28 ianuarie: TROPARUL ŞI VIAŢA SFÂNTULUI EFREM SIRUL (Gr, Ro, En)

TROPARUL ŞI VIAŢA SFÂNTULUI EFREM SIRUL

 

ORNAM1

Minunatul Efrem a răsărit din pămîntul sirienilor. Şi fapta bună din pruncie alegînd-o, se silea de-a pururea a fugi de vorbirile cele vătămătoare ale celor de o vîrstă. El citea neîncetat, mai vîrtos sfintele cărţi, iar sîrguinţa, îndeletnicirea şi cugetarea întru acestea îi erau lui Efrem mai plăcute decît toată dulceaţa. Încît şi el împreună cu proorocul zicea: Cît sînt de dulci gîtlejului meu cuvintele Tale, mai mult decît mierea.

De atunci a avut tovarăşe fapta bună şi sîrguinţa în osteneli. Căci care faptă cu dinadinsul nu s-a săvîrşit de dînsul? Nu postul? Nu privegherea? Nu culcarea pe jos? Nu blîndeţea? Nu necîştigarea? Nu, peste atîta bogăţie de bunătăţi, şi smerita cugetare? Încă şi de darul cel învăţătoresc a fost împărtăşit. Apoi şi pînă acum prin cuvintele sale, vorbeşte cu noi, îndemnîndu-ne, mîngîindu-ne şi sfătuindu-ne. Din care putem folosi nu numai cuvîntul credinţei cel drept, ci şi ne deşteptăm spre cîştigarea faptei bune. Iar de nădejdea cea către Dumnezeu şi de dragostea cea către aproapele, atîta grijă a avut Efrem, încît el însuşi cînd a vrut să se ducă din viaţă, zicea astfel:

„Nicidecum în toată viaţa mea n-am ocărît pe Domnul şi cuvînt nebun din buzele mele n-a ieşit. În toată viaţa mea n-am blestemat pe nimeni. Şi nicidecum nu m-am sfădit cu vreunul din cei dreptcredincioşi”.

Avea încă şi lacrimi neîncetat în ochii lui, încît mai cu înlesnire puteau izvoarele cele de-a pururea curgătoare să-şi înceteze curgerea, decît Efrem Sirul lacrimile. Şi împreună cu lacrimile ieşeau şi suspinurile, arătînd focul cel dinlăuntru aprins al umilinţei, pe care mai luminat îl va pricepe cineva citind scrierile aceluia. Căci el se afla pretutindeni filozofînd despre judecata şi a doua venire a lui Hristos, înfricoşatul divan avîndu-l înaintea ochilor şi ziua aceea în minte întipărind-o; apoi pe sine osîndit socotindu-se şi foarte cu jale tînguindu-se. În astfel de cugetări ale minţii îndeletnicindu-se Efrem, pururea se nevoia după cîntătorul de psalmi, fugind de gîlceava cea lumească şi în pustie sălăşluindu-se. Apoi, din loc în loc se muta pentru a sufletelor zidire şi folos, fiindcă era mişcat de duhul dumnezeiesc.

Odată îşi lăsă patria şi aceasta fiindu-i poruncit ca dumnezeiescului Avraam, a ajuns la cetatea Edesa, pe de o parte, pentru închinăciunea sfintelor moaşte, care erau întru dînsa, iar pe de alta, pentru întîlnirea cu un oarecare bărbat dintre cei cuvîn-tători, ca să ia model de viaţă de acolo. Acest lucru îl cerea de la Dumnezeu, adesea, zicînd: „Doamne, Iisuse Hristoase, Stăpîne al tuturor, învredniceşte-mă ca, intrînd în cetatea Edesa, să mă întîlnesc cu acel bărbat, care va fi puternic a-mi grăi cele spre folosul sufletului”. Astfel rugîndu-se, cînd a ajuns la porţile cetăţii, era îngrijorat: cum adică se va apropia de acel bătrîn, ce va afla de la dînsul şi ce folos va dobîndi?

Deci, călătorind astfel cu aţintirea minţii, o femeie îndată îl întîmpină şi aceasta era desfrînată. Negreşit al lui Dumnezeu lucru era acesta; căci pentru cele bune, de multe ori le rînduieşte tainic pe cele potrivnice. Deci, sfinţitul Efrem, astfel întîlnind pe desfrînata, stătea uimit oarecum, căutînd către dînsa, mîhnindu-se şi pătimind întru sine cu sufletul, că nu i s-a împlinit cererea după rugăciune, ci cu totul potrivnic. Iar ea văzîndu-l, iarăşi privea la dînsul cu ochi necuvioşi. Şi fiindcă astfel multă vreme se priveau unul pe altul, vrînd s-o ruşineze şi întru sfiala ce se cuvine femeilor a o aduce, i-a zis: „Pentru ce nu te ruşinezi, o! femeie, privind la mine cu ochii aţintiţi?” Şi aceea zise: „Dar mie aşa mi se cade a privi la tine, că din tine şi din a ta coastă sînt luată. Iar ţie ţi se cade a te uita nu către noi, ci în pămînt, din care ai şi fost luat”.

Acestea auzindu-le Efrem a mulţumit şi femeii, pentru folosul ce a avut din vorbele ei, şi lui Dumnezeu cu fierbinţeală îi înălţa mulţumire; care chiar prin cele fără de nădejde de multe ori poate face lucruri bune.

Deci, după ce au trecut zile destule, în cetatea Edesei dumnezeiescul Efrem era, locuind aproape de dînsul, o desfrînată care s-a făcut organ de răutate al vicleanului. Şi printr-însa, ca prin şarpele cel dintîi, năvălea asupra dreptului. Deci, de vreme ce s-a întîmplat, că dumnezeiescul Efrem fierbea nişte bucate, acea femeie deschizînd fereastra care era în perete, se plecă cu neruşinare, apoi cu obrăznicie căutînd la cuviosul, îi zise: „Binecuvintează, părinte”. Iar el cu blîndeţea cea cuviincioasă lui şi cu graiul îi zice: „Domnul să te binecuvinteze”. Şi aceasta iarăşi cu rîs necuvios a zis: „Dar ce lipseşte bucatelor tale?”. Iar acela a zis: „Trei pietre şi puţin noroi, ca fereastra aceasta să se astupe”. Aceea cu obrăznicie a zis: „Pentru că te-am cinstit, aceasta a făcut întru tine mîndrie? Eu voiesc a dormi împreună cu tine, iar tu de prima dată mă deznădăjduieşti?”.

Însă precum aceea avea graiuri sataniceşti, astfel şi el cu mult mai vîrtos n-a fost lipsit de cuvinte duhovniceşti, căci a zis: „De voieşti împreună cu mine a dormi, trebuie s-o faci unde-ţi voi zice eu”. Iar aceea, dacă a auzit cuvîntul, a şi întrebat de locul unde voieşte a dormi. „Nu într-alt loc, a zis el, decît chiar în mijlocul cetăţii voi dormi cu tine”. Iar ea a zis: „Dar nu ai sfială şi ruşine de bărbaţii ce ne vor vedea dormind în mijlocul cetăţii?”. Deci, femeia aceea dorind să vîneze sufletul cel pătimaş, n-a voit a cunoaşte ceea ce zice Solomon: Că ochii Domnului Celui Preaînalt de milioane de ori mai luminaţi sînt decît soarele; căci caută peste tot căile oamenilor.

Atunci sfîntul a răspuns îndată: „Dacă ochii oamenilor i-ai judecat că sînt puternici a ruşina sufletul şi a-l opri de la fapta cea rea, dar oare de ochii lui Dumnezeu, care văd toate cîte se lucrează în ascuns şi întru arătare, nu ne vom teme şi nu ne vom spăimînta cu mult mai vîrtos?”. Acestea destule au fost ca să înduplece pe desfrînata a se depărta de vicleana poftă către dînsul şi să se căiască de cele dintîi fapte rele ale ei. Căci îndată apropiindu-se şi căzînd la pămînt, cerea iertăciune de dobitoceasca şi neînfrînata ei pornire.

Apoi, făcînd adevărată pocăinţă, a luat povăţuitor şi dascăl pe Sfîntul Efrem în calea cea către mîntuire. Iar el fiind gata a sluji unei cereri ca aceasta, o sfătui cele cuviincioase, spre a nu merge iarăşi, după cum zice dumnezeiescul Ieremia, în urma gîndurilor inimii celei rele; apoi s-a îngrijit a o aduce într-o mînăstire femeiască, spre a face fapte bune. Şi în scurt, pe aceea care a voit a-l împie-dica din calea cea dreaptă, el mai vîrtos întorcînd-o de la calea cea rea, a avut ca rod al dreptăţii întoarcerea ei spre calea mîntuirii.

Astfel, dumnezeiescul Efrem întîlnindu-se cu două femei desfrînate, pe una a folosit-o, iar de la cealaltă însuşi a primit folos sau, mai adevărat să zic, de la amîndouă, fiindcă ajutorul dumnezeiesc a folosit tuturor. De acolo fiind povăţuit către Cezareea Capadociei, de darul care îl purta de sus, a văzut pe marele Vasile, glasul Bisericii şi izvorul dogmelor. Pe care Efrem văzîndu-l, cu multe cuvinte a început a-l lăuda. Căci cu ochiul cel prea binevăzător al sufletului a văzut o porumbiţă asemenea cu razele soarelui şezînd pe umărul cel drept al acestuia, fiind strălucită şi vorbind la ureche lui Vasile. Apoi, învăţîndu-se în taină prin acea cinstită porumbiţă cele pentru Efrem, l-a cunoscut cine este şi pentru ce a venit; de aceea se şi împărtăşesc unul cu altul de vorbire şi se îndulcesc de bunătăţile care erau întru dînşii.

Dar să ne întoarcem iarăşi către dumnezeiescul Efrem şi ale acestuia să le povestim. Căci nici un gînd care să nu-i folosească în lucrarea faptei bune nu avea şi cum că îndestulător i s-a dat de la Dumnezeu talentul învăţătoresc pe care sfîntul cu covîrşire l-a împărtăşit în adîncul sufletelor credincioşilor de-a pururea. Şi aceasta chiar el o însemnează, zicînd: Încă fiind tînăr, era ca o viţă îngreuiată de mulţi struguri, din limba lui crescută, la mare înălţime ridicată şi pe spatele a tot pămîntul întinsă; şi toată pasărea odihnindu-se într-însa, zbura împrejur şi din struguri mînca. Iar viţa cu cît strugurii i se culegeau şi pe păsări cu îndestulare le ospăta, cu atît mai mult cu rodul se înmulţea. Şi aceasta însuşi o zicea despre sine.

Încă şi alţii din cei ce s-au învrednicit a vedea unele ca acestea, o mărturisesc despre Efrem. Odată, a spus unul dintre ei că a văzut o mulţime de îngeri pogorîndu-se de sus şi avînd în mîini o carte, scrisă şi înăuntru şi afară, şi făcea cercetare despre vederea ce se arătase, cine oare ar fi putut lua cartea? Unii dintr-înşii puneau înainte pe Efrem, iar alţii pe altul dintre aceia cîţi cu adevărat săvîrşeau viaţa cucernică şi înţeleaptă în acea vreme. Iar la urmă toţi s-au învoit că lui Efrem i se încredinţase cartea.

Deci, deşteptîndu-se cel ce a avut vedenia, a ajuns la biserică şi a aflat într-însa pe Efrem cu învăţături prea bune şi decît mierea mai dulci, ospătînd pe cei ce erau de faţă. Iar acela, după vrednicie mulţumeşte lui Dumnezeu. Dintr-acea vreme, atît de mult i-au fost lui Efrem curgerile cuvîntului şi necurmarea gîndurilor, încît nici limba nu putea sluji din destul grăbniciei vorbelor; încît chiar el a zis odată către Dumnezeu: „Stăvileşte, o! Stăpîne, valurile darului Tău”. Căci făcîndu-se adîncul dăscăliei ca un noian, nu-l lăsa, spre a nu învăţa. Iar cuvintele cu nimic altceva nu le întrerupea decît numai cu rugăciunea, şi pe aceasta cu lacrimile.

Nopţile apucîndu-l priveghind, se trezea iarăşi la lumină, fiindcă se temea de stăpînitorul întunericului, ca nu cumva să-l prindă cu somnul, fiind împiedicat; şi de aceea priveghea pentru năvălirea aceluia, căci cît de puţin somn îi era destul, gustîndu-l numai, nu spre saţiu, ci numai de nevoie, ca să-i ţie trupul, care la cele multe sudori şi osteneli se întindea; şi aşa făcea să fugă din ochii lui somnul. Şi multe alte fapte îi erau lui iubite, dar mai ales culcarea pe jos, aspra petrecere şi chinuirea de tot felul a trupului şi necăjirea.

Apoi, a adunat atîta bogăţie, încît martori pentru dînsul chiar gura sa o iau şi graiurile lui cele mai de pe urmă, decît care nimic nu este mai vrednic de credinţă sau mai adevărat. Acestea sînt în acest chip: „Efrem n-a avut niciodată pungă, nici toiag, nici traistă, nici argint, nici aur. Nici vreo avere pe pămînt n-am cîştigat, zice el, fiindcă am ascultat pe Bunul Împărat, care în Evangheliile ucenicilor Săi porunceşte: Nimic pe pămînt să nu cîştigaţi. De aceea nu am avut nici un lucru cu patimă de acest fel”.

Astfel a supus toate, cel rîvnitor cu adevărat şi următor al ucenicilor celor dintîi; iar în smerita cugetare, zdrobirea inimii şi smerenie, cine era atît de mare, fierbinte şi tare? Căci cenuşa, ca pîinea o mînca şi băutura cu plîngere o amesteca şi de laude se ferea foarte mult; pe cei ce-l lăudau, nu numai că nu-i primea, dar se arăta chiar supărat asupra lor, dar precum este cineva asupra celor care-l iau în rîs şi-l defaimă; el se ruşina şi privea la pămînt, culoarea feţii o schimba uneori, cu sudori era asudată şi cu totul fără de glas petrecea, ca şi cum ruşinea i-ar fi oprit glasul.

Aceasta încă era deosebirea smeritei lui cugetări: căci cînd era să moară, unele ca acestea cu certare poruncea: „Să nu cîntaţi la moarte pe Efrem, să nu-i faceţi cuvînt de laudă, să nu-l îngropaţi cu haine de mare preţ, să nu puneţi deosebi trupului meu mormînt, căci am făgăduit lui Dumnezeu a mă sălăşlui împreună cu cei străini, căci străin sînt eu şi nemernic ca toţi părinţii mei”.

Iar despre iubirea de oameni, despre hrănirea săracilor şi despre milostivirea către cei săraci multă grijă avea el şi mult dorea folosirea acelora şi de la sine nu avea ce să le dea; ci cu înţelepciunea limbii şi priceperea deschizînd inima şi mîna multora din bogaţi, cum şi vistieriile, printr-înşii dădea cu îndestulare celor ce aveau trebuinţă. Căci cuvîntul lui nu era numai ca să moaie sufletele şi să le pornească spre milă, ci şi însăşi vederea şi blîndeţea lui mişcau sufletele altora spre umilinţă. Acestea erau astfel, ca măsură pentru toată fapta bună ce strălucea într-însul. Iar ceea ce acum cuvîntul pune înainte, se cade să spun, căci este înveselitoare.

Apolinarie, cel ce a grăit multă nedreptate şi a izvodit toate spre răsturnarea credincioaselor dogme, încredinţase unei femei scrierile sale, care femeie slujea voiei aceluia şi dezmierdărilor lui. Deci, de aceasta înştiinţîndu-se Efrem, care avea trebuinţă de înţelepciune, s-a prefăcut în chipul unuia din cei ce cugeta ca Apolinarie, şi se apropia către păzitoarea cărţilor, prefăcîndu-se că-i aduce binecuvîntare şi că se împrieteneşte cu acea femeie, pe cînd lipsea Apolinarie. Şi de vreme ce femeia se încredinţase acum cu totul cum că Efrem este ucenic al lui Apolinarie şi din ceata păgînătăţii lui, s-a rugat ei ca să i se dea lui scrierile dascălului, „ca să pot, zicea el, să mă lupt cu ereticii”. Iar ea amăgindu-se prin acest înţelept meşteşug, i-a dat în mînă cărţile, rugîndu-l a le înapoia grabnic.

Deci, Sfîntul Efrem, amăgind ca şi Iacov pe Isav şi luînd dreptul de întîi-născut, cu vitejie a ţintit pe pierzătorul. Căci, deschizînd cărţile şi pe fiecare din file despărţindu-le, şi cu clei de peşte ungîndu-le pe toate, şi una cu alta împreună lipindu-le, şi ţinîndu-le mult timp cu mîna şi strîngîndu-le, încît toate una să le facă, cu lipirea uneia de alta, aşa că nici una de alta să nu poată să se dezlipească sau să se rupă, le-a dat înapoi femeii. Iar ea luîndu-le şi necercetîndu-le, nici deschizîndu-le, şi văzînd că erau bine pe din afară, s-a mulţumit cu aceasta. Deci, a ţinut cîtva timp cărţile la dînsa; apoi a chemat pe Apolinarie la vorbă cu credincioşii, după sfatul dumnezeiescului Efrem, care ştia necuvioasele cărţi ce lucrase acela.

Deci, Apolinarie era chemat ca să vorbească cu viteazul apărător al cuvîntului. Însă Apolinarie, fiind obosit şi de bătrîneţe şi de răutăţile cele multe, el s-a lepădat de vorbă, iar către ale sale cărţi îndată a căutat şi pe acestea a poruncit să i le aducă, „că acestea, zicea el, îmi vor sluji mult”. Pentru aceasta, luînd una din cărţi, încerca a o deschide. Iar după ce a văzut că nu se dezlipeşte nici o filă, a cerut altă carte, care asemenea era lipită. Atunci, în multă nedumerire căzînd, şi de mîhnire umplîndu-se cu sufletul, cum şi de ruşine, s-a risipit sinodul, iar mai pe urmă chiar şi Apolinarie rău a pierit.

Astfel era Efrem cu rîvnă pentru Hristos, încît în sufletul lui se sădise fapta cea bună şi se socotea ca un izvor ce curge cu multe feluri de ape, sau ca o livadă împodobită cu multe feluri de flori şi de trandafiri, sau ca alt cer pe pămînt cu mulţimea stelelor, şi pretutindeni înfrumuseţat. El era ca un rai care înflorea şi strălucea de-a pururea şi niciodată nu se veştejea; iar de şarpele cel veşnic clevetitor al mîntuirii noastre, cu totul era neatins şi necălcat.

Însă acum, către sfîrşit, trebuie să spun şi povestirile cele despre Efrem. Pentru aceea este de nevoie a povesti sfîrşitul aceluia, şi mai ales a spune îndestularea darului celui unit cu dînsul. Căci, atunci cînd avea să se ducă, cu cea de pe urmă durere a poruncit celor ce erau de faţă ca să nu-l îngroape cu haină de mare preţ. Unele ca acestea poruncind către cei ce stau împrejur, un oarecare dintre dînşii – şi acesta era din cei mai străluciţi, gătind o haină de mare preţ şi scumpă, socotea a înfăşura trupul lui Efrem după moarte.

Auzind aceasta, sfîntul care bolea foarte rău, s-a mîhnit, că şi osîrdia lui i s-a nesocotit. Pentru aceea omul acela rănindu-se de diavol, chiar lîngă patul sfîntului, în mijlocul tuturor celor ce-l priveau, se tînguia, sucindu-şi mîinile şi întorcîndu-şi ochii, apoi curgîndu-i spume din gură, făcea şi alte lucruri ce sînt ale îndrăcirii, prin socoteala dumnezeieştii iconomii, acestuia i-a dat pedeapsă, căci a defăimat părinteasca poruncă.

Deci, cel ce prevedea cele ascunse şi grăia cu duhul cel dumnezeiesc, a înţeles că boala era rodul păcatului. Atunci dumnezeiescului Efrem făcîndu-i-se milă şi mărturisirea primind-o, cu rugăciunea şi cu punerea mîinilor l-a izbăvit de diavol, poruncindu-i a-i împlini făgăduinţa, după poruncă. Deci, într-acest chip sfinţitul Efrem, la sfîrşitul vieţii, cu atît de mare minune dojenind pe cei ce erau de faţă şi sfătuindu-i din destul la lucrarea faptei bune, a trecut către locaşurile cele cereşti şi de acolo către strălucirea, care pe unii ca aceştia îi aşteaptă întru Iisus Hristos, Domnul nostru, Căruia se cade slavă, cinste şi stăpînire, împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Ὁ Ὅσιος Ἐφραὶμ καταγόταν ἀπὸ τὴν Ἀνατολὴ καὶ γεννήθηκε στὴν πόλη Νίσιβη τῆς Μεσοποταμίας πιθανῶς τὸ 308 μ.Χ. ἢ καὶ ἐνωρίτερα. Ἤκμασε ἐπὶ Μεγάλου Κωνσταντίνου (324 – 337 μ.Χ.), Ἰουλιανοῦ του Παραβάτου (361 – 363 μ.Χ.) καὶ τῶν διαδόχων αὐτοῦ. Ἀπὸ τὴν μικρή του ἡλικία διδάχθηκε τὴν πίστη καὶ τὴν ἀρετὴ ἀπὸ τὸν Ἐπίσκοπο τῆς γενέτειράς του Ἰάκωβο (309 – 364 μ.Χ.), ὁ ὁποῖος καὶ τὸν χειροτόνησε διάκονο, ἀλλὰ ὁ Ὅσιος ἀρνήθηκε νὰ λάβει μεγαλύτερο ἀξίωμα. Ἀκολούθησε πολὺ νωρὶς τὸν μοναχικὸ βίο καὶ μὲ τὸ φωτισμὸ τοῦ Παρακλήτου ἔγραψε πάρα πολλὰ συγγράμματα πνευματικῆς καὶ ἠθικῆς οἰκοδομῆς. Γι’ αὐτὸ καὶ θαυμάζεται γιὰ τὸ πλῆθος καὶ τὸ κάλλος τῶν ἔργων του. Γνώστης ἀκριβὴς ὅλων τῶν δογματικῶν θεμάτων, ἤξερε νὰ καταπολεμᾶ τὶς αἱρέσεις καὶ νὰ ὑπερασπίζει μὲ θαυμάσια σαφήνεια τὴν Ὀρθοδοξία. Ἦταν ἐκεῖνος ποὺ κατατρόπωσε σὲ διάλογο τὸν αἱρετικὸ Ἀπολλινάριο καὶ ὁδήγησε πολλοὺς αἱρετικοὺς νὰ ἐπιστρέψουν στὴν πατρώα εὐσέβεια.

Ὅταν, διὰ τῆς συνθήκης τοῦ ἔτους 363 μ.Χ., ποὺ ὑπέγραψε ὁ διάδοχος τοῦ Ἰουλιανοῦ τοῦ Παραβάτου, Ἰοβιανὸς (363 – 364 μ.Χ.), ἡ Νίσιβης παραδόθηκε στοὺς Πέρσες, ὁ Ὅσιος Ἐφραὶμ ἐγκατέλειψε τὴν πατρίδα του καὶ ἦλθε στὴν Ἔδεσσα, ὅπου ἀσκήτεψε σὲ παρακείμενο ὄρος. Τὸ ἔτος 370 μ.Χ. ἐπισκέφθηκε τὸν Μέγα Βασίλειο στὴν Καισάρεια τῆς Καππαδοκίας καὶ λίγο ἀργότερα τοὺς Πατέρες καὶ Ἀσκητὲς τῆς Αἰγύπτου.
Ὁ Ὅσιος Ἐφραὶμ κοιμήθηκε μὲ εἰρήνη τὸ ἔτος 373 μ.Χ. καὶ ἡ Σύναξή του ἐτελεῖτο στὸ Μαρτύριο τῆς Ἁγίας Ἀκυλίνας, στὴν περιοχὴ Φιλοξένου, κοντὰ στὴν ἀγορά.

Ἀπολυτίκιον. Ἦχος γ’. Θείας πίστεως.
Ρεῖθρον ἄϋλον, ἐν τῇ ψυχῇ σου, τὸν ζωήρρυτον, πλουτήσας φόβον, κατανύξεως κρατὴρ ἀναδέδειξαι· ὅθεν ἡμᾶς πρὸς ἠθῶν τελειότητα, τοῖς ἱεροῖς σου ῥυθμίζεις διδάγμασιν. Ἐφραὶμ Ὅσιε, Χριστὸν τὸν Θεὸν ἱκέτευε, δωρήσασθαι ἡμῖν τὸ μέγα ἔλεος.

Κοντάκιον. Ἦχος β’. Τὰ ἄνω ζητῶν.

Τὴν ὥραν ἀεί, προβλέπων τῆς ἐτάσεως, ἐθρήνεις Ἐφραίμ, δάκρυα κατανύξεως· πρακτικὸς δὲ γέγονας, ἐν τοῖς ἔργοις διδάσκαλος Ὅσιε. Ὅθεν Πάτερ παγκόσμιε, ῥαθύμους ἐγείρεις πρὸς μετάνοιαν.

Ἕτερον Κοντάκιον. Ἦχος πλ. δ’. Τῇ ὑπερμάχῳ.

Ὡς τῆς σοφίας ὑποφήτην θεορρήμονα

Καὶ μετανοίας ἀληθῶς σάλπιγγα ἔνθεον

Εὐφημοῦμέν σε οἱ δοῦλοί σου θεοφόρε.

Ἀλλ’ ὡς θεῖος θεωρὸς Χριστοῦ τοῦ βήματος

Ἐν τῇ κρίσει ἀκατάκριτόν μεφύλαξον,
Ἵνα κράζω σοι, χαίροις Πάτερ Ἐφραὶμ σοφέ.

Μεγαλυνάριον.
Σάλπιγγι τῶν λόγων σου τῶν σοφῶν, πρὸς ἔνθεον φόβον, διεγείρεις πᾶσαν ψυχήν· σὺ γὰρ τῆς δευτέρας, τοῦ Λόγου ἐμφανείας, τὸν τρόπον προσημαίνεις, Ἐφραὶμ Πατὴρ ἡμῶν.

Saint Ephraim the Syrian, a teacher of repentance, was born at the beginning of the fourth century in the city of Nisibis (Mesopotamia) into the family of impoverished toilers of the soil. His parents raised their son in piety, but from his childhood he was known for his quick temper and impetuous character. He often had fights, acted thoughtlessly, and even doubted God’s Providence. He finally recovered his senses by the grace of God, and embarked on the path of repentance and salvation. 

Once, he was unjustly accused of stealing a sheep and was thrown into prison. He heard a voice in a dream calling him to repent and correct his life. After this, he was acquitted of the charges and set free. 

The young man ran off to the mountains to join the hermits. This form of Christian asceticism had been introduced by a disciple of St Anthony the Great, the Egyptian desert dweller Eugenius. 

St James of Nisibis (January 13) was a noted ascetic, a preacher of Christianity and denouncer of the Arians. St Ephraim became one of his disciples. Under the direction of the holy hierarch, St Ephraim attained Christian meekness, humility, submission to God’s will, and the strength to undergo various temptations without complaint. 

St James transformed the wayward youth into a humble and conrite monk. Realizing the great worth of his disciple, he made use of his talents. He trusted him to preach sermons, to instruct children in school, and he took Ephraim with him to the First Ecumenical Council at Nicea (in the year 325). St Ephraim was in obedience to St James for fourteen years, until the bishop’s death in 338. 

After the capture of Nisibis by the Persians in 363, St Ephraim went to a monastery near the city of Edessa. Here he saw many great ascetics, passing their lives in prayer and psalmody. Their caves were solitary shelters, and they fed themselves with a certain plant. 

He became especially close to the ascetic Julian (October 18), who was of one mind with him. St Ephraim combined asceticism with a ceaseless study of the Word of God, taking from it both solace and wisdom for his soul. The Lord gave him a gift of teaching, and people began to come to him, wanting to hear his counsel, which produced compunction in the soul, since he began with self-accusation. Both verbally and in writing, St Ephraim instructed everyone in repentance, faith and piety, and he denounced the Arian heresy, which at that time was causing great turmoil. Pagans who heard the preaching of the saint were converted to Christianity. 

He also wrote the first Syriac commentary on the Pentateuch (i.e. „Five Books”) of Moses. He wrote many prayers and hymns, thereby enriching the Church’s liturgical services. Famous prayers of St Ephraim are to the Most Holy Trinity, to the Son of God, and to the Most Holy Theotokos. He composed hymns for the Twelve Great Feasts of the Lord (the Nativity of Christ, the Baptism, the Resurrection), and funeral hymns. St Ephraim’s Prayer of Repentance, „O Lord and Master of my life…”, is recited during Great Lent, and it summons Christians to spiritual renewal. 

From ancient times the Church has valued the works of St Ephraim. His works were read publicly in certain churches after the Holy Scripture, as St Jerome tells us. At present, the Church Typikon prescribes certain of his instructions to be read on the days of Lent. Among the prophets, St David is the preeminent psalmodist; among the Fathers of the Church, St Ephraim the Syrian is the preeminent man of prayer. His spiritual experience made him a guide for monastics and a help to the pastors of Edessa. St Ephraim wrote in Syriac, but his works were very early translated into Greek and Armenian. Translations into Latin and Slavonic were made from the Greek text. 

In many of St Ephraim’s works we catch glimpses of the life of the Syrian ascetics, which was centered on prayer and working in various obediences for the common good of the brethren. The outlook of all the Syrian ascetics was the same. The monks believed that the goal of their efforts was communion with God and the acquisition of divine grace. For them, the present life was a time of tears, fasting and toil. 

„If the Son of God is within you, then His Kingdom is also within you. Thus, the Kingdom of God is within you, a sinner. Enter into yourself, search diligently and without toil you shall find it. Outside of you is death, and the door to it is sin. Enter into yourself, dwell within your heart, for God is there.” 

Constant spiritual sobriety, the developing of good within man’s soul gives him the possibility to take upon himself a task like blessedness, and a self-constraint like sanctity. The requital is presupposed in the earthly life of man, it is an undertaking of spiritual perfection by degrees. Whoever grows himself wings upon the earth, says St Ephraim, is one who soars up into the heights; whoever purifies his mind here below, there glimpses the Glory of God. In whatever measure each one loves God, he is, by God’s love,satiated to fullness according to that measure. Man, cleansing himself and attaining the grace of the Holy Spirit while still here on earth, has a foretaste of the Kingdom of Heaven. To attain to life eternal, in the teachings of St Ephraim, does not mean to pass over from one realm of being into another, but rather to discover „the heavenly,” spiritual condition of being. Eternal life is not bestown on man through God’s one-sided efforts, but rather, it constantly grows like a seed within him by his efforts, toils and struggles. 

The pledge within us of „theosis” (or „deification”) is the Baptism of Christ, and the main force that drives the Christian life is repentance. St Ephraim was a great teacher of repentance. The forgiveness of sins in the Mystery of Repentance, according to his teaching, is not an external exoneration, not a forgetting of the sins, but rather their complete undoing, their annihilation. The tears of repentance wash away and burn away the sin. Moreover, they (i.e. the tears) enliven, they transfigure sinful nature, they give the strength „to walk in the way of the the Lord’s commandments,” encouraging hope in God. In the fiery font of repentance, the saint wrote, „you sail yourself across, O sinner, you resurrect yourself from the dead.” 

St Ephraim, accounting himself as the least and worst of all, went to Egypt at the end of his life to see the efforts of the great ascetics. He was accepted there as a welcome guest and received great solace from conversing with them. On his return journey he visited at Caesarea in Cappadocia with St Basil the Great (January 1), who wanted to ordain him a priest, but he considered himself unworthy of the priesthood. At the insistence of St Basil, he consented only to be ordained as a deacon, in which rank he remained until his death. Later on, St Basil invited St Ephraim to accept a bishop’s throne, but the saint feigned madness in order to avoid this honor, humbly regarding himself as unworthy of it. 

After his return to his own Edessa wilderness, St Ephraim hoped to spend the rest of his life in solitude, but divine Providence again summoned him to serve his neighbor. The inhabitants of Edessa were suffering from a devastating famine. By the influence of his word, the saint persuaded the wealthy to render aid to those in need. From the offerings of believers he built a poor-house for the poor and sick. St Ephraim then withdrew to a cave near Edessa, where he remained to the end of his days.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

%d blogeri au apreciat: