urmă a fost chinuit pentru Hristos de Iulian Paravatul, care a adus cu mare cinste în cetatea împărătească moaştele Sfîntului Apostol şi evanghelist Luca.

Cînd s-au adus cu cîntări şi cu laude în cetate sfintele moaşte, un famen al palatului împărătesc, anume Anatolie, zăcînd de multă vreme pe patul durerii şi cheltuind avere multă la doctori, căutînd tămăduirea pe care n-o putuse dobîndi de nicăieri, auzind că se aduc în cetate moaştele Sfîntului Apostol Luca s-a rugat cu toată osîrdia către sfîntul şi, pe cît îi era lui cu putinţă, s-a sculat de pe pat, poruncind să fie dus la tămăduitoarea raclă a apostolului. Cînd a ajuns şi s-a atins de ea cu credinţă, închinîndu-se moaştelor sfîntului, s-a vindecat îndată de boală şi, cîştigînd desăvîrşită sănătate şi tărie, a purtat pe umerii săi, împreună cu ceilalţi oameni, racla cu moaştele Sfîntului Apostol Luca în Biserica Sfinţilor Apostoli. Acolo, sub sfinţita masă, unde erau sfinţii Andrei şi Timotei, au pus sfinţitele moaşte ale sfîntului Luca.

Se spune despre dînsul că el a zugrăvit minunat chipul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, purtînd în braţe pe Pruncul cel mai înainte de veci, pe Domnul nostru Iisus Hristos. Apoi a zugrăvit şi alte două icoane ale Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi le-a adus la Maica Domnului, spre a vedea dacă îi vor plăcea; iar ea, văzînd acele chipuri ale sale, a grăit astfel: „Darul Celui ce S-a născut din mine şi al meu să fie cu icoanele acestea”. Sfîntul Apostol Luca a mai zugrăvit pe lemn şi chipurile sfinţilor şi marilor Apostoli Petru şi Pavel şi de la dînsul s-a început în toată lumea acel bun şi preacinstit lucru, adică zugrăvirea sfintelor icoane, întru slava lui Dumnezeu, a Maicii Lui şi a tuturor sfinţilor, pentru împodobirea Bisericii şi spre mîntuirea credincioşilor, celor ce cu dreaptă credinţă cinstesc sfintele icoane. Amin.

În această zi se prăznuieşte şi pomenirea Sfîntului Mucenic Marin bătrînul, cel din Anazarvi, cetatea Ciliciei, care a pătimit pentru Hristos pe vremea împăratului Diocleţian, de la Lisie ighemonul. Tot în această zi se mai face pomenirea cuviosului părintelui nostru Iulian Pustnicul, care a vieţuit în Mesopotamia, lîngă rîul Eufrat, şi a zidit biserică în Muntele Sinai, pe piatra pe care proorocul Moise a văzut pe Dumnezeu, care piatră există pînă acum. Acesta, în vremea prigoanei celei cumplite ce se făcea asupra Bisericii de către Iulian Paravatul, rugîndu-se către Dumnezeu, a auzit un glas de sus, zicîndu-i: „Nu numai pentru ale tale rugăciuni, ci şi pentru rugăciunile şi lacrimile celor mulţi, păgînul Iulian a fost ucis şi acum este mort, spurcatul şi nelegiuitul acela”. Şi cu puterea lui Dumnezeu, făcînd multe minuni, cuviosul acesta, Iulian, s-a mutat către Domnul.

Καταγόταν ἀπὸ τὴν Ἀντιόχεια τῆς Συρίας. Ἦταν γιατρὸς στὸ ἐπάγγελμα, ὅμως γνώριζε πολὺ καλὰ τὴ ζωγραφικὴ τέχνη. Μάλιστα σὲ αὐτὸν ἀποδίδονται οἱ πρῶτες εἰκόνες τῆς Θεοτόκου μὲ τὸν Ἰησοῦ Χριστὸ βρέφος στὴν ἀγκαλιά της, καθὼς καὶ αὐτὲς τῶν Ἀποστόλων Πέτρου καὶ Παύλου.

Στὴν χριστιανικὴ πίστη κατηχήθηκε ἀπὸ τὸν Ἀπόστολο Παῦλο καὶ ἔκτοτε ἀφοσιώθηκε στὸ κήρυγμα τοῦ Εὐαγγελίου. Περιόδευσε στὴ Δαλματία, Ἰταλία, Βοιωτία κ.ἄ.

Συνέγραψε τὸ τρίτο κατὰ σειρὰ Εὐαγγέλιο τῆς Καινῆς Διαθήκης, καθὼς καὶ τὶς πράξεις τῶν Ἀποστόλων. Ἀναπαύθηκε εἰρηνικὰ σὲ ἡλικία 80 ἐτῶν.
Ἀργότερα ὁ γιὸς τοῦ Μεγάλου Κωνσταντίνου, ὁ Κωνστάντιος διέταξε νὰ μεταφερθεῖ τὸ λείψανο τοῦ Εὐαγγελιστοῦ στὴν Κωνσταντινούπολη καὶ νὰ τοποθετηθεῖ κάτω ἀπὸ τὴν Ἁγία Τράπεζα τοῦ Ἱ. Ν. τῶν Ἀγ. Ἀποστόλων, μαζὶ μὲ τὰ λείψανα τῶν Ἀποστόλων Ἀνδρέου καὶ Τιμοθέου.

Ἀπολυτίκιον. Ἦχος δ’. Ταχὺ προκατάλαβε.
Ἀκέστωρ σοφώτατος, ἱερομύστα Λουκᾶ, ζωγράφος πανάριστος, τῆς Θεοτόκου Μητρός, ἐδείχθης Ἀπόστολε· ἔγραψας μάκαρ λόγους, διὰ Πνεύματος θείου· ἔδωκας ἐννοῆσαι, συγκατάβασιν ἄκραν, Χριστοῦ τῆς παρουσίας· διὸ πρέσβευε σωθῆναι ἡμᾶς.

Κοvτάκιον. Ἦχος δ’. Ἐπεφάνης σήμεροv.
Μαθητὴς γενόμενος τοῦ Θεοῦ Λόγου, σὺν τῷ Παύλῳ ἅπασαν, ἐφωταγώγησας τὴv γῆν, καὶ τὴν ἀχλὺν ἀπεδίωξας, τὸ θεῖον γράψας, Χριστοῦ Εὐαγγέλιον.

Μεγαλυνάριον.
Μακαρίζομέν σου τὴν δεξιάν, Λουκᾶ θεηγόρε, δι’ ἧς ἔχομεν οἱ πιστοί, τὰς τοῦ Θεοῦ Λόγου, διττὰς ἁγίας πλάκας, καὶ τὴν σεπτὴν Εἰκόνα, τῆς Θεομήτορος.

The Holy Apostle and Evangelist Luke, was a native of Syrian Antioch, a companion of the holy Apostle Paul (Phil.1:24, 2 Tim. 4:10-11), and a physician enlightened in the Greek medical arts. Hearing about Christ, Luke arrived in Palestine and fervently accepted the preaching of salvation from the Lord Himself. As one of the Seventy Apostles, St Luke was sent by the Lord with the others to preach the Kingdom of Heaven during the Savior’s earthly life (Luke 10:1-3). After the Resurrection, the Lord Jesus Christ appeared to Sts Luke and Cleopas on the road to Emmaus. 

Luke accompanied St Paul on his second missionary journey, and from that time they were inseparable. When Paul’s coworkers had forsaken him, only Luke remained to assist him in his ministry (2 Tim. 4:10-11). After the martyric death of the First-Ranked Apostles Peter and Paul, St Luke left Rome to preach in Achaia, Libya, Egypt and the Thebaid. He ended his life by suffering martyrdom in the city of Thebes. 

Tradition credits St Luke with painting the first icons of the Mother of God. „Let the grace of Him Who was born of Me and My mercy be with these Icons,” said the All-Pure Virgin after seeing the icons. St Luke also painted icons of the First-Ranked Apostles Peter and Paul. St Luke’s Gospel was written in the years 62-63 at Rome, under the guidance of the Apostle Paul. In the preliminary verses (1:1-3), St Luke precisely sets forth the purpose of his work. He proposes to record, in chronological order, everything known by Christians about Jesus Christ and His teachings. By doing this, he provided a firmer historical basis for Christian teaching (1:4). He carefully investigated the facts, and made generous use of the oral tradition of the Church and of what the All-Pure Virgin Mary Herself had told him (2:19, 51). 

In St Luke’s Gospel, the message of the salvation made possible by the Lord Jesus Christ, and the preaching of the Gospel, are of primary importance. 

St Luke also wrote the Acts of the Holy Apostles at Rome around 62-63 A.D. The Book of Acts, which is a continuation of the four Gospels, speaks about the works and the fruits of the holy Apostles after the Ascension of the Savior. At the center of the narrative is the Council of the holy Apostles at Jerusalem in the year 51, a Church event of great significance, which resulted in the separation of Christianity from Judaism and its independent dissemination into the world (Acts 15:6-29). The theological focus of the Book of Acts is the coming of the Holy Spirit, Who will guide the Church „into all truth” John 16:13) until the Second Coming of Christ. 

The holy relics of St Luke were taken from Constantinople and brought to Padua, Italy at some point in history. Perhaps this was during the infamous Crusade of 1204. In 1992, Metropolitan Hieronymus (Jerome) of Thebes requested the Roman Catholic bishop in Thebes to obtain a portion of St Luke’s relics for the saint’s empty sepulchre in the Orthodox cathedral in Thebes. 

The Roman Catholic bishop Antonio Mattiazzo of Padua, noting that Orthodox pilgrims came to Padua to venerate the relics while many Catholics did not even know that the relics were there, appointed a committee to investigate the relics in Padua, and the skull of St Luke in the Catholic Cathedral of St Vico in Prague. 

The skeleton was determined to be that of an elderly man of strong build. In 2001, a tooth found in the coffin was judged to be consistent with the DNA of Syrians living near the area of Antioch dating from 72-416 A.D. The skull in Prague perfectly fit the neck bone of the skelton. The tooth found in the coffin in Padua was also found to fit the jawbone of the skull. 

Bishop Mattiazzo sent a rib from the relics to Metropolitan Hieronymus to be venerated in St Luke’s original tomb in the Orthodox cathedral at Thebes.