Sf. Cuvios Ioan Iacob de la Neamţ

(5 August)

Legături:

• „Sfinte Părinte Ioane, roagă-te pentru noi, fiii tăi!“
• Predică la pomenirea Sfântului Cuvios Ioan de la Neamț-Hozevitul a Părintelui Dorin Piciorus [5 august 2012]
• Eu până nu simt, nu pot scrie
• Sfântul care a împreunat peştera cu cerul: SCÂNTEI DIN INIMA SFÂNTULUI IOAN IACOB

 

 

VIAŢA ŞI NEVOINŢELE

Acest vas ales al lui Dumnezeu a fost odrăslit în pământul binecuvântat al Moldovei. El s-a născut la 23 iulie 1913, în satul Crăiniceni, care pe atunci făcea parte din comuna Horodiştea, fostul judeţ Dorohoi, iar acum aparţine comunei Păltiniş, judeţul Botoşani (1). Părinţii săi, Maxim şi Ecaterina Iacob, erau ţărani simpli, dar foarte credincioşi. Naşterea primului copil a pricinuit mare bucurie în această familie de oameni cu viaţă aleasă şi cu frică de Dumnezeu. Bucuria însă a surâs numai o zi sau două, căci starea sănătăţii tinerei mame se înrăutăţeşte din ce în ce mai mult. De aceea s-au grăbit să-l boteze pe prunc, punându-i numele de Ilie, deoarece se născuse îndată după sărbătoarea acestui mare prooroc. Timp de şase luni cât a mai trăit Ecaterina, soacra ei Maria n-a cunoscut odihnă. Îndată după moartea soţiei sale, tatăl copilului a primit ordin de concentrare. Revenind acasă după câteva luni, s-a recăsătorit şi în scurtă vreme a plecat pe front, dându-şi apoi viaţa pentru patrie.

Bătrână şi cu puterile împuţinate, văduvă de mai mulţi ani, Maria Iacob a rămas să-şi crească nepotul orfan, renunţând la visul de a se călugări. L-a îngrijit ca cea mai bună mamă, agonisindu-i cele de trebuinţă, dar şi învăţîndu-l din cea mai fragedă vârstă evlavia adevărată. L-a deprins cu rugăciunea şi l-a dus regulat la sfintele slujbe din biserica satului. Neîncetat se ruga lui Dumnezeu, Tatăl orfanilor şi apărătorul celor sărmani, să-l crească şi să-l ocrotească pe micul ei nepot. Atotţiitorul a învrednicit-o pe evlavioasa femeie ca timp de zece ani să poarte de grijă acestui vlăstar ales, îndrumându-l pe calea cea binecuvântată a slujirii lui Dumnezeu.

În septembrie 1920, copilul a urmat şcoala din satul Crăiniceni, fiind mereu fruntaş la învăţătură şi având o purtare pilduitoare. Îndată ce a învăţat să citească, a început să-şi îmbogăţească sufletul cu îndemnurile scrierilor sfinte. Cu drag îi citea bătrânei din vieţile sfinţilor şi din alte cărţi de zidire sufletească pe care i le aduceau unele maici de la mănăstirea Agafton, prietene ale sale. Astfel de cărţi îi vor fi dascăli nedespărţiţi, după moartea bunicii. Când a venit la Neamţu, avea cu sine câteva din aceste cărţi care i-au hrănit copilăria şi tinereţea. În 1924, simţindu-şi sfârşitul aproape, Maria Iacob l-a încredinţat pe nepotul iubit feciorului ei mai mare, Alecu, în familia căruia, Ilie, acum în clasa a III-a, s-a bucurat de o bună îngrijire şi de aceleaşi îndrumări creştineşti pentru viaţă.

Moartea bătrânei încheia o etapă unică a copilăriei viitorului ieromonah şi pustnic. Niciodată el n-o va putea uita pe bunica cea cu chip de sfântă, care l-a iubit atât de mult. Versurile de mai târziu ale cuviosului mărturisesc cât de adâncă a fost durerea copilului de atunci la pierderea celei care-i ţinuse loc de mamă şi de tată până la vârsta de 11 ani. Cât de duioasă este amintirea ei se vede din poezia intitulată Dorul bunicii (2). La citirea acestor versuri, gândul te poartă către pilda altor sfinte femei care au dat Bisericii bărbaţi cu nume nepieritoare, precum Macrina, bunica Marelui Vasile, sau Antuza, mama Sfântului Ioan Gură de Aur.

O altă poezie, În braţele părinteşti (3), arată cât de mult se simte îndatorat cuviosul bunicii sale, mai ales pentru educaţia duhovnicească primită: «Bunica, – spunea el – , Dumnezeu s-o ierte, / Mi-a semănat de timpuriu / În suflet tainele credinţei / Şi rodul lor mă ţine viu. / O, scumpa mea, bătrână sfântă, / Eu tot ce am îţi datoresc, / Căci m-ai adus la cunoştinţa / Părintelui Celui ceresc».

Cu o adâncă înţelegere a vieţii, aşa cum se întâlneşte de obicei la copiii încercaţi de necazuri la o vârstă atât de timpurie, trist şi interiorizat, alesul Domnului a absolvit apoi gimnaziul Mihail Kogălniceanu din Lipcani. Bacalaureatul l-a trecut în1932, cu rezultate foarte bune. Citea adesea din Sfânta Scriptură, din unele opere literare, medita la faptele din istoria universală. Se ştie că încă de atunci scria versuri, fiind apreciat de către profesorii săi de limbă română (4).

Firea sa profund religioasă, precum şi educaţia primită l-au determinat, după terminarea liceului, să îmbrăţişeze viaţa monahală, Închinându-se în bisericuţa satului, pusă sub ocrotirea Sfântului Ierarh Nicolae, şi sărutând cu lacrimi mormintele părinţilor şi bunicii, tânărul Ilie, în vârstă de numai 20 de ani, s-a îndreptat spre mănăstirea Neamţu. Era chiar în ziua de 15 august 1933, praznicul Adormirii Maicii Domnului, ocrotitoarea călugărilor. Arhimandritul Claudie Derebreanu, pe atunci frate în acest aşezământ, mărturiseşte: „…eram în faţa mănăstirii când a apărut un tânăr uscăţiv şi blând, cu ochi albaştri, adevărate lumini ale sufletului sau. Îmbrăcat simplu, cu pălărie şi bagajul în mână, s-a închinat smerit în faţa icoanei «Înălţarea Domnului», din faţa clopotniţei de la intrarea în mănăstire” (5).

La câteva zile de la venirea sa la Neamţu, stareţul de atunci, viitorul patriarh Nicodim al Bisericii Ortodoxe Române, i-a primit cererea de închinoviere. Viaţa de mănăstire i-a plăcut tânărului Ilie în mod deosebit. După cum singur va mărturisi, a socotit întotdeauna că aceasta este pentru el un liman al mântuirii: „Frumuseţea slujbelor, mai ales cele de noapte, blândeţea călugărilor, iscusinţa duhovnicilor, liniştea munţilor şi darul Duhului Sfânt care se odihnea în inima lui l-au legat pe acest fericit tânăr de viaţa monahală. Mănăstirea Neamţu, care timp de şase veacuri a crescut zeci de mii de călugări, dintre care unii au ajuns la măsura desăvârşirii, a devenit pentru rasoforul Ilie Iacob o adevărată şcoală a evlaviei şi formării sale duhovniceşti”.

La început i s-a încredinţat ascultarea de ajutor al cunoscutului farmacist de aici, Iov Schimnicul. Stareţul intenţiona chiar să-l trimită la Facultatea de Medicină. Pe de altă parte, râvna sa fără margini îl îmboldea spre osteneli mai multe şi mai grele. O poezie scrisă în acea vreme (6) arată cât de puţin îl mulţumeau pe începător eforturile sale călugăreşti. Cererea de plecare la Locurile Sfinte nu i-a fost însă luată atunci în seamă, pe motivul că nu satisfăcuse serviciul militar.

De la Bucureşti nu s-a întors deîndată la mănăstirea Neamţu. Dorind să cunoască mai amănunţit viaţa chinoviilor româneşti, a vizitat câteva aşezări monahale din Oltenia. Ar fi dorit să-şi găsească un loc mai liniştit şi se îndrepta cu gândul îndeosebi spre Frăsinei. Ajungând însă la mănăstirea Turnu din episcopia Argeşului, a fost impresionat de frumuseţea locului, de tradiţia monahală, de chiliile săpate în piatră, mărturii ale unei vieţi schimniceşti deosebite. Hotărându-se să se stabilească aici, rasoforul Ilie Iacob cere să fie primit şi să facă ascultarea unde va socoti de cuviinţă conducerea mănăstirii. Caracterizarea stareţului Calist din 7 iunie 1934 este elogioasă şi convingătoare: „Acest frate se află aici din martie a.c. şi dă probe de adevărată convingere şi iubire către viaţa monahicească şi către această sfântă mănăstire”.

La Turnu n-a stat multă vreme, căci a fost chemat la Dorohoi să-şi satisfacă serviciul militar. Plecând acum, de la Turnu, nu va mai putea reveni niciodată aici. În arhiva episcopiei Argeşului se păstrează cererea adresată de fratele Ilie Iacob episcopului Nichita, datată 22 octombrie 1935, în care, după ce prezintă câteva aspecte legate de vieţuirea sa la mănăstirea Neamţu şi Turnu, arată că este chemat înapoi la Neamţu atât de către stareţ cât şi de către mitropolitul Moldovei (care era atunci Nicodim Munteanu, fostul lui stareţ) şi cere ieşirea definitivă de la mănăstirea Turnu.

Deşi a stat atât de puţin în această chinovie, a lăsat tuturor o impresie excepţională. Fostul stareţ al mănăstirii Turnu îşi aminteşte şi astăzi: „Era foarte cuvios. Nu lipsea de la slujbele bisericii ziua şi noaptea şi făcea cu drag orice ascultare, orice lucru i se cerea. Eu îl respectam ca pe un om de omenie, de nădejde… Mi-a părut foarte rău de el şi m-am ruşinat că a plecat un astfel de om de la mine” (7).

S-a întors la Neamţu, chemat de fostul stareţ, ajuns mitropolit al Moldovei. I s-a dat acum ascultarea de bibliotecar. A putut astfel să descopere singur comorile de învăţătură ale scrierilor Sfinţilor Părinţi şi ale cărţilor de teologie pe care le studia cu multă stăruinţă.

La scurt timp de la revenirea la mănăstirea de metanie, supunându-se ordinului de încorporare, rasoforul Ilie Iacob a fost repartizat să îngrijească bolnavii din infirmeria unui regiment de infanterie din Dorohoi. Şi aici s-a dăruit cu toată fiinţa sa misiunii încredinţate. Ostaşii îngrijiţi de el i-au purtat peste ani o amintire plină de recunoştinţă (8). În Duminici şi sărbători i se permitea să participe la sfintele slujbe chiar în haine monahale.

După terminarea serviciului militar, el s-a întors la mănăstirea Neamţu. Statornicia şi buna sârguinţă a tânărului rasofor l-au determinat pe stareţul de atunci, arhimandritul Valerie Moglan, să-l tundă în monahism, la 8 aprilie 1936, în biserica Înălţarea Domnului. După rânduială, i s-a schimbat numele de la botez în Ioan, naş şi părinte duhovnicesc al noului călugăr fiind ieromonahul Ioachim Spătaru, egumenul schitului Pocrov-Neamţu. Într-una din scrisorile care însoţesc fotografia tunderii sale monahale, cuviosul anunţa evenimentul în cuvintele: „În miercurea Sfintelor Patimi am avut marea bucurie, căci am primit marele chip îngeresc de monah”; iar mai departe adaugă o explicaţie: „Cu aceste haine mergi la biserică, te împărtăşeşti şi te aşezi în mormânt cu capul pe o cărămidă, care arată pământul din care ai fost făcut” (9). Se vede din cuvintele de mai sus cât de adâncă era înţelegerea stării călugăreşti la acest tânăr monah, care încă de atunci cugeta la moarte, gând care i-a rămas toată viaţa un imbold spre autodepăşire, spre sporire tot mai înaltă pe calea desăvârşirii.

În scurta perioadă pe care a mai petrecut-o la mănăstirea Neamţu, Cuviosul Ioan şi-a îndeplinit cu multă râvnă ascultările ce i s-au încredinţat: intendent de stăreţie, bibliotecar şi profesor la Şcoala monahală, în care se pregăteau fraţii începători, predând aici limba română (10). Smerenia şi blândeţea, râvna şi ascultarea, dragostea fără margini faţă de viaţa călugărească l-au făcut iubit şi apreciat de toţi vieţuitorii mănăstirii. Se nevoia cu citirea Sfintei Scripturi şi a scrierilor Sfinţilor Părinţi, cu postul şi cu rugăciunea. Mânca puţin, iar noaptea dormea numai câteva ceasuri. În posturi se retrăgea la schiturile Icoana sau la Pocrov, iubind mult liniştea şi singurătatea (11).

Sufletul său curat şi înclinat din copilărie spre lucrarea celor sfinte tânjea însă după adevărata viaţă isihastă, după o şi mai aspră înfrânare ascetică. Dorea mai ales să ajungă la Locurile Sfinte, să se închine la Sfântul Mormânt al Domnului, să se nevoiască în ţara în care s-au desăvârşit atâţia dintre marii ostaşi ai Duhului din vechime despre care vorbeşte Patericul. În una din poeziile sale de mai târziu, monahul poet avea să mărturisească: „În lumea asta trecătoare, / Am căutat limanul sfânt, / Pe care l-am visat odată, / Dar nu se află pe pământ, / …Un singur ţărm acum rămâne, / Străin de valul cel lumesc: / Ierusalimul cel din ceruri, / În calea: lui să mă grăbesc” (12). Când scria aceste versuri, trecut prin multe centre aghiopolite, autorul nu mai dorea altceva decât să ajungă în Ierusalimul cel de sus. La tinereţe însă, închinarea la Locurile Sfinte era un vis scump, hrănit cu lecturile unor cărţi de călătorie, scrise de pelerini evlavioşi. Înfăptuirea acestui vis a fost urmărită cu o tenacitate neclintită.

În 1936, postind şi rugându-se, s-a spovedit şi s-a împărtăşit, apoi a plecat spre Ţara Sfântă, împreună cu ostenitorii din mănăstirea Neamţu, monahii Claudie Derebreanu şi Damaschin Ignat. Costul călătoriei a fost plătit de Cuviosul Ioan, din partea de moştenire ce-i revenea de la părinţi. Ajuns în portul Haifa, cu adâncă înfiorare duhovnicească a călcat pe urmele Domnului şi ale Sfinţilor Apostoli, închinându-se în sfintele locaşuri din Ierusalim, din Betleem, din Hebron (unde s-a gândit chiar să se închinovieze) şi din alte locuri. După ce a vizitat cele mai importante localităţi biblice de aici, Cuviosul Ioan a pustnicit doi ani într-o peşteră din pustia Iordanului (13).

