VIRGIL MAXIM, LUPTĂTORUL PENTRU ÎNVIEREA NEAMULUI SĂU
Gafencu a mai avut și alți doi prieteni de care era nedespărțit, dar ale căror nume, oricât le caut în memorie, acum îmi scapă. Da! Iată unul: Virgil Maxim, elev de clasa a VIII-a. Frumos, bine dezvoltat, mai înalt ca Mazăre și Naidim, fața prosperă, meditativ, prin inteligență, bun simț și prin ținuta lui stârnea admirația tuturor.
(Pr. Nicolae Grebenea – Aminitiri din întuneric, pag. 214)
Autor: Liviu Brânzaș
Mai multe articole despre Martirul Virgil Maxim: Cu noi este Dumnezeu, Arestarea lui Virgil Maxim – 1 Noiembrie 1942 , Închisoarea Ploieşti, Procesul, Expedierea la Aiud, În coloniile de muncă – Unirea, Ciuguzel, Galda de Jos, Mijlocirea întoarcerii unui sectant la dreapta credință, Desfiinţarea coloniei. Reîntoarcerea în închisoare, Matur(itate)a spirituală, Căsătoria lui Virgil Maxim, Bacalaureat şi elev până la 50 de ani, Visul – moartea soției
Cel mai important pentru mine, dintre noii veniţi, este Virgil Maxim. Este un tânăr prahovean care a fost întemniţat în 1942 şi a rămas în închisoare până în zilele noastre. Tot din această categorie excepţională este şi Nicolaescu, un tânăr muncitor arestat din 1941.
Virgil Maxim este unul din cei mai cunoscuţi deţinuţi din închisori. Este din categoria celor pentru care închisoarea aceasta nesfârşită a devenit mediu de înălţare pe cele mai înalte culmi de trăire religioasă. Valeriu Gafencu, Gheorghe Jimboiu, Anghel Papacioc, Ion Ianolide, Alexandru Virgil Ioanid, Marin Naidim, Virgil Maxim şi mulţi alţii ca ei s-au adâncit atât de mult în trăirea mistică, încât păreau nişte monahi. Dacă ar veni acum libertatea propriu-zisă pentru noi, România ar fi asaltată pe plan spiritual de aceşti tineri de elită care ar porni o ofensivă de regenerare morală a societăţii româneşti. Când va veni însă libertatea în mod real, unii dintre ei vor fi morţi în închisoare, iar alţii vor ieşi din comunism cu resursele vitale epuizate, bătrâni sau pe patul morţii, libertatea fiind pentru ei aproape inutilă. În timp ce un Alexandru Virgil Ioanid va fi cenzurat de însăşi presa pretins democratică şi va muri în anonimat, foştii conducători ai U.T.C.-ului, cu studiile la Moscova, sau fiii lor, vor ajunge în fruntea principalelor instituţii ale statului şi vor fi adulaţi de gloatele cuprinse de un delirium tremens politic greu de înţeles şi calificat.
Virgil Maxim are un program spiritual foarte intens. În plus, este preocupat să-i înlocuiască pe alţi camarazi la muncile din celulă socotite mai grele sau degradante. Prietenia cu Virgil este pentru mine deosebit de benefică pe plan spiritual. El a acumulat în anii de închisoare din timpul lui Antonescu o cultură teologică foarte solidă. Cunoaşte scrierile Sfinţilor Părinţi, cum nu am întâlnit pe nimeni până acum. Ne plimbăm ore în şir pe “stradela principală” a celulei (spaţiul longitudinal dintre paturi, pe axa uşă-fereastră) şi ne adâncim în lumea adevărurilor şi faptelor creştine. Cel mai exact portret al lui Virgil Maxim nu poate fi decât ceea ce am scris în “Cuvânt înainte” la volumul lui de “Poeme isihaste”, publicat după decembrie ’89. Iată câteva fragmente:
Când l-am cunoscut la închisoarea Gherla, Virgil Maxim executase deja 13 ani de temniţă grea şi mai avea în faţă multă suferinţă de îndurat. Toată tinereţea lui a fost o purtare a crucii pe o Golgotă ce părea fără sfârşit. Celula închisorii a fost pentru el o veritabilă chilie de mânăstire, în care sufletul său, aspirând spre culmi, s-a transfigurat în duhul lui Hristos. Datorită condiţiilor istorice, acest om cu o puternică vocaţie mistică şi teologică a rămas un laic. În alte circumstanţe ar fi devenit cu siguranţă – un mare sacerdot. Puţini sunt astăzi în România cei care să aibă dreptul moral de a vorbi poporului român – şi îndeosebi tineretului – ca acest luptător pentru învierea neamului său. Poezia care se trimite acum publicului românesc este o mărturisire de credinţă, scrisă pe zidurile închisorii cu sângele tinereţii sale. Sufletele tinere, însetate de adevăr şi măreţie, se vor purifica şi ilumina prin ea. Cititorule, când te vei împărtăşi din potirul mistic al acestor poeme ale credinţei, poate vei simţi în adâncul sufletului un impuls tainic de a îngenunchea. Nu te sfii s-o faci, căci poezia lui Virgil Maxim este o rugăciune profundă, rostită pe Golgota unei tinereţi martirizate!
După aproximativ trei luni, Virgil va fi dus la Bucureşti spre a fi martor în procesul Ţurcanu.
(Liviu Brânzaș – Raza din catacombă)
*
Cuvânt către Neamul Românesc
de Vigil Maxim
Nu ne-a fost dat să vorbim neamului, în special tineretului acestei ţări, de la catedră. Aşa cum nu le-a fost dat niciunuia dintre marii lui dascăli. Toţi şi Horia şi Iancu şi Tudor şi Eminescu şi Codreanu şi Moţa, au vorbit de pe Cruce. Iar câţiva din cei ce au vorbit de la catedră, au sfârşit tot pe Cruce: Nae Ionescu, N.C. Paulescu, Simion Mehedinţi, Radu Gyr, Noica, Eliade… Toţi au rostit cuvântul iubirii aproapelui ce cuprinde tainic intenţia divină de a salva omul din înşelăciune şi moarte veşnică.
Când veţi auzi cuvântul trimis prin această carte de pe Crucea suferinţei acceptată conştient, veţi cunoaşte ce înseamnă să ştii cui slujeşti: lui Dumnezeu sau lui Mamona? Veţi înţelge cine este mărturisitorul şi cine înşelătorul, cine iubeşte şi cine urăşte. Veţi cunoaşte într-adevăr că ,,Nu este mai mare dragoste, decât să-şi pună cineva viaţa pentru prietenii săi”, toţi cei pecetluiţi cu chipul lui Dumnezeu.
Această vieţuire am deprins-o în Mişcarea Legionară, rânduită să apară în Ţara Românească prin trimisul lui Dumnezeu, Corneliu Zelea Codreanu, când pe pământul ţării fărădelegea se instituise ca putere legală în stat, ignorând şi voinţa poporului şi mai ales Biserica lui Hristos.
,,Legionarismul este o adâncă şcoală de formare a caracterelor. De creştere a elitei. Tot ce-şi poate imagina mintea noastră mai frumos ca suflet, tot ce poate rodi rasa noastră mai mândru, mai înălţător, mai drept, mai puternic, mai înţelept, mai curat, mai muncitor şi mai viteaz, iată ce trebuie să ne dea Şcoala legionară! Un om în care să fie dezvoltate până la maximum toate posibilităţile de mărire omenească ce se află sădite de Dumnezeu în sângele neamului nostru’’. ,,În Mişcarea Legionară rolul de pregătire a tineretului pentru primirea duhului legionar îl au Frăţiile de Cruce’’.
,,Frăţiile de Cruce pregătesc în special tineretul şcolar. Este şi natural: şcolarii de azi vor fi conducătorii de mâine. […] Conducătorii de azi sunt şcolarii de ieri. Dacă, pe când erau şcolari, nimeni nu a căutat să le sădească în inimă dragostea neţărmurită şi spiritul de sacrificiu pentru neam şi ţară – şi lipsindu-le, ca urmare, elementul de cea mai mare importanţă tuturor făuritorilor: elanul creator – sunt explicabile cele ce în vremea noastră se petrec.
Ei, aceşti conducători, sunt produsul educaţiei în care individul a făcut şcoala egoismului şi a materialismului sfărâmător de neamuri. […] Astăzi, la temelia noii şcoli de viaţă eroică stă puterea sacrificiului şi a frăţietăţii, a comuniunii de gânduri frumoase şi mari.
Inimi fragede, care bat la fel, se leagă în frăţie, se încheagă şi formează un tot, un singur mănunchi: Frăţia de Cruce.
Trăind împreună la aceeaşi şcoală, poate la aceeaşi gazdă, mâncând la aceeaşi masă, dormind în aceeaşi cameră, ei îşi cunosc unii altora gândurile, se întreţin, se înţeleg, se ajută frăţeşte, se cenzurează reciproc şi cresc împreună, adăpaţi la fântâna aceloraşi daruri, darurile Duhului nou al vremii – (al iubirii în Hristos, n.a.) – darurile frăţiei de sacrificiu pentru neamul lor, darurile Frăţiei de Cruce!” (Corneliu Zelea Codreanu)
Noi, foşti FDC-işti (fraţi de cruce), bătrâni acum, rămaşi ca mărturie a naufragiului de jumătate de veac al bietei noastre ţări, privim cu durere la prăbuşirea tineretului de astăzi în cloaca pervertirii şi promiscuităţii morale, în libertinaj şi anarhie socială, toate dirijate metodic, sub masca libertăţii şi drepturilor omului, de mâna ocultă a duşmanilor lui Dumnezeu şi ai neamului nostru.
În afară de rugăciuni şi sfaturi părinteşti, alte puteri nu ne-au rămas. Suferim, aducându-ne aminte de vorba Căpitanului: ,,Legionarul nu se teme decât de Dumnezeu, de păcat şi de clipa în care puterile fizice ori sufleteşti îl vor părăsi şi-l vor scoate din luptă!”
Puterile fizice ne-au părăsit, este adevărat! Dar nu şi cele sufleteşti! Până vom fi conştienţi şi luciditatea minţii nu ne va părăsi, vom striga sufletului tânăr românesc: Trezeşte-te!!! Ridică-te din mocirla păcatului la cunoştinţa Luminii mântuitoare! Adună-te cu cei buni la picioarele lui Hristos şi porneşte din nou la luptă. De la ICOANĂ, urcând muntele suferinţei (biruindu-ţi patimile trupeşti), trecând prin pădurea cu fiare sălbatice (ucigând în tine orice gând meschin şi egoist şi orice dorinţă de mărire lumească) şi creându-ţi drum prin mlaştina deznădejdii (suportând tot oprobiul public al celor inconştienţi şi ignoranţi în răutatea lor), în numele neamului tău!
Vei suferi, dar vei învinge! ,,Căci nu sunt vrednice suferinţele din veacul acesta de acum a sta alături de Slava Vieţii Viitoare” (Sfântul Apostol Pavel).
,,Îndrăzniţi, Eu am biruit lumea!”, zice Mântuitorul. Lumea, cu toate păcatele ei, va fi biruită, satan va fi aruncat în ,,Iezerul de foc”, căci pe Biserica lui Dumnezeu, căreia ca neam îi suntem credincioşi, ,,porţile iadului nu o vor putea birui!”
Virgil Maxim – Imn pentru crucea purtată
Sursele: http://www.fericiticeiprigoniti.net şi http://bucovinaprofunda.wordpress.com
Legături: