4 august/22 octombrie: Sfinții şapte tineri din Efes

Sfinții şapte tineri din Efes

ORNAM1

Biserica Ortodoxă îi sărbătoreşte, astăzi, 4 august, şi în data de 22 octombrie, pe cei şapte tineri din Efes: Maximilian, Exacustodian, Iamblic, Martinian, Dionisie, Antonin şi Constantin. Pătimirea lor este amintită de mai multe izvoare, iar informaţiile conţinute sunt contradictorii. 

Efesul a fost una din cele 12 cetăţi întemeiate de grecii ionieni pe ţărmul Asiatic al Mării Egee. Aici au înflorit din cele mai vechi timpuri comerţul şi credinţa în zei. Foarte multe imperii au râvnit la bogăţia Efesului. Templul zeiţei Artemis (Diana) din Efes era de patru ori mai mare decât vestitul Panteon din Acropola Atenei, fiind una din cele şapte minuni ale lumii. 

Biserica creştină a Efesului 

S-a dezvoltat încă din veacul apostolic. Răscoala argintarului Dimitrie şi alungarea Sfântului Apostol Pavel din cetate n-au împiedicat progresul ei. Faptele Apostolilor şi Epistola către Efeseni a Sfântului Apostol Pavel dovedesc viaţa creştină ce s-a întemeiat în Efes. Aici a păstorit Timotei, pus episcop de Sfântul Apostol Pavel, şi tot aici a locuit Sfântul Ioan Evanghelistul după trecerea Sfintei Fecioare Maria din această viaţă. Istoria celor şapte tineri, scrisă de Simeon Metafrastul, de Nichifor Calist, de Teodor, Rufin şi de alţi scriitori, ca şi organizarea aici a celui de-al treilea Sinod Ecumenic în anul 431, precum şi marele număr de mucenici efeseni, arată şi mai mult locul de seamă pe care l-a avut Efesul în lumea creştină. 

Pătimirea celor şapte tineri în timpul lui Deciu

În timpul împăratului Deciu (249-251) – Caius Messius Quintus Decius -, în toamna anului 249, a fost emis un edict de persecuţie generală a creştinilor. 

În acest context al declanşării unei persecuţii generalizate în Imperiul Roman împotriva creştinilor, Împăratul Deciu vine în jurul anului 250 în Efes şi impune aplicarea imediată a Edictului de persecuţie dat împotriva creştinilor. Între cei identificaţi ca fiind creştini au fost şi cei şapte tineri pe care îi pomenim astăzi în Biserica noastră Ortodoxă, legionari importanţi în trupele imperiale romane. Unul dintre ei, Maximilian, era chiar fiul guvernatorului oraşului Efes. Împăratul Deciu, aflând că aceşti tineri sunt creştini, a încercat printr-un interogatoriu direct să-i determine să apostazieze, însă, văzând că aceştia refuză, le-a dat un timp de reflecţie între a muri pentru Hristos sau a-şi păstra funcţiile în cadrul Armatei romane. Cei şapte tineri s-au retras într-o peşteră din muntele Ohlon (azi muntele Pion) din imediata apropiere a Efesului. Cel mai tânăr dintre ei, Iamblic, cobora din când în când în Efes pentru a cumpăra hrană şi pentru a aduce haine de schimb. Împăratul Deciu, întorcându-se în Efes, şi aflând că cei şapte nu au apostaziat, ci din contră s-au ascuns într-o peşteră din imediata apropiere a oraşului, a ordonat să fie zidită intrarea în peşteră pentru ca cei şapte tineri să moară prin asfixiere şi prin lipsa hranei. Această sarcină ingrată a revenit unor doi ofiţeri din Armata romană, Teodor şi Rufin, care erau creştini în ascuns. Ei s-au aflat între ceilalţi soldaţi romani care au îndeplinit ordinul împăratului şi au scris pe două tăbliţe de plumb pătimirea celor şapte tineri şi le-au ascuns între pietrele puse la intrarea în peşteră. 

Ipoteze contradictorii

Dacă mergem pe firul Sinaxarului cuprins în Mineiul de astăzi aflăm următoarele: „Apoi Împăratul Deciu murind, şi mulţi alţi împăraţi după dânsul schimbându-se până la împăratul Teodosie cel Mic. Atunci ivindu-se un eres care nega învierea, iar împăratul îngrijorându-se şi Dumnezeu binevoind a descoperi tuturor că este înviere, a deschis peştera şi a înviat pe aceşti şapte tineri din morţi după 372 de ani.” Dacă citim în Agheasmatar şi Molitfelnic, la rugăciunea pentru bolnavul care nu poate dormi, spunem: „Încă şi pe sfinţii Tăi, măriţi şapte tineri, i-ai arătat vestitori mărturiei arătării Tale în zilele lui Deciu împăratul şi prigonitorul, pe care i-ai adormit în peşteră 372 de ani şi ca nişte prunci ce se încălzesc la sânul maicii lor nu au suferit nici o stricăciune”. 

Din aceste texte reiese că cei şapte tineri au adormit în peşteră timp de 372 de ani. Dacă vom calcula din anul 250, anul persecuţiei lui Deciu în Efes, 372 de ani rezultă anul 622, în timpul când Imperiul Bizantin era condus de împăratul Heraclie (610-641). Însă Sinaxarul ne spune că minunea s-a întâmplat în timpul împăratului Teodosie cel Mic, care, după cum ştim din Istoria Bizanţului, este Împăratul Teodosie al II-lea care a domnit între anii 408 şi 450. 

Închiderea în peşteră a celor şapte tineri

La aceasta vom răspunde după ce vom vedea ce s-a întâmplat cu ei după minunata adormire. Pe firul relatărilor istoricilor mai sus-menţionaţi şi a Sinaxarului aflăm că un anume Adolie care stăpânea muntele Ohlonului a luat pietrele cu care fusese zidită intrarea în peşteră pentru a fi folosite la o anumită construcţie şi a descoperit astfel intrarea. Trezindu-se ca dintr-un somn de o noapte, cei şapte tineri l-au trimis ca de obicei pe Iamblic să cumpere de mâncare. Acesta, ajungând în Efes, a fost uimit văzând atâtea Biserici şi atâtea simboluri creştine peste tot şi ajungând la piaţă şi arătând moneda cu efigia împăratului Deciu a aflat că nu este de nici un folos, pentru că atunci erau alte monede în circulaţie cu efigia altui împărat. Ba, chiar mai mult, a fost arestat şi dus la guvernatorul oraşului Efes crezându-se că este un hoţ care a descoperit o comoară din timpul împăratului Deciu. Guvernatorul, aflând de la tânăr despre faptul că este încă din timpul împăratului Deciu, l-a dus la episcopul Ştefan şi, Iamblic, care realizând din convorbirea cu episcopul că nu mai trăieşte sub domnia lui Deciu, i-a condus pe toţi în peşteră la ceilalţi şase sfinţi. Cu acest prilej au descoperit tăbliţele de plumb cu numele sfinţilor şi, atunci, atât episcopul, cât şi guvernatorul au scris împăratului despre minunea cu cei şapte tineri din Efes. 

Despre cei şapte tineri din Efes găsim o menţionare chiar şi în Coran, sura 18, versetele 9-26 (musulmanii socotindu-i şi ei sfinţi). Despre aceşti tineri a scris şi istoricul Nichifor Calist, care menţionează că au mai trăit şapte zile şi au adormit în Domnul în anul 434. 

Din cele prezentate până acum se desprind două ipoteze privind răspunsul la întrebarea de mai sus referitoare la câţi ani au stat în peşteră cei şapte tineri din Efes:

1. Mergând pe firul relatărilor istorice ale Sfântului Simeon Metafrast, Nichifor Calist, Teodor, Rufin şi a Sinaxarului, plasând minunea în timpul împăratului Teodosie al II-lea şi socotind anul 434 ca an al trecerii la cele veşnice, se pare că cei şapte tineri au petrecut în peşteră aproximativ 200 de ani, mai exact 184 de ani. 

2. Dacă vom considera cei 372 de ani ca fiind exacţi, şi nu o greşeală în textul Sinaxarului din Minei, prin transcriere repetată, greşeală care a fost preluată mai apoi şi de cărţile de cult Agheasmatar, respectiv Molitfelnic în Rugăciunea pentru bolnavul care nu poate dormi, atunci rezultă că anul adormirii în Domnul a celor şapte tineri este anul 622. Atunci, greşeala din Sinaxar este legată doar de numele împăratului, care nu ar fi Teodosie al II-lea, ci Heraclie. Această a doua ipoteză, coroborată cu menţionarea minunii celor şapte tineri din Efes în Coran, şi legându-ne de anul 622, care corespunde cu perioada alcătuirii Coranului de către Mahomed, mergând mai departe pe acest fir, ne dăm seama că reverberanţa unei astfel de minuni, chiar dacă nu existau în acea perioadă mijloacele de comunicare în masă de astăzi, nu putea rămâne în interiorul graniţelor Imperiului Bizantin. Astfel, datorită impactului extraordinar al minunii, prin triburile de beduini din Peninsula Arabică, informaţiile referitoare la cei şapte tineri din Efes au ajuns şi la cunoştinţa lui Mahomed, care a introdus-o în Coran. 

La această întrebare, răspunsul final trebuie să-l găsească istoriografia noastră bisericească.
„Istoria celor şapte tineri, scrisă de Simeon Metafrastul, de Nichifor Calist, de Teodor, Rufin şi de alţi scriitori, ca şi organizarea aici a celui de-al treilea Sinod Ecumenic în anul 431, precum şi marele număr de mucenici efeseni, arată şi mai mult locul de seamă pe care l-a avut Efesul în lumea creştină.”

(Articol apărut în Ziarul Lumina sub semnătura Pr. Dr. Ciprian Apetrei)

Sursa: basilica.ro