Deşi trăia în această pustie dorită de el, n-a uitat de pământul patriei şi de frumuseţile lui, pe care le cântă într-o frumoasă poezie intitulată Răspuns unui frate iubit din ţară (14), dedicată lui Claudie Derebreanu, întors de aici la mănăstirea Neamţu. Ca toţi oamenii mari la suflet, el a purtat ţara în inimă, şi depărtarea de patria sa a resimţit-o ca pe o grea încercare, ca pe o „moarte” – în sensul supremului sacrificiu pe care monahul îl acceptă cu gândul la Patria cerească.

După doi ani de pustnicie în deşertul de lângă Iordan, cuviosul român s-a închinoviat la mănăstirea Sfântul Sava, această străveche şi vestită aşezare monahală ortodoxă (15). Era pe vre-mea Patriarhului Timotei al Ierusalimului (1955). Departe de patrie, Cuviosul Ioan se mângâia cu prezenţa altor cinci călugări români, între care, ieromonahul Ignatie Rădulescu, ierodiaconul Veniamin Trifan şi monahul Ştefan, mare sihastru în peşteră (16). Prezenţa românilor în aceste locuri nu însemna altceva decât continuarea unei îndelungate tradiţii, fiind cunoscute relaţiile străvechi ale poporului nostru dreptcredincios cu Ţara Sfântă. Se ştie că la Sfântul Sava au vieţuit călugări români, alături de greci, încă din secolele al XVI-lea – XVII-lea (17).

În mănăstirea aceasta, fericitul Ioan s-a nevoit timp de opt ani, urmând şi întrecând pe mulţi cu aspra sa osteneală. Nu lăsa să treacă fără folos nici o clipă. Având cunoştinţe medicale, se îngriijea de bolnavi, fiind socotit de preoţi drept „doctorul” mănăstirii. A îndeplinit totodată şi alte ascultări: paraclisier, ghid, ajutor de econom şi bibliotecar. Împletea statornic ascultarea cu rugăciunea, privegherea cu înfrânarea. A învăţat repede limba greacă şi a început să cerceteze vestita bibliotecă a mănăstirii, descoperind în ea străvechi comori de învăţătură duhovnicească. Citea şi traducea în româneşte părţile care i se păreau mai deosebite, silindu-se totodată să transpună în viaţă normele duhovniceşti ale marilor înaintaşi. Aici a desăvârşit el lucrarea cea de taină a rugăciunii lăuntrice, despre care a şi scris câteva pagini folositoare creştinilor (18). De aceea a fost mângâiat de Dumnezeu cu unele harisme sau daruri sufleteşti, care spală cugetul de întinăciune. Iubea privegherile de toată noaptea, deprinzându-şi mintea să gândească numai la cele duhovniceşti. Era cunoscut de toţi pentru viaţa sa călugărească foarte aspră, de post, de rugăciune, de pază a gândurilor. Însuşi Patriarhul Ierusalimului îl aprecia pentru nevoinţele lui, iar în anul 1945, l-a „prohirisit” schimnic; de acum, el a mai înmulţit încă nevoinţele călugăreşti, râvnind să urmeze pilda marilor părinţi ai pustiei din vechime.

Desigur că ar fi rămas la mănăstirea Sfântul Sava până la moarte. Avea aici liniştea mult dorită, iar numeroasele peşteri din jur îi ofereau locuri potrivite pentru retragerile sale pustniceşti. Domnul a rânduit însă altfel. Biserica Ortodoxă Română posedă două locaşuri de cult la Locurile Sfinte: o biserică şi un cămin românesc la Ierusalim şi o biserică la Iordan, lângă Ierihon, pe locul unde a botezat Sfântul Ioan Botezătorul. După cel de al doilea război mondial, schitul românesc de la Iordan avea nevoie de un preot şi egumen iscusit, pentru săvârşirea sfintelor slujbe şi pentru primirea şi îndrumarea pelerinilor români care veneau să se închine în aceste locuri istorice ale creştinătăţii.

Superiorul Bisericii Ortodoxe Române din Ierusalim, arhimandritul Victorin Ursache (în prezent întâistătătorul arhiepiscopiei ortodoxe române din America), a propus Patriarhiei Române hirotonirea întru preot a monahului Ioan Iacob pe seama schitului românesc de la Iordan. Recomandarea Cuviosului Ioan este profund grăitoare: „Susnumitul, pe lângă pregătirea şi cunoştinţele bisericeşti, este dăruit de Dumnezeu cu viaţa aleasă monahală, cu pregătire duhovnicească, câştigată în petrecerea unei vremi îndelungate, mai bine de opt ani, în cea mai însemnată mănăstire din Palestina, cum este cunoscută mănăstirea Sfântul Sava. Este apoi obişnuit cu viaţa de pustie…”. Cu alt prilej, acesta adaugă: „Părintele Ioan Iacob este un călugăr cunoscut de acasă, călugărit la mănăstirea Neamţu, unde a petrecut doi ani, apoi alţi doi i-a petrecut într-o peşteră din pustia Iordanului şi opt ani în mănăstirea Sfântul Sava; are studii secundare (bacalaureatul), cunoaşte limba greacă, araba şi ceva englezeşte. Este foarte nevoitor în viaţa călugărească, face cinste călugărismului românesc” (s.n.) (19).

Luând în considerare această călduroasă recomandare, Patriarhia Română l-a numit pe Cuviosul Schimonah Ioan Iacob, în 1947, egumen al schitului românesc, cu hramul Sfântul Ioan Botezătorul, de pe valea râului Iordan. În mai 1947, Patriarhul Ierusalimului răspunde Patriarhului Nicodim, arătând că Monahul Ioan Iacob a fost hirotonit diacon de către arhiepiscopul Epifanie al Filadelfiei (20). Cuviosul schimonah român a avut bucuria să primească ambele hirotonii în cadrul unor Sfinte Liturghii săvârşite chiar în cuvucliul (rotonda) Sfântului Mormânt (21). Cei care l-au cunoscut spun că adeseori el petrecea noaptea în biserica de aici şi, atunci când nimeni nu-l deranja, rămânea timp îndelungat cu fruntea lipită de lespedea Mormântului Sfânt, rugându-se cu lacrimi, pe care le ştergea apoi pentru a nu lăsa urme de umezeală. Cuviosul trăia astfel în cea mai mare apropiere cu Mântuitorul. Spunea uneori: „Sunt atât de fericit aici, încît n-aş mai ieşi din locul acesta, unde doresc să rămân mereu cu Domnul Iisus în viaţă şi în gând”.

Cuviosul Ieroschimonah Ioan a stăreţit cu multă evlavie schitul românesc de la Iordan, vreme de aproape şase ani (1947-1952). Ajutat de unii călugări şi credincioşi români, a construit mai multe chilii lângă biserică, atât pentru vieţuitorii călugări cât şi pentru pelerinii care poposeau în acel loc. Săvârşea cu multă evlavie slujbele în limba română. Acest schit era pentru el o oază românească. Mai târziu, fiind internat la spitalul „Augusta Victoria” de pe muntele Măslinilor (Eleonului), de unde se vedea valea Iordanului, a scris o frumoasă poezie pe care a şi intitulat-o Singura mângâiere românească: „Mă uit adeseori în zare / Din munte sus, de la spital, / Să văd lucind un colţ de mare / Şi nişte arbori mai la deal. / La vale unde albăstreşte / Se scurge apa din Iordan, / Iar unde lunca se zăreşte / În schitul Sfântului Ioan / …O, leagăn sfânt de mângâiere / Al sufletului meu pribeag ! / Privind, mai uit a mea durere, / Că tare ne erai tu drag. / Ascuns în mijlocul pustiei, / Pe malul sfântului Iordan, / Acest lăcaş al României / Ne-a fost la toţi ca un liman. / Iar noi, străini în dezbinare / Ca oile fără cioban, / Mai dobândeam o alinare / La Schitul Sfântului Ioan. / În limba noastră românească / Puteam aici a ne ruga / …Comoară sfântă, neînţeleasă / Şi, raiule duhovnicesc, / Tu ţii ascunse multe taine / De-a sufletului românesc” (22).

Cuviosul poet nu-şi dorea alt locaş de odihnă veşnică decât această „mângâiere românească”: „Gândirea mea acolo zboară, Ca la un tainic ostrov sfânt, / Că mult doream odinioară / Să-mi fie locul de mormânt” (23). Mai târziu, când, după ani de vieţuire în peştera din pustiul Hozevei, nu nădăjduia alt loc de mormânt decât chiar această peşteră a nevoinţelor sale duhovniceşti, înstrăinatul zice, într-o poezie adresată ucenicului său: „Şi dacă-ţi vine întristare / Aproape de mormântul meu, / Atunci să mergi la schitul nostru /Că – nevăzut – mă duc şi eu. / Să mergi acolo primăvara, / Când toate jos se veselesc / Şi când se văd trecând cocoare / Spre plaiul nostru românesc. / Acolo să citeşti cântarea / Blagoslovitului Iordan / Şi apa va ţinea isonul / la viersuirea lui Ioan…” (24). Între peştera-mormânt şi oaza românească de la Iordan ar fi dorit nu numai perpetuarea unei legături spirituale, ci şi o legătură materială, văzută, pe care o putea constitui pârâul ce curge prin faţa peşterii sale (numit în Sfânta Scriptură Cherit, azi Wadi Qilt) şi se varsă în Iordan nu departe de schitul românesc: „De acum, pârâule zburdalnic, / Când treci la vale mai năvalnic, / Să treci pe lângă Schitul nostru, / Ducându-i nişte pietricele / Din preajma locuinţei mele. / Să mergi pe-aicea mai agale / Că, iată, te aşteaptă-n cale / O stâncă veche cu „scrisoare” / De la românul Teofan, / S-o duci cu vremea la Iordan. / Acolo slova românească / Mai este cine s-o citească / Şi poate va aduce-aminte / Că s-au aflat la „Sihăstrie” / Şi fraţi din scumpa Românie” (25).

Locul acesta de lângă Iordan, cu bisericuţa românească, a fost cel mai iubit de către Cuviosul Ioan dintre toate sihăstriile pe unde a vieţuit. Şi-a dorit mormântul aici. Deoarece trupul său aflat nestricăcios a fost luat din peştera de la Hozeva, dragostea şi evlavia urmaşilor ar trebui să aibă în vedere, când împrejurările o vor permite, strămutarea moaştelor marelui nostru cuvios în locaşul românesc pe care l-a iubit atât de mult.

În acest loc, în care s-a simţit mai acasă, unde sufletul său de poet se îndulcea nu numai de frumuseţea naturii, de ciripitul păsărilor, de amintirea neuitatelor fapte petrecute demult în preajma Iordanului, ci şi de mireasma limbii strămoşeşti, virtuţile Cuviosului Ieroschimonah Ioan au înflorit în întreaga lor splendoare. El devenise duhovnicul multor călugări din părţile acelea, români, dar şi greci. Mulţi pelerini români sau de alt neam, poposind la schitul de la Iordan, se spovedeau la iscusitul duhovnic şi primeau Sfânta Împărtăşanie din sfinţitele sale mâini. Din sufletul său, ca dintr-un izvor curat şi îmbelşugat, cu respectarea Tainei Spovedaniei, curgeau cuvinte de mângâiere şi întărire duhovnicească. Ostenea zi şi noapte, împlinindu-şi cu neasemănată osârdie chemarea în slujba lui Hristos. Săvârşea cu multă evlavie sfintele slujbe, sta de vorbă cu fraţii călugări sau cu credincioşii ce treceau pe acolo, lucra în grădină, alteori scria; noaptea se retrăgea în tufişurile de pe malul Ior-danului, rugându-se până către ziuă. Uneori mergea timp de mai multe zile în deşertul Iordanului, petrecând singur în post desăvârşit, în rugăciuni şi metanii.

În timpul liber, cuviosul scria versuri. Se pare că aici, lângă Iordan, talentul său poetic a rodit pe deplin. Îl inspirau deopotrivă curgerea Iordanului, exuberanţa naturii înverzite în lunile primăverii, sfintele amintiri ale trecutului, rugăciunile şi cântările în limba strămoşească. „Părintele Ioan Iacob – scrie unul din biografii săi – avea un suflet mare, o minte curată, limpede ca apele Iordanului… El nu ar fi putut trăi în pustie, fără rugăciune şi cântare duhovnicească. Cea dintâi curăţă şi aprinde, iar cea de-a doua mângâie şi linişteşte! Poezia lui este o rugăciune de mângâiere, o cântare duioasă de pustie picurată de bucurie şi lacrimi” (26). Nu scria cu gândul să-şi facă un nume de poet. Versurile îi ţâşneau din sufletul preaplin, erau „scântei” ale unei inimi prea fierbinţi, cum spune el însuşi într-o fru-moasă poezie intitulată Scântei din inima: „Versul cel cu patru strune / Îmi aduce mângâiere, / Totdeauna când mă aflu / La necaz şi la durere. / Ca din cremene scânteia, / Versul la necaz s-aprinde, / – Într-un chip cu totul tainic – De la inima fierbinte. / Când necazuri sunt mai multe / Şi zăgazuri mai înalte, / Versurile – prin minune – / Izvorăsc atunci mai calde! / Fierbinţeala dinlăuntru, / De la inimă plecând, / Mă trezesc întotdeauna / Versuri prea duios cântând. / Când durerea mă răpune / Şi puterile se frâng, / În şiraguri nesfârşite / Versurile mele plâng. / Iar când am vreo bucurie / Şi cu duhul mă aprind, / Inima atunci săltează, / Slavoslovii versuind! / Dacă vrei să ştii vreodată / Ce simţea inima mea, / Cetitorule iubite, / De la versuri vei ana!” (27).

În această poezie reprodusă integral se exprimă semnificaţia şi locul creaţiei în viaţa Cuviosului Ioan. Poezia este pentru el expresia simţirii celei mai adânci a dorului românesc. Prin poezie asemenea lui Adam în rai, el dă nume trărilor interioare, frumuseţilor acelui rai, care se zidea în sufletul său plin de Dumnezeu. Mai ales aici, lângă Iordan, unde natura e mai bogată, înstrăinatul şi-a întors gândurile spre plaiurile înverzite ale şesurilor natale. În versuri străbătute de adânci simţăminte patriotice, el evocă frumuseţile locurilor româneşti. Îşi aduce aminte astfel de cei dragi, zugrăvind în versuri pline de duioşie chipul bunicii, al părinţilor, al tuturor celor rămaşi în urmă. Poeziile din această perioadă constituie pentru noi o mărturie profund grăitoare asupra înălţimilor duhovniceşti pe care le atinsese Cuviosul Ioan. Ca şi la creatorul anonim al Mioriţei, sufletul românesc este nedespărţit de matricea lui ortodoxă.

Nu era însă satisfăcut cu ostenelii sale. Dorea să se smerească şi să se strunească şi mai mult, într-un loc pustiu, pentru a fi vrednic de moştenirea marilor anahoreţi ai pustiei din epoca de aur a Bisericii. Socotea că la Iordan este prea mult înconjurat de pelerini şi de griji trecătoare, care îl împiedicau de la rugăciunea desăvârşită. De aceea, fiind şi internat în spital pentru o boală care se agrava tot mal mult, râvnitorul ostaş al Duhului se hotărăşte să lase altuia „crucea” stăreţiei.

Într-o scrisoare adresată unor călugări români din Ţara Sfântă, el îşi motivează astfel plecarea de la schitul românesc: „Părăsirea Iordanului n-a fost fără durere pentru inima mea atât de simţitoare pentru podoabele firii. Iordanul a fost pentru mine ca un rai pământesc, bogat atât în daruri duhovniceşti cât şi în cele fireşti. Aproape în fiecare seară stam până târziu sub chiparoşii de la Schit, admirând frumuseţile naturii, în liniştea fermecătoare a unui colţ al grădinii din preajma bisericii, adâncindu-mă în cugetări. Firea mea visătoare nu se mai sătura de frumuseţile acelui colţ blagoslovit de Dumnezeu”.

Într-o altă scrisoare de la Iordan, trimisă monahului Ioanichie Pârâială, cuviosul zice: „Din cauza bolii, fiind suferind de albumină, care s-a agravat în ultima vreme, …sunt nevoit – din cauza căldurilor de la Iordan – să vieţuiesc, cu binecuvântarea Preafericitului Patriarh Timotei al Ierusalimului, în mănăstirea Sfântul Gheorghe Hozevitul”. Iar mai departe, cu grija pentru acel schit, scrie : „Şi ai în pază biserica şi toate bunurile Schitului, până ce … Patriarhia Română va reglementa administraţia Schitului, …numind un nou egumen”. Şi adaugă: „Nu ştiu dacă voi putea să mai ridic de jos sarcina egumeniei”.

Plecând de la Iordan cu trupul, el a rămas legat necontenit cu sufletul de aceste minunate locuri. Mai multe poezii scrise în timpul petrecerii sale în peştera din Hozeva sunt închinate Iordanului şi schitului în care a stăreţit. Astfel, în poezia Icoane vechi, cuviosul scrie: „Iordane preablagoslovite, / Izvorule duhovnicesc, / Când viaţa mea se amărăşte, / Mereu la tine mă gândesc. / …Cu minunate păsărele,/ Cu florile bătrânei lunci, Te văd împodobit şi-acum / Precum te cunoşteam atunci. / În valea ta cea răsfăţată, / La Schitul nostru românesc, / Acelaşi farmec mi s-arată, / Aceeaşi linişte simţesc / …În cântecul de păsărele, / În mersul apelor grăbit, / Eu simt şi astăzi armonia.” Din „Ostrovul blagoslovii” (28). Imaginea Iordanului revine şi în alte poezii: Mori de la Iordan, Singura mângâiere românească, Cu gândul la Iordan, Semne de jale la Iordan de vale ş.a. Cuviosul Ioan a petrecut ultimii opt ani din viaţa sa pământească (1952-1960), în cea mai severă schimnicie, găsindu-şi adăpost în preajma mănăstirii Sfântul Gheorghe Hozevitul (29). În pereţii stâncoşi care străjuiesc de o parte şi de alta pârâul Hozeva, se află mai multe peşteri-schituri, între care şi Sfânta Ana, unde s-a nevoit şi s-a săvârşit Cuviosul Ioan Iacob cel Nou – cum i se mai spune de către unii credincioşi din alte părţi.

În mănăstirea Sf. Gheorghe Hozevitul şi în peşterile din jur au vieţuit şi alţi călugări români. În prezent se mai află acolo pustnicul moldovean Ioanichie Pârâială, care a trăit o vreme la Sfânta Ana împreună cu monahul preot.

Peştera în care a schimnicit acesta din urmă este aşezată în pustiul Ruva, pe peretele stâng al pârâului amintit, la vreo trei kilometri mai jos de mănăstire. Intrarea ei se află la o înălţime de şapte metri faţă de cursul văii (de fapt numai iarna mai curge apă abundentă, pe acolo, căci încă din vremea lui Irod cel Mare s-a construit un apeduct mai sus). Peştera are trei încăperi. În prima dintre ele, de aproximativ 12 metri pătraţi şi înaltă de până la doi metri, se află o firidă, dăltuită în piatră şi încadrată de două icoane, care ţine loc de prestol. Aici petrecea mai mult cuviosul, în post şi rugăciune. Noaptea se odihnea pe o rogojină aşternută pe scândură. La acesta se ajunge de jos, din vale, pe o scară. A doua încăpere, la care se trece din prima printr-o scobitură făcută în piatră, are dimensiunile de 2 x 3 m. Aici îşi lua pustnicul sărăcăcioasa hrană de schimnic (pâine, posmagi, măsline, ceai, cafea). Puţinele alimente proveneau de la mănăstirea Sfântul Gheorghe Hozevitul, de care ţinea peştera. Schimonahul Ioanichie Pârâială, ucenicul său apropiat, primea – pentru ascultările făcute în cadrul lavrei – merinde şi pentru ei. Cea de a treia cameră este socotită peştera mormintelor. Aici a fost îngropat cuviosul român, iar la înmormântarea sa s-au găsit şi osemintele altor pustnici care s-au săvârşit mai înainte. La această încăpere se ajungea tot din vale, folosindu-se aceeaşi scapi, care, după utilizare, se trăgea sus, spre a se evita accesul răufăcătorilor. Peştera era dotată cu o cisternă, săpată în stâncă, unde în timpul ploios de iarnă se acumula apa necesară vieţuitorilor de aici. Mai târziu s-a făcut o instalaţie, apa aducându-se din pârâul Hozeva.

În această aşezare săracă s-a smerit si s-a rugat Cuviosul Ioan în ultimii ani ai vieţii sale, răbdând frigul, foamea, setea, arşiţa, boala şi lipsurile de tot felul şi multe ispite. Cu darul Sfântului Duh şi prin multa sa nevoinţă a trecut bărbăteşte peste toate greutăţile şi încercările. Cea mai mare parte din zi şi din noapte stăruia în priveghere, fiind om al desăvârşitei rugăciuni. Mânca numai o dată pe zi, seara, şi se mulţumea cu 3-4 ore de somn. Citea Sfânta Scriptură şi operele Sfinţilor Părinţi sau traducea din limba greacă scrieri folositoare de suflet. Se recrea cântând imne duhovniceşti – căci avea glas frumos şi dulce – şi compunând poezii. Săvârşea pravila călugărească în paraclis din peşteră. Din când în când, mai ales la sărbătorile mari, slujea în biserica mănăstirii Sfântul Gheorghe Hozevitul. Cu aceste prilejuri, cobora de seara din peşteră şi venea aici, lua parte la privegherea de toată noaptea şi apoi slujea în soborul Sfintei Liturghii, împărtăşindu-se cu Sfintele Taine. După ce lua masa împreună cu ceilalţi părinţi în trapeza mănăstirii, se întorcea la peşteră.

Cu sufletul plin de harul lui Dumnezeu, cu inima sa curată, afierositul schimonah găsea tainice frumuseţi chiar în pustia în care se afla sălaşul său. El o cântă pe aceasta, fiind aureolată de gloria sfinţilor sihaştri care, veacuri de-a rândul, şi-au dobândit aici desăvârşirea. Când vântul bate din vale, zice cuviosul într-o poezie, se întâlneşte cu apa care vine din deal şi aceste două elemente îşi povestesc lucruri tainice: „Spun atuncea (cine ştie)? / Despre sfinţii mucenici, / Despre viaţa din pustie / A sihaştrilor de-aici ?! / Lucruri mari şi minunate, / Din trecut, or fi spunând, / Căci aud, strigând mirate / Cucuvaiele, oftând” (30). În poezia intitulată Istorisire din bătrâni despre pustia Hozevei (31), poetul trece în revista glorioasa istorie duhovnicească a locurilor unde se află astăzi mănăstirea Sfântul Gheorghe Hozevitul. Astfel, despre primii sihaştri veniţi aici, care s-au aşezat în peştera Sfântul Ioachim, cuviosul zice: „Din cei mai vechi (după Scriptură) / Aflăm la «Schitul Ioachim» / Cinci pustnici mari, având sălaşul / Deasupra, lângă ţintirim. / Iar numele erau acestea : / Ilie, Prom, Enon, Gheneu / Cel purtător de Dumnezeu. / Izvorâtori de mir cu toţii,/ Ei sunt de naţiune / Şi socotiţi începătorii / Acestei sfinte mănăstiri, / La Sfânta Ana, mai la vale, / Călugării mereu sporesc / Şi repede prefac pustia / În rai curat duhovnicesc” (32).

Oricât de săracă era natura din jur, înduhovnicitul creator găsea în manifestările ei metafore potrivite pentru a ilustra realităţi spirituale. În mişcarea bucăţilor, de stânci care se rup din peretele înalt şi, căzând, antrenează alte stânci spre fundul prăpastiei, cuviosul vede imaginea omului care: „Pierzându-şi rostul său / De multe ori atrage / Pe alţii către rău”. Iar stâncile mai mari, care, prăvălindu-se, obligă apa să „se târâie pe brânci” pe sub ele, sunt imagini ale necazurilor şi ispitelor oamenilor, îngăduite tocmai ca omul „să se smerească mereu” (33). O întâmplare cu o pasăre care, silindu-se să rupă în bucăţi un şarpe veninos, pentru hrana puilor săi, a fost încolţită de acesta murind otrăvită, este folosită de el pentru a ilustra urmările lăcomiei în viaţa omenească (34).
Asemenea sfinţilor din Pateric, Cuviosul Ioan se simţea solidar cu natura înconjurătoare. În sufletul său vibrează armonios întreaga creaţie a lui Dumnezeu. Iubeşte păsările din pustie, după cum şi ele îl iubesc pe el. În acestea vede „icoana nevinovăţiei” pe care o doreşte întrupată şi în fiinţa sa când spune: „Zilele de iarnă, / Cu cer posomorât, / Doar murmurul de ape / Îmi ţine de urât. / Iar vara pe căldură, / Când nimeni nu mai vine, / O biată turturică / Se uită jos, la mine. / În preajma mea se joacă / Frumoşii porumbei / Voind, parcă, să-mi zică / Să merg să joc cu ei. / Privind la ei acuma, / Îmi pare că învie / Cea mult nevinovată / A mea copilărie / …Ah, cum aş vrea acuma / Să fiu netulburat, / Ca porumbelul gingaş / Şi preanevinovat” (35).

Porumbeii se apropie fără teamă de chilia cuviosului, socotindu-l şi pe el un „porumbel”: „Vecinul meu din faţă, / Un mândru porumbel / Se miră când mă vede / Adesea singurel. / Deasupra pe chilie / Cu puful cel mai mic / Se joacă totdeauna; / Nu-i pasă de nimic. / Deodată se sfieşte / Sărmanul puişor / Văzându-mă pe mine / Că stau în faţa lor. / Dar porumbelul mare / Şopteşte către el: / «Deloc să nu ai teamă! / Şi el îi porumbel»” (36). E aici mult mai mult decât o simplă imagine poetică! Oamenii înduhovniciţi depăşesc graniţele impuse făpturilor prin păcat. Patericul arată că în viaţa marilor pustnici de multe ori se restaura pacea edenică între om şi celelalte făpturi. Nu este de mirare că s-au petrecut lucruri asemănătoare în cazul Cuviosului Ioan, om cu viaţă îmbunătăţită, adevărat urmaş al sfinţilor sihaştrilor de odinioară. Din această perspectivă înţelegem întâmplarea minunată petrecută la moartea Sfântului, când mulţime de păsări s-au adunat la mănăstire, plângându-l parcă pe cel ce le-a părăsit (37).

Aşa a trăit Cuviosul Ioan în pustiu. Cugetând adesea la moarte, necontenit smerindu-se, n-a socotit niciodată îndestulătoare nevoinţele sale. Multe versuri care au ajuns până la noi sunt mărturisiri sfâşietoare ale unui suflet sensibilizat la maximum de desfigurările lui, tinzând mereu spre piscurile desăvârşirii. Se socotea mereu cel mai puţin vrednic de cinste. Este grăitoare, în această privinţă, poezia-testament intitulată Slove la mormântul meu – pentru patrioţii mei: „Vor trece anii vieţii / Şi eu mă voi sfârşi, / Iar în pustia asta / Mai vrednici vor veni. / Văzând aici mormântul, / Mă vor cinsti cumva, / Necunoscându-mi viaţa / Şi neputinţa mea. / Deci să cunoască fraţii / Că tot ve-leatul meu / A fost lipsit de mirul / Plăcut lui Dumnezeu. / Căci cheltuind zadarnic / Vigoarea tinereţii / Mi-am îngropat talantul / În toată vremea vieţii / Cu „sacul meu de lut” / Să nu priviţi cu cinste / La trupul meu potrivnic, / Căci nu voia să rabde / Canonul cel de schimnic. / Ci faceţj mai degrabă / O sfântă rugăciune, / Ca Domnul Îndurării / Să-mi deie iertăciune!” (38). Iată-l pe cuvios smerindu-se ca şi Sfântul Apostol Pavel, care se socotea cel dintâi dintre păcătoşi (I Timonei 1, 15) ! O astfel de smerenie poartă într-adevăr pecetea sfinţeniei.

Cuviosul Ioan avea un trup plăpând, însă cu duhul era întărit! Ştim că în vara anului 1960 s-a îmbolnăvit. Starea sănătăţii sale s-a înrăutăţit simţitor. Dar, plin de bucurie şi de linişte sufletească, se apropia de clipa plecării sale din lumea aceasta. Cu darul lui Dumnezeu, el şi-a cunoscut de mai înainte data sfârşitului vieţii pământeşti însemnând-o pe peretele peşterii în care îşi petrecea ultimele zile. Şi-a dat sufletul în mâna Domnului la 5 august 1960. A adormit cu zâmbetul pe buze şi cu mâna dreaptă binecuvântând. Trupul său, ostenit de post şi priveghere, ai fost prohodit după cuviinţă şi aşezat apoi în peştera „mormintelor”, în locul pe care şi-l pregătise el însuşi de mai înainte (39).

Moartea Cuviosului Ioan a fost regretată de toţi cei care l-au cunoscut. Ca un semn deosebit de cinstire a amintirii sale, i-a fost închinat un număr întreg din revista „Locuri Sfinte”. În editorialul numărului de revistă citat în note, este prezentată o scurtă biografie a renumitului nevoitor, evidenţiindu-se adânca cinstire de care se bucura el mai ales printre călugării români de aici. „Plecarea lui, prea timpurie, din mijlocul monahilor români din Ţara Sfântă – se spune în revistă – a lăsat adânci regrete şi dureri sufleteşti nemărginite. Părintele Ioan a plecat din mijlocul nostru. Am rămas fără povăţuitor” (40). I se atribuia vrednicia de sfânt chiar mai înainte de moarte.

Marele ieroschimonah român a murit tânăr. Împlinise doar 47 de ani, din care 23 i-a trăit în ţară şi 24 la Locurile Sfinte. Moartea nu l-a găsit însă nepregătit. Poeziile sale mărturisesc cât de mult cugeta el la moarte, încă din tinereţe, temându-se ca plecarea sa din această lume să nu-l surprindă fără curăţia suflească dorită. Astfel, în una din poeziile sale meditează: „Este vreme rânduită / Pentru călători / Ca să meargă fiecare / La obşteasca «Închinare». / Însoţit de sfântul înger, / Duhul meu acum, / Cu fiorii teci de teamă, / Se apropie de «vamă». / Petrecându-mă cu taină, / Fraţii vor cânta / Cu duioasă versuire : / «Veşnica lui pomenire»” (41). Alte poezii ale cuviosului: Spre asfinţitul vieţii mele, La sfârşitul meu, Oglinda noastră cea de obşte, Slove pe mormânt arată în ce măsură râvna sa pentru fapte bune era impulsionată de cugetarea la moarte. A primit-o în linişte, ca pe un oaspete aşteptat, având cugetul Sfântului Apostol Pavel, care zice: „Căci pentru mine viaţa este Hristos şi moartea un câştig” (Filip. 1, 21).

Timp de douăzeci de ani, trupul schimonahului aghiopolit s-a odihnit în mormântul din peştera Sfânta Ana. Ucenicul său, Ioanichie, îl cerceta din când în când. Deplin convins de sfinţenia părintelui său duhovnicesc, el s-a ocupat în mod regulat de slujbele necesare, i-a aprins luminăm şi candelă la căpătâi, pomenindu-l mereu în rugăciune. Totodată a scos în evidenţă viaţa Cuviosului Ioan, când i-a menţinut printre cei care veneau la mănăstirea Sfântul Gheorghe Hozevitul o neîntreruptă cinstire. Prin grija sa s-au tipărit, la Ierusalim, două volume, intitulate Hrană duhovnicească, cu scrieri ale Cuviosului Ieroschimonah Ioan, cuprinzând traduceri ale unor cuvinte din Sfinţii Părinţi şi mai ales poezii religioase. Cele două volume, cu o prefaţă semnată de arhiepiscopul Aristoboulos al Kiriacopolei, au apărut în anul 1968 şi 1970.

La începutul lunii august a anului 1980, conducerea mănăstirii Sfântul Gheorghe Hozevitul, potrivit unei tradiţii locale, a deschis mormântul Cuviosului Ioan, urmând ca osemintele sale să fie aşezate în osuarul de obşte. Cei ce erau atunci de faţă au constatat însă cu mirare că trupul său – pus în mormânt în urmă cu 20 de ani – era cu totul nevătămat, răspândind şi bună mireasmă. Stareţul mănăstirii, arhimandritul Amfilohie, care a fost de faţă la deschiderea mormântului, istoriseşte: „Ne aşteptam să vedem numai sfinte oseminte, şi nu bună mireasmă. Când am luat scândura, ce să vezi? Părintele Ioan dormea, cu trupul neatins de stricăciune, aşa cum l-am pus. Parcă l-am fi pus în mormânt de câteva ceasuri. Ba nici ceasuri, ci chiar acum, fără nici o shimbare a înfăţişării lui; mâinile, barba, părul, schima, încălţămintea erau neatinse” (42). Cei care erau de faţă la această adevărată minune au vestit cu evlavie cele constatate. La cererea obştii acelei mănăstiri, Patriarhul Benedict al Ierusalimului a îngăduit strămutarea moaştelor Cuviosului Ioan în biserica de la Sfântul Gheorghe Hozevitul, care a avut loc în ziua de 7 august 1980 (43). După prohodirea cuvenită, trupul său a fost aşezat într-un sicriu, apoi coborât cu grijă din peşteră şi transportat până la mănăstire. Cu rugăciuni, ectenii şi cădiri – după tipicul prevăzut în astfel de împrejurări -, sicriul cu trupul cuviosului a fost aşezat aici.

Pentru ca Dumnezeu să descopere dacă nestricăciunea trupului său n-a fost cumva urmarea vreunei alunecări, a legăturii de la arhiereii sau de la altcineva, conducerea Patriarhiei Ierusalimului a socotit necesar să se săvârşească pentru dânsul 40 de Sfinte Liturghii, cu dezlegări şi pomeniri. În acest interval, sicriul cu trupul cuviosului a fost aşezat în faţa Sfintei Mese, preotul slujitor săvârşind vreme de 40 de zile rânduielile amintite, chiar în faţa steiului. După acest răstimp, trupul a rămas cum era mai înainte, adică nestricăcios.

Văzând aceasta, călugării din mănăstire, precum şi toţi cei ce veneau să se închine în acest sfânt aşezământ, şi mai mult au început să-l cinstească pe nevoitorul român. Vestea minunatei lucrări s-a răspândit foarte repede, încât mulţi veneau anume să se închine la moaştele Cuviosului Ioan, îndată chiar după strămutarea lor în biserică. Fiind praznicul Adormirii Maicii Domnului, veniseră din Grecia mulţime de pelerini, clerici şi ierarhi, toţi închinându-se cu evlavie în faţa acestui odor duhovnicesc.

Sicriul pregătit în grabă pentru strămutarea din peşteră nefiind potrivit, conducerea mănăstirii a socotit să comande la Ierusalim o raclă corespunzătoare din lemn de abanos, cu sticli în partea de deasupra şi a celor laterale. La acoperirea costului acestei lucrări – 85.000 de drahme – au contribuit cu dărnicie mai mulţi credincioşi. Aşezat în raclă, trupul Cuviosului Ioan se află acum în biserică, alături de moaştele Sfinţilor Ioan Hozevitul şi Gheorghe Hozevitul, organizatorii lavrei şi mari con-ducători de obşti monahale.

Credincioşii care vizitează mănăstirea se opresc în faţa moaştelor Ieroschimonahului Ioan, cinsit de ei ca „Noul Hozevit”, închinându-se cu evlavie şi admirând frumuseţea chipului său, păstrat nealterat atâta vreme.

Marele nevoitor în cele ale desăvârşirii, Cuviosul Ioan, s-a dovedit întotdeauna un fiu credincios al Bisericii Ortodoxe şi un mărturisitor al credinţei celei drepte şi adevărate. Opera sa cuprinde multe învăţături mântuitoare de suflet. Poezii precum Imnul credinţei, exprimă ataşamentul monahului-poet faţă de credinţa ortodoxă strămoşească: „O, Pravoslavnică credinţă, / – Tăria sufletului meu – / Prin tine mi s-a dat putinţă / Să caut către Dumnezeu. / Când sufletul se alăptează / Cu darul tău dumnezeiesc, / Durerea mea se alinează / Şi scârbele se potolesc. / Când valurile ameninţă / Ca să scufunde luntrea mea, / În tine, sfânta mea credinţă, / Mă sprijinesc de-a pururea. / Iar când de multă slăbiciune / Greşesc Celui ce m-a zidit, / Îmi dai curaj la rugăciune, / Să nu fiu deznădăjduit. / În viaţa asta necăjită, / Cu tine eu mă întăresc, / Credinţă preablagoslovită, / Odorule dumnezeiesc ! / Atunci când vor să mă doboare, / Vrăjmaşii cei neîmpăcaţi, / La tine eu găsesc scăpare / Şi ei rămân prea ruşinaţi. / Iar la sfârşitul vieţii mele / Nădăjduiesc că şi atunci / Adăposti-mă-vei de rele / Şi de înfricoşate munci” (44).

În alte poezii, cuviosul înfăţişează persoana şi opera mântuitoare a lui Iisus Hristos. Se amintesc în acest sens următoarele piese: Glasul Păstorului Celui Bun, Fiul Omului, Mirele durerii, Pentru blândeţea şi răbdarea cea nespusă a Domnului, La dumnezeiasca smerenie a Mântuitorului, Mielul răscumpărării în vinerea Sfintelor Patimi. În toate se manifestă iubirea fără margini a credinciosului pentru Fiul lui Dumnezeu întrupai, Cel ce s-a adus jertfă pe Crucea de pe Golgota pentru mântuirea neamului omenesc.

Cuviosul se simte dator să mulţumească pentru toate lui Dumnezeu, căci el vede pretutindeni creaţia mâinilor Lui. Chiar dacă se simte nevrednic, nu-şi pierde nădejdea în Părintele ceresc pe Care îl simte atât de aproape : „Cunosc că am la suflet / Veşmântul întinat, / Dar a credinţei taină / La nimeni n-am trădat. / Şi dacă eu din fire / Slăbind, mă poticnesc, / Dar sfânta mântuire / Eu tot nădăjduiesc” (45). De aceea se îndeamnă mereu, îndeamnă şi pe alţii la o atitudine plină de smerenie, de mulţumire şi de recunoştinţă faţă de Dumnezeu, ca în poeziile: Cu-getări smerite, întru slava Ziditorului şi altete.

Trăirea duhovnicească a cuviosului român este pătrunsă de credinţa neclintită în veşnicia sufletului (46), în dreapta răsplătire dumnezeiască după moarte (47) şi în continuarea legăturilor prin rugăciune, dintre credincioşii de pe pământ şi cei răposaţi. Într-o poezie plină de tâlc duhovnicesc: Canonisirea împiedicată de cei adormiţi, se evidenţiază necesitatea şi valoarea rugăciunilor celor vii pentru cei morţi. De aceea, în câteva rânduri, poetul cere cititorilor să se roage pentru sufletul său.

În unele scrieri, cuviosul vorbeşte de cinstirea Sfintei Cruci. O poezie plină de miez se intitulează chiar Semnul Sfintei Cruci (48). Arătând semnificaţia Crucii, el îndeamnă la săvârşirea cu evlavie a acestui sfânt semn: „Semnul crucii este nouă / Scutul cel mântuitor / Care depărtează răul / Şi ne dă la toate spor. / Deci să facem cum se cade / Creştinescul nostru semn, / Căci vrăjmaşii fug atuncea, / Ca de preacinstitul lemn”. Îndemn la săvârşirea cu evlavie a Sfintei Cruci trebuie să fie cugetarea la Patimile Domnului: „El întinde sus pe cruce / Mâinile dumnezeieşti, / Tu măcar a face semnul, / Omule, să te sileşti. / El ne mântuie, creştine, / Săvârşindu-se pe lemn, / Iară tu socoţi ruşine / Ca să faci al crucii semn !”.

Unele creaţii le închină Maicii Domnului: Cugetarea umilită la durerea Maicii Domnului, Sabia durerii, Plângerea Maică Domnului, Bucuria Maicii Domnului de Sfânta Înviere. Între lucrările sale publicate până acum se află şi trei frumoase tropare de umilinţă către Maica Domnului (49). Cuviosul a tradus apoi unele din minunile Maicii Domnului (50).

Adâncă evlavie a avut cuviosul pentru sfinţii Bisericii creştine. De aceea a alcătuit câteva zeci de tropare, îndeosebi pentru aceia cinstiţi în mod deosebit de credincioşii ortodocşi români (Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava, Cuvioasa Parascheva, Sfânta Muceniţă Filofteia). Iată, de pildă frumosul tropar al ocrotitorului ceresc de la Suceava: „Trupul la Suceava ţi-ai odihnit, / Iar la ceruri slava de la Domnul ai dobândit, / Ioane Mucenice, să nu ne părăseşti / Pe fii pravoslavnici ai Ţării Româneşti” ; sau acela al Sfintei Cuvioase Parascheva: „Din fundul pustiei ai alergat / Spre pământul nostru şi Moldova te-a îmbrăţişat, / Avându-te pe tine noian de îndurări, / La vremuri de necazuri şi grele încercări”. În alte poezii laudă pe unii sfinţi, sau le înfăţişează viaţa în versuri: Teodosie, Maria Magdalena, Monica, mama Fericitului Augustin, Perpetua („Floarea Bisericii din Carhidon”), Narcis, Patriarhul Ierusalimului, Cuvioasa Maria Egipteanca etc.

Plin de sfânta cutremurare a fost cuviosul în toată viaţa sa în timpul Sfintei Liturghii, prin care se împărtăşeşte credincioşilor însuşi cinstitul Trup şi scumpul Sânge al Domnului şi Mântuitorului nostru Hristos. Nu este lipsit de semnificaţie faptul că printre traducerile realizate de el este şi acea vedenie a Cuviosului Nifon, care evidenţiază pregnant prezenţa reală a Domnului în Sfânta Împărtăşanie (51). Prin traducerea unei alte întâmplări, el arată legătura dintre ortodoxia credinţei şi autenticitatea comuniunii euharistice, respingând împărtăşirea laolaltă cu eretici (52). Totodată este adânc conştient de necesitatea pregătirii adecvate a celui ce se apropie de Sfânta Euharistie (vezi poezia intitulată Fără haină de nunta) (53).

Cuviosul Ieroschimonah Ioan a dovedit o atitudine de adâncă preţuire a preoţiei şi a preoţilor. Astfel, el consideră important şi traduce un text din Sfântul Ioan Gură de Aur, în care se arată că chiar slujitorul nevrednic împlineşte în mod valid lucrările sfinţitoare „Pentru că nu săvârşeşte aceasta curăţia preotului, ci darul lui Dumnezeu…” (54).

Frumoase şi ziditoare de suflet sunt şi învăţăturile sale despre viaţa monahală. În cele două volume de opere se află mai multe traduceri din Sfinţii Părinţi despre chipul călugăresc. Reţinem în acest sens şi câteva versuri din poezia intitulată Reţeta duhovnicească – pentru un sihastru: „Să nu mai priveşti la plăcerea / Prietenilor trecători, / Căci ei nu pot să te ajute / Atuncea când va fi să mori. / Prieten bun, câştigă-ţi plânsul / Şi rugăciunea lui Iisus, / Căci plânsul stinge focul veşnic, / Iar ruga te-nalţă-n sus. / De-asemenea să ai prieteni / Poruncile dumnezeieşti, / Pe care, fără de prihană, / Cu dragoste să le păzeşti” (55). Cuviosul reţine de asemenea unele texte patristice despre feciorie, şi prin mai multe istorisiri evidenţiază valoarea ei şi în general a curăţiei trupeşti şi sufleteşti.

Multe dintