Acasă > Cântările Ortodoxiei > 27 august: TROPARUL ŞI VIAŢA SF. FANURIE (Gr, Ro, En)

27 august: TROPARUL ŞI VIAŢA SF. FANURIE (Gr, Ro, En)

Απολυτίκιο του Αγ. Φανουρίου – 27 ΑΥΓΟΥΣΤΟΥ

 TROPARUL ŞI VIAŢA SF. FANURIE

 27 august

Pomenirea Sfântului Mucenic Fanurie.

Fanurie

Sfîntul Mucenic Fanurie s-a nevoit, după tradiţie, în insula Rodos – Grecia, de unde se crede că era de loc. Însă nu se ştie cînd anume a trăit, nici cum i-a fost sfîrşitul.

Prin secolul al XIV-lea, între zidurile unei fortăreţe din Rodos, lucrătorii au descoperit o frumoasă biserică în ruină, sub dalele căreia au găsit numeroase icoane.

Una dintre aceste icoane era bine păstrată şi reprezenta un tînăr militar, care ţinea în mîna sa dreaptă o cruce. În jurul icoanei erau reprezentate 12 scene din martiriul său. Episcopul locului, Nil (1355-1369), a descifrat inscripţia de pe icoană: „Sfîntul Fanurie”. Acest nume nu se găseşte însă în martirologii şi sinaxare.

Sfîntul Fanurie a săvîrşit numeroase minuni, îndeosebi pentru descoperirea obiectelor şi animalelor dispărute.

După o tradiţie populară, răspîndită în insula Creta şi în alte ţări ortodoxe, mama sfîntului era o mare păcătoasă şi cu toate eforturile lui, Fanurie n-a putut s-o întoarcă la pocăinţă. Însă el n-a încetat să se roage cu stăruinţă pentru mîntuirea mamei sale.

Pe cînd păgînii îl ucideau cu pietre pe Sfîntul Fanurie, el scria: „Pentru aceste suferinţe, Doamne, vino în ajutorul tuturor celor care se vor ruga pentru mîntuirea mamei lui Fanurie”.

Din acest motiv, cînd credincioşii pierd unele obiecte, ei au obiceiul de a face plăcinte pe care ei le împart ca milostenie pentru iertarea mamei Sfîntului Fanurie.

În rîndul credincioşilor se vorbeşte şi de alte minuni săvîrşite de Sfîntul Fanurie, pentru care se bucură de o deosebită evlavie atît în Grecia, cît şi în celelalte ţări ortodoxe.


Ἄγνωστος στοὺς ἀρχαίους Συναξαριστές.

Ἔγινε γνωστὸς ἀπὸ τυχαῖα εὕρεση τῆς εἰκόνος του τὸν 14ο αἰώνα στὴν Ρόδο, ὅταν ἔσκαβαν παλιὰ σπίτια στὸ νότιο μέρος τοῦ παλιοῦ τείχους. Ἐκεῖ βρέθηκε ἀρχαῖος ναὸς μὲ πολλὲς κατεστραμμένες εἰκόνες καὶ μεταξὺ αὐτῶν καὶ ἡ καλὰ διατηρημένη εἰκόνα ἐπὶ τῆς ὁποίας ὁ τότε μητροπολίτης Ρόδου Νεῖλος ὁ Β’ ὁ Διασπωρινὸς (1355 – 1369) διάβασε τὸ ὄνομα τοῦ Ἁγίου «ὁ ἅγιος Φανῶ». Ὁ Ἅγιος παριστανόταν σὰν νεαρὸς στρατιώτης, κρατώντας στὸ δεξιό του χέρι σταυρό, πάνω στὸν ὁποῖο ἦταν λαμπάδα ἀναμμένη, γύρω δὲ ἀπὸ τὴν εἰκόνα τὰ 12 μαρτύριά του.

Τὸν ἀρχαῖο αὐτὸ ναὸ ἀνοικοδόμησε ὁ Νεῖλος καὶ τὸν ἀφιέρωσε στὸ ὄνομα τοῦ Ἁγίου Φανουρίου, ποὺ ὅπως φαίνεται συνέταξε καὶ τὴν Ἀκολουθία του.
(Ἡ ἀναφορὰ στὸ Νέο Λειμωνάριο ὅτι ἡ εἰκόνα τοῦ Ἁγίου βρέθηκε τὸ 1500, εἶναι λανθασμένη. Διότι ὁ ἐπίσκοπος Ρόδου Νεῖλος ὑπῆρξε τὸν 14ο αἰώνα).

Ἀπολυτίκιον. Ἦχος δ’. Ταχὺ προκατάλαβε.
Ὡς ἄστρον ἀνέτειλας, τῇ Ἐκκλησίᾳ Χριστοῦ, καὶ πάντας κατηύγασας, φανερωθεὶς θαυμαστῶς, Φανούριε ἔνδοξε· ὅθεν τοῖς εὔφημοῦσι, τὴν σὴν ἄθλησιν Μάρτυς, νέμεις τῶν σῶν θαυμάτων, τῆν σωτήριον χάριν, πρεσβεύων τῷ Κυρίῳ, ὑπὲρ τῶν ψυχῶν ἡμῶν.

Κοντάκιον. Ἦχος γ’. Ἡ Παρθένος σήμερον.
Ἱερεῖς διέσωσας, αἰχμαλωσίας ἀθέου, καὶ δεσμὰ συνέθλασας, δυνάμει θείᾳ θεόφρον, ᾔσχυνας, τυρράνων θράση γενναιοφρόνως· ηὔφρανας, Ἀγγέλων τάξεις Μεγαλομάρτυς· διὰ τοῦτό σε τιμῶμεν, θεῖε ὁπλῖτα, Φανούριε ἔνδοξε.

Μεγαλυνάριον.
Χαίροις ὦ Φανούριε Ἀθλητά, ὁ πᾶσι παρέχων, τὰ αἰτήματα συμπαθῶς· χαίροις εὐσεβούντων, ὁ μέγας ἀντιλήπτωρ, καὶ πάσης Ἐκκλησίας, θεῖον ἀγλάϊσμα.

We know nothing for certain about the background of St Phanourius, nor exactly when he lived. Tradition says that when the island of Rhodes had been conquered by Moslems, the new ruler of the island wished to rebuild the walls of the city, which had been damaged in previous wars. Several ruined buildings were near the fortress, and stone from these buildings was used to repair the walls at the end of the fifteenth century, or the beginning of the sixteenth.

While working on the fortress, the Moslems uncovered the ruins of a beautiful church. Several icons, most of them badly damaged, were found on the floor. One icon, of St Phanourius, looked as if it had been painted that very day. The local bishop, whose name was Nilus, was called to see the icon. It said, „Saint Phanourius.”

The saint is depicted as a young soldier holding a cross in his right hand. On the upper part of the cross is a lighted taper. Twelve scenes from his life are shown around the border of the icon. These scenes show him being questioned by an official, being beaten with stones by soldiers, stretched out on the ground while soldiers whip him, then having his sides raked with iron hooks. He is also shown locked up in prison, standing before the official again, being burned with candles, tied to a rack, thrown to the wild animals, and being crushed by a large rock. The remaining scenes depict him standing before idols holding burning coals in his hands, while a demon stands by lamenting his defeat by the saint, and finally, the saint stands in the midst of a fire with his arms raised in prayer.

These scenes clearly revealed that the saint was a martyr. Bishop Nilus sent representatives to the Moslem ruler, asking that he be permitted to restore the church. Permission was denied, so the bishop went to Constantinople and there he obtained a decree allowing him to rebuild the church.

At that time, there was no Orthodox bishop on the island of Crete. Since Crete was under the control of Venice, there was a Latin bishop. The Venetians refused to allow a successor to be consecrated when an Orthodox bishop died, or for new priests to be ordained, hoping that in time they would be able to convert the Orthodox population to Catholicism. Those seeking ordination were obliged to go to the island of Kythera.

It so happened that three young deacons had traveled from Crete to Kythera to be ordained to the holy priesthood. On their way back, they were captured at sea by Moslems who brought them to Rhodes to be sold as slaves. Lamenting their fate, the three new priests wept day and night.

While in Rhodes the priests heard of the miracles performed by the holy Great Martyr Phanourius. They began to pray to him with tears, asking to be freed from their captivity. Each of the three had been sold to a different master, and so remained unaware of what the others were doing.

By the mercy of God, each of the priests was allowed by his master to pray at the restored church of St Phanourius. All three arrived at the same time and prostrated themselves before the icon of the saint, asking to be delivered from the hands of the Hagarenes (Moslems, descendents of Hagar). Somewhat consoled, the priests left the church and returned to their masters.

That night St Phanourius appeared to the three masters and ordered them to set the priests free so that they could serve the Church, or he would punish them. The Moslems ignored the saint’s warning, believing the vision to be the result of sorcery. The cruel masters bound the priests with chains and treated them even worse than before.

Then St Phanourius went to the priests and freed them from their shackles, promising that they would be freed the next day. Appearing once more to the Moslems, the holy martyr told them severely, „If you do not release your slaves by tomorrow, you shall witness the power of God!”

The next morning, all the inhabitants of the homes where the priests were held awoke to find themselves blind, paralyzed, and in great pain. They considered what they were to do, and so decided to send for the priests. When the three priests arrived, they asked them whether they could heal them. The priests replied, „We will pray to God. May His will be done!”

Once more St Phanourius appeared to the Hagarenes, ordering them to send to the church a document granting the priests their freedom. He told them that if they refused to do this, they would never recover their sight or health. All three masters wrote letters releasing the priests, and sent the documents to the church, where they were placed before the icon of St Phanourius.

Before the messengers returned from the church, all those who had been blind and paralyzed were healed. The priests joyfully returned to Crete, carrying with them a copy of the icon of St Phanourius. Every year they celebrated the Feast of St Phanourius with deep gratitude for their miraculous deliverance.

The saint’s name sounds similar to the Greek verb „phanerono,” which means „to reveal” or „to disclose.” For this reason, people pray to St Phanourius to help them find lost objects. When the object is recovered, they bake a sweet bread and share it with the poor, offering prayers for the salvation of saint’s mother. Her name is not known, but according to tradition, she was a sinful woman during her life. St Phanourius has promised to help those who pray for his mother in this way.

Categories: Cântările Ortodoxiei Tags:
  1. TOADER LUCREŢIA
    august 27th, 2011 la 12:11 | #1

    VIAŢA, NEVOINŢELE ŞI MINUNILE SFÂNTULUI MARE MUCENIC FANURIE (27 august)
    Sfântul, nu se ştie când s-a dus spre Domnul, căci nu se ştie când i s-a tăiat capul şi nici numele cetăţii nu s-a reţinut. În anul 1500 d. Hr. nişte păstori păşteau turmele în valea unor munţi prăpăstioşi, în tot acest timp, vârful celei mai grozave râpi era luminat de o lumină care nu s-a stins tot timpul.
    Când păstorii şi-au făcut bani suficienţi, s-au gândit să se întoarcă la casele lor, din mare depărtare fiind fiecare, dintre cei mai curajosi, bănuind că în vârful acelui munte era o comoară, s-au legat cu frânghii groase şi ceilalţi i-au ajutat şi s-au suit la acea înălţime. Era acolo o peşteră, în care erau sfintele moaşte, şi ardea o făclie mare, aceea pe care o văzuseră tot timpul păstorii, iar pe pieptul sfintelor moaşte era o piele de dobitoc pe care era scris cu ceva tare toată viaţa Sfântului Mare Mucenic Fanurie pe care o redăm mai jos.
    În cetatea părinţilor acestui sfânt era un mare negustor – tatăl acestui sfânt – cel mai bogat din acele locuri, care avea 13 băieţi dintre care cel mai mare era Fanurie, care avea atunci 12 ani.
    Şi cum era obiceiul locului, acesta urma filosofia; era blând, silitor la carte, foarte milostiv, dar era păgân ca şi întreaga lui familie. Mama lui era bună şi frumoasă, avea tot ce-i trebuie, dar nu voia să ştie despre treburile şi averea soţului ei. Într-o zi, înapoindu-se cu mulţi bani şi lucruri, soţul ei a fost atacat, ucis şi jefuit, iar datornicii îndată ce au auzit aceasta, deşi ei aveau de dat, au venit să ceară ce nu li se cuvenea. Astfel, în scurt timp, mama lui a rămas săracă, locuind într-o bucătărie, dar şi acolo ea era năpăstuită, fără niciun mijloc de a se hrăni cu cei 13 copii.
    Într-o zi Fanurie a povestit de mama sa unui copil, că mama sa era o sfântă pentru că toata ziua plânge şi se roagă, dar că ei, copiii, au mâncare şi sunt îngrijiţi, însă nu ştie de ce mama lui se îmbracă în haine tot mai sărăcăcioase. Ei, copiii nu o supărau, dar ea plângea toată ziua. Atunci prietenul său i-a spus următoarele: „Bine, bine, păzeşte tu pe mama ta într-o seară şi să-mi spui mie a doua zi când ne vom vedea la şcoală dacă e sfântă sau nu.”
    Atunci copilul Fanurie a pândit-o şi seara după ce mama sa le-a dat să mănânce şi i-a culcat pe toţi, fiind sigură că toţi copiii ei dorm, şi-a spălat faţa, s-a uns cu aromate, şi-a pus vălul şi haine scumpe cum nu mai văzuse niciodată Sfântul Fanurie şi a plecat. Copilul a urmărit-o şi a văzut-o că a intrat într-un local de noapte, de petrecere, unde majoritatea oamenilor din local erau beţi. Mama lui juca in acest local şi avea primul număr, în timpul jocului cânta plângând, căci n-ar fi vrut copiii sa afle prin ce sacrificii le câştiga hrana de toate zilele, ca să fie cu ei. Iar oamenii din local o credeau beată şi în aceasta stare în care se afla era mai mult decât frumoasă. Atunci Fanurie s-a apropiat de tribună şi a strigat o dată tare:
    „Mamă!” La glasul copilului, mama, de groază şi de durere că a fost descoperită de fiul ei cel mai mare, a căzut jos. Plecând din local, Fanurie a părăsit cetatea şi s-a dus la malul unei ape mari, care curgea în apropierea acelei cetăţi – nu cu puţine greutăţi, căci îşi zdrobise picioarele de pietre în fuga lui disperată.
    La malul apei, a văzut nişte păstori care voiau să treacă pe celalalt mal cu o corabie. El i-a rugat atunci să-l treacă şi pe el dincolo. Păstorii plecând în ale lor, Fanurie a rămas singur pe ţărm. În acea pustietate sălăşluia un pustnic bătrân care de 65 de ani nu mai văzuse chip omenesc, fiind foarte îmbunătăţit şi plăcut Domnului, căruia, dându-i un toiag, Domnul i-a zis: „Du-te repede la malul apei şi ia de acolo pe plăcutul Domnului Dumnezeu, Fanurie, ca fiind ales de Domnul, să fie ajutător celor în nevoi. Deşi de la chilia sfântului şi până la malul apei era cale de trei zile, având de coborât un munte foarte aspru – prin puterea lui Dumnezeu – sfântul a ajuns lângă Fanurie, după o oră şi a spus copilului: „Vino la mine Fanurie!” Iar copilul auzind numele său a răspuns: „Au tu ai cunoscut pe tatăl meu?” Apoi a mai zis aşa: „Dacă ai fi cunoscut tu pe mama mea, mai bine aş fi rămas aici să mă mănânce fiarele sălbatice”.
    Sfântul mirându-se întru sine, a tăcut. Şi iarăşi, prin minune, au suit muntele cel cumplit într-un ceas, drum care cu piciorul nu se putea face decât în opt zile, fiind foarte stâncos şi prăpăstios.
    Aici, în peştera sfântului celui bătrân, a trebuit să se lupte cu asprimea firii lui Fanurie, ca să-l facă creştin şi totodată, ca să-l facă să ierte pe mama sa. După botezare, Fanurie a fost slobozit să se ducă în cetate ca să ia iertăciune de la mama sa şi să vadă cum este situaţia fraţilor săi. Dar, înapoindu-se în cetate, a aflat că mama lui nu căzuse leşinată, ci chiar moartă în acea noapte, iar fraţii săi, după ce a fost îngropată ea, s-au împărţit între neamuri, fără să ştie unde se găseşte fiecare. Fanurie s-a întors înapoi în pustie, nemaiavând nicio legătură cu cele lumeşti.
    Şi atât a sporit în cele duhovniceşti după aceea, întrecând chiar pe acel sihastru cu post şi rugăciuni, şi era atât de milostiv, că făcând şi lucrând ogoarele, alerga adunându-le şi hrănea pe drumeţi, aducând pe spatele său şi apa de băut. Hrana lui, la început, timp de trei ani, a fost din trei în trei zile, mâncând atâta pâine muiată cât lua cu două degete dintr-o sticlă, stăpânindu-se mult, a nu lua nici apă, iar dupa aceea, a început a mânca, numai sâmbata şi atunci destul de puţin.
    El se împărtăşea des cu Dumnezeieştile Taine, cerceta pustnicii din acea pustie, şi se ostenea mult, pentru a căra cu măinile atât rădăcini pentru hrană, cât şi să scoată pietre, de pe prea puţinul pământ din preajma chiliei lor pustniceşti – semănând puţine legume şi cine va putea spune privegherile lui de toată noaptea, arşiţa şi gerul, căci coliba lui fiind dincolo de munte, nu avea acoperiş, cerând Domnului Dumnezeu, ca prin această răbdare, să-i dea şi lui, dincolo de moarte, un acoperiş în cerul Său cel dumnezeiesc.
    Şi atâta milostenie avea, încât şi pe fiarele care se atacau între ele, le împăca, îngrijindu-le, dacă erau rănite şi aranjându-le culcuşuri bune, că nu de puţine ori, l-a găsit părintele lui (pustnicul), culcat alături de vreun şarpe mare, care în timpul somnului lui Fanurie îl păzea în gura vizuinei ca să nu-l atace vreo altă fiară.
    De asemenea, el avea darul, ca cei ce sunt atacaţi de multe fiare de prin pustietăţi, să le certe pe ele şi să le poruncească lor a se sălăşlui mai departe într-o prăpastie şi să nu mai supere pe vreun om, încât şi fiarele cele mai de temut, când erau atacate de om sau de altă fiară mai puternică, deăşi nu aveau grai, întorceau ochii spre coliba lui Fanurie şi îndată erau scăpate. Deci s-a făcut iubit de toate pustiile, din împrejurimi şi mai departe, iară toţi locuitorii pustiului mulţumeau lui Dumnezeu că le-a trimis lor pe acel tânăr prea îmbunătăţit, care şi fiarele le îmblânzeşte şi pe oameni îi tămăduieşte.
    Era în apropierea acelei pustii, o cetate mare şi frumoasă, cu oameni foarte înrăutăţiţi şi plini de boli şi lucruri necurate. La rugăciunea celor buni, a fost chemat să se ducă şi să ajute în neputinţe şi în boli sfântul, deşi, nu voia să părăsească pustia, totuşi pentru locurile celor nevoiaşi şi pentru rugămintea cuvioşilor pustnici de a-i milui, de a-i mângâia şi de a-i tămădui, s-a supus şi s-a dus în acea cetate.
    Şi cine va spune marea lui bunătate către cei săraci, în special către văduve şi orfani, gândindu-se la fraţii Iui şi la mama lui, ca niciodată, o rugăminte a acestora nu a rămas neascultată, vindecând bolile cele mai cumplite, dregând şi îndreptând ochii orbilor, ajutând surzilor să audă, precum şi muţilor din naştere, numai cu rugăciunea sa, cu lacrimi, catre Dumnezeu, nemâncând niciodată până nu se împlinea rugăciunea, neodihnindu-se pe patul său şi multe şiroaie de lacrimi vărsa, că şi hainele şi le uda de la lacrimi. Căci aşa spunea fericitul şi preafericitul: „Miluieşte, Doamne, pe aceşti necăjiţi, că zidirea Ta sunt, deschide ochii, ca să vadă frumuseţea cerului Tău şi lumina zilei, şi să nu mai fie ei cu picioarele zdrobite de pietre, nici cu ruşinea neamului lor”.
    Asemeni, cu lacrimi multe, se ruga pentru muţi, pentru care spunea: „Deschide buzele lor cele închise, luminează-le mintea, ca să Te slăvească pe Tine, şi cu buzele lor să sărute chipul Tău cel nefăcut de mână şi cu lacrimi să spele intrările în biserică, ca astfel să se proslavească numele Tău cel sfânt”.
    Iar pentru surzi se ruga cu mai multe lacrimi zicând: „Auzi-mă pe mine, Doamne, în ceasul acesta, de acum şi cercetează şi deschide auzul robilor Tăi, ridică greutatea neauzirii, ca auzind să audă glasul clopotelor Tale cele sfinte, sunetele roţilor şi toate sunetele de pe pământ.
    Şi atât de mare era rugăciunea lui către Dumnezeu şi plângerea, că uneori, şi păgânii plângeau auzindu-i rugăciunile şi văzându-i lacrimile.
    Atât de frumos şi de frumoase rugăciuni făcea către Dumnezeu, încât şi pruncii cei sugari se apropiau de dânsul cu mâinile lor nevinovate şi mai necuvântător fiind îi spuneau: „Mai rabdă puţin Fanurie şi Tatăl tău cel din ceruri te va mângâia în curând, împlinind cererile tale”.
    Deci un an de zile a mers în toate laturile cetăţii, vindecând, mângâind şi botezând şi învăţându-i dreapta credinţă, iar diavolul, urâtorul binelui, foarte s-a mâniat, fiindcă toţi robii lui îi luaseră şi-i îndreptaseră minunatul Fanurie, şi prefăcându-se într-un tânăr străin s-a prezentat la împăratul acelei cetăţi, spunându-i că un tânăr s-a sălbăticit, spunând minciuni, despre sfântul, că doreşte ca toată cetatea să fie de partea lui şi pe împărat să-l înlăture şi că toate cele făptuite de el, nu sunt cu puterea lui Dumnezeu, ci cu vrăji, ca poporul să fie cu el şi să poată înlătura pe împărat”.
    Aceasta o spuneau răuvoitorii mincinoşi, înţelegând buna credinţă a împăratului, că de cand era Fanurie, ei nu mai puteau să fure din visteria statului şi nici să mai facă răutăţile cinstite.
    După multe stăruinţe şi vorbe mincinoase, ei au hotărât că împăratul să-l piardă şi să-i taie capul, însă poporul, care văzuse atătea minuni de la sfântul, văduvele, orfanii şi cei tămăduiţi, chiar şi nevrând sfântul, l-au trecut la o altă cetate, făcându-se plângere mare cum nu se mai văzuse, pentru că se lipseau de bunătatea sfântului şi de marele lui ajutor, fără de nicio plată.
    Pentru aceasta, poporul care cunoscuse dreapta credinţă prin Sfântul Fanurie – a făcut plângere de patruzeci de zile, cu post şi rugăciune şi nu se putea mângâia, pentru că Sfântul nu mai era cu dânşii.
    Astfel şi în cea de a doua cetate, sfântul a tămăduit, a povăţuit şi a mângâiat oamenii, ca şi mai înainte, neprimind nici măcar păine, pentru ostenelile sale, hrănindu-se în pustie cu rădăcini. Şi iarăşi a ridicat război satana şi la fel a hotărât împăratul după sfatul sfetnicilor săi, să-l dea la moarte. Ca şi în prima cetate, poporul cu plângere tot atât de mare, l-a trimis cu sila, peste hotar în altă ţară, unde în zilele acelea, se întamplase ca unica fiică a stăpânului cetăţii să moară şi să fie chemaţi de mai multe ori vracii şi toţi slujitorii, hotărându-se să dea jumătate din împărăţia sa celui ce o va aduce la viaţă, însă nu numai că nu au readus-o la viaţă, dar fiind de mai multe zile moarta, începuse a putrezi şi deşi se vărsau mirodenii şi se ardea multă tămâie, mirosul ajungea până departe.
    Una din slugile împăratului i-a spus: „Împărate, este un tânăr frumos care vindecă orice boală, ba chiar şi morţii înviază, făcând rugăciuni către Hristos, despre care am auzit că a fost spânzurat pe lemn, dar nu le dă bolnavilor sau morţilor niciun fel de doctorie, nu se atinge de ei şi nici nu primeşte ca plată o bucată de pâine”.
    Acestea auzindu-le împăratul, degrab a trimis să-l aducă înaintea sa, trimiţându-i carte împărătească şi făcând pregatiri de mare ospăţ. Sfântul Fanurie, n-a primit nici măcar călare să vină, deşi era drum anevoios şi ostenindu-se cu picioarele sale de mai multe zile de drum, s-a prezentat în faţa împăratului.
    A fost dus în camera moartei, unde poruncind să stea numai părinţii, el şi moarta, ca să nu vină popor – a lăcrimat către Dumnezeu mult rugându-se de dimineaţa până Ia miazăzi şi era foarte mâhnit întru sine că nu era ascultat de Dumnezeu. Atâtea lacrimi a vărsat, că se făcuse o băltoacă în jurul lui, încât şi împăratul şi împărăteasa se mirau de marea lui bunătate şi de multa lui rugăciune, în acel ceas, o rază a strălucit deasupra moartei. Atunci, sfântul s-a ridicat în picioare, a prins mâna celei moarte şi putrede şi i-a zis: „În numele lui Hristos lisus Cel răstignit, scoală-te şi vino înapoi la părinşii tăi!”
    Şi deodată, moarta cea putredă, a sărit drept în picioare, lepădând legăturile de pe dânsa şi a strigat cu glas mare: „Mare este Dumnezeul lui Fanurie căci în iadul cel mai de jos fiind, unde mă chinuiam împreună cu cei ce s-au închinat idolilor şi eram batjocura şi chinul dracilor, iadul m-a vărsat afară cu mare frică, temându-se la auzul numelui lui Fanurie. Deci, iată, mare este credinţa şi mare este Dumnezeul creştinilor, iar toţi dumnezeii păgânilor sunt draci”.
    Împăratul a vrut să-i dea jumatate din împărăţie sfântului, dar el n-a primit nimic, ca întotdeauna. S-a făcut deci petrecere în toată cetatea împăratului, iertând robii şi slobozind pe cei din temniţă, căci aceasta a fost plata pe care a cerut-o sfântul Fanurie.
    Iar împăratul cu toţi oamenii săi, au cerut botezul şi s-au făcut creştini. Sfântul a plecat din cetate şi a vindecat şi a tămăduit ca şi în celelalte cetăţi. Deci s-au mâniat pe el toţi vracii şi cei ce făceau vrăji, căci i-a ruşinat pe ei în faţa împăratului, că nimic, nici vrăjile, nici leacurile lor nu au reuşit să o învieze, iar sfântul a înviat-o numai cu cuvântul.
    Pentru aceasta, pâră mare au pornit impotriva lui,”numindu-l mare (vraci) şi vrăjitor şi spunând împăratului că Fanurie a ucis pe fiica lui cu vrăjile ca apoi să se prefacă că a înviat-o, ca astfel poporul să-L numească pe el împărat. Împăratul auzind s-a umplut de mânie şi strigând pe toţi sfetnicii lui şi pe cei necredincioşi, care toţi erau împotriva lui Fanurie, au hotarat să-i taie capul, dar fiind convis că e aşa de mare vrăjitor, a chemat pe toţi călăii cetăţii, şi a tras la sorţi pe trei, dintre cei mai aprigi, care nu-şi mâncau pâinea lor până nu-şi muiau mâinile în sânge.
    Şi cine va putea spune batjocurile, bătăile cu pietre, scoaterea şuviţelor de piele de-a lungul trupului, smulgerea dinţilor, loviturile cu palme, scuipările şi înţepăturile cu suliţa peste tot trupul, peste care s-a turnat sare şi oţet, ciuntirea chipului, adică tăierea mâinilor, a degetelor de la picioare şi a urechilor, încât sângele de la faţă se împreuna cu cel de la picioare şi uda ţărâna drumului pe care trecea.
    Fiecare păgân se străduia cum să-l chinuiască mai rău, iar sfântul se ruga Domnului, ca şi mucenicul Ştefan: „lartă-le lor păcatele acestea că nu ştiu ce fac, că mai mult îmi este mie cununa mucenicească pentru care eu le mulţumesc.”
    Pentru aceasta s-a pornit plângere mare de către poporul creştin şi de cei tămăduiţi de către sfântul, pentru că l-au chinuit aşa de cumplit pe el care nu făcuse decât bine tuturor. Dar sfântul era vesel că merge mai degrabă la plăcutul lui, Hristos. Astfel, a pornit sfântul Fanurie la locul de osandă având vârsta de 19 ani, el mergea cu mare bucurie, ca să ajungă cât mai curând către Hristos cel prea iubit, că îi ajungea lui călătoria pe acest pământ.
    De o parte mergeau creştinii cei tămăduiţi, văduvele şi orfanii cetăţii, cu plângere spunând: „Cum vom pierde pe cel ce ne-a iubit pe noi? Cum se vor închide ochii prea frumoşi care au deschis ochii noştri orbi din naştere? Cum se va inchide gura cea de miere curgătoare care ne-a dat graiul, nouă celor muţi, fără de glas? Cum se vor astupa urechile celui ce s-a milostivit de plângerea şi durerea noastră, miluind pe orfani, mângâind pe văduve şi aducând bucurie pe feţele celor ce n-au cunoscut decât întristarea şi lacrimile? Cine va spune la plângerea lor, cuvintele cele cu mare durere, încât şi din partea păgânilor au început să se verse lacrimi pentru ca cei ce veniseră împotriva lui, erau foarte mulţi şi strigau să se termine cât mai curând cu acest vrăjitor şi vrăjmaş al împăratului.
    Sfântul Fanurie a cerut atunci voie să-şi facă ultima rugăciune şi s-a rugat astfel: „Doamne, Dumnezeul nostru, Cel ce ai miluit pe aceştia care au făcut plângere şi strigare, fă ca tot cel ce va face o turtă cu ulei şi zahăr, sau o plăcintă si o va da săracilor să fie ascultat în orice durere dreaptă va avea. Aceasta zic să fie pentru iertarea păcatelor mamei mele, care a murit păcătoasă.”
    Şi atunci s-a făcut tunet din cer şi s-a auzit glasul Domnului astfel: „Fie Fanurie după cuvântul tău şi tot cel ce te va chema pe tine în ajutor să fie ascultat de Mine şi tu vei fi ajutorul celor din nevoi.”
    Atunci, cei necredincioşi care strigaseră asupra lui, văzând minunea, mulţi au cerut să fie botezaţi şi să-i facă şi pe ei creştini. Dar sfântul nu avea nimic cu sine şi nici apă primprejur. Deci, s-a rugat a doua oară Domnului să-i ajute pe cei ce vor să ia credinţa creştinească. Şi iată minune mare, că a plouat numai pe cei ce voiau să ia botezul, iar cei ce n-au cerut Botezul, deşi se aflau lângă cei dintâi, nu s-au udat nici macar cu o picătură de apă. Între cei ce s-au botezat au fost şi cei trei călăi, care acum n-au vrut să-I mai execute pe dânsul.
    Sfântul Fanurie le-a făgăduit lor atunci că împlinind porunca împăratului, el le făgăduieste că astăzi vor fi împreună cu el, în Rai, şi au tras la sorţi, care să-i taie capul. Plângerea călăilor este mult mai jalnică, decat a poporului creştinesc, pentru că cuvintele lor erau pline de durere, că ei luasera viaţa oamenilor, iar sfântul le dăduse viaţa, ei luaseră pâinea vâduvelor şi orfanilor, iar sfântul le purta de grijă şi-i miluise. El vărsase pâraie de lacrimi şi ei, sânge nevinovat. Sfântul a vărsat lacrimi pentru toţi cei necăjiţi. Apoi, sfântul Fanurie şi-a plecat capul pe butuc – dar dupa tăiere, nu a curs nici sânge, ci lapte şi o minune – capul a mers în jurul trupului şi limba a grăit astfel: „Aşa cinsteşte Hristos pe cei ce cred în El”.
    Deci, întorcându-se poporul, atât cel creştin cât şi cel necredincios, unii strigau de bucurie că au scăpat de sfânt, iar cei întorşi la dreapta credinţă, precum şi vechii creştini, au făcut pângere mare, ocărând pe împărat, pentru nerecunoştinţa lui şi i-au zis lui: „Au ai uitat învierea fiicei tale? Tămăduirea bolnavilor şi a celor îndraciţi? Pentru ce te-ai mâniat asupra lui, care nici răsplată n-a luat şi în hotarele tale adusese pace?”
    Spăimantându-se împăratul pentru acestea, a dat poruncă, ca mai întâi să fie omorâţi călăii. Primul nefiind destul de întărit îin credinţă, se temea. Atunci a apărut sfântul mucenic Fanurie în văzul tuturor,într-o aureolă asemeni sfinţilor celor din veacuri, îmbrăcat în armura de roman, cu părul creţ şi negru, iar în mână ţinea o făclie mare aprinsă; şi a căzut frică mare peste împărat şi peste toţi sfetnicii lui mincinoşi, temându-se de sfântul, să nu-i răpească din lumea aceasta, răsplătindu-le lor nedreptatea.
    După tăierea primului călău, din cer s-a pogorât o cunună de trandafiri care s-a aşezat pe capul lui tăiat, umplându-se tot pământul de mireasmă, iar din trupul lui, (deşi cu puţin înainte vărsase sânge nevinovat, dar pentru credinţa lui şi întoarcerea lui la Hristos), a izvorât mir. Asemeni s-a întâmplat şi cu ceilalţi doi călăi. Trupurile lor au fost îngropate pe un maidan şi oricine cădea în tâlhării şi îşi întorceau ochii către locurile acestea, era scăpat.
    De atunci nu s-a ştiut ce s-a făcut cu sfintele moaşte ale Sfântului Mucenic Fanurie, până când el a vrut să se arate din nou în anul 1500 d. Hr. după cum s-a spus la început.
    Mult ajutor a adus creştinilor acest mare sfânt; când au cerut ajutor, făcând turta şi plăcinta, se rugau sfântului pentru orice nevoie dreaptă ce aveau. De aceea i se spune sfântului „arătare”, căci cei ce au credinţă mare şi nu se îndoiesc, sunt ajutaţi grabnic de către Sfântul Mare Mucenic Fanurie.
    Turta se face de nouă ori şi se împarte numai săracilor, iar după ajutorul primit, se face pentru sfântul, o plăcintă mai mare, cel în nevoie, ostenindu-se cu mâinile sale – şi tot la săraci să fie împărţită cu mulţumită sfântului. Pomenirea acestui Sfânt Mare Mucenic Fanurie, se săvârşeşte la 27 august, iar turtele se pot face, în afară de Duminică, în orice zi.
    Multe sunt minunile sfântului după ducerea de la noi, atât celor din veacurile acelea, cât şi nouă, care ne-am învrednicit a-l pomeni cu turte şi plăcintă, căci cu adevărat – arătare – este că celor ce îl cheamă cu credinţă, li s-a arătat ori sfântul, ori împlinire în cererile lor. Amin.
    Sfantul Mare Mucenic Fanurie
    Sfantul Mare Mucenic Fanurie s-a nevoit, după tradiţie, în insula Rodos – Grecia, de unde se crede că era de loc. Însă nu se ştie când anume a trăit, nici cum i-a fost sfârşitul. Prin secolul al XIV-lea, între zidurile unei fortăreţe din Rodos, lucrătorii au descoperit o frumoasă biserică în ruină, sub dalele căreia au găsit numeroase icoane.
    Una dintre aceste icoane era bine păstrată şi reprezenta un tânăr militar care ţinea în mâna sa dreaptă o cruce. În jurul icoanei erau reprezentate 12 scene din martiriul său. Episcopul locului, Nil (1355-1369), a descifrat inscripţia de pe icoană: „Sfântul Fanurie”. Acest nume nu se găseşte însă în martirologii şi sinaxare.
    Sfântul Fanurie a săvârşit numeroase minuni, îndeosebi pentru descoperirea obiectelor şi animalelor dispărute. După o tradiţie populară, răspândită în insula Creta şi în alte ţări ortodoxe, mama sfântului era o mare păcătoasă şi cu toate eforturile lui Fanurie, n-a putut s-o întoarcă la pocăinţă. Însă el n-a încetat să se roage cu stăruinţă pentru mântuirea mamei sale.
    Pe când păgânii îl ucideau cu pietre pe Sfântul Fanurie, el scria: „Din cauza acestor suferinţe, Doamne, vino în ajutorul tuturor care se vor ruga pentru mântuirea mamei lui Fanurie.
    Din cauza aceasta, când credincioşii pierd unele obiecte, ei au obiceiul de a face plăcinte pe care ei le împart ca milostenie pentru iertarea mamei Sfântului Fanurie. În rândul credincioşilor se vorbeşte şi de alte minuni săvârşite de Sfântul Fanurie, pentru care se bucură de o deosebită evlavie atât în Grecia cât şi în celelalte ţări ortodoxe.

  1. Nici un trackbacks momentan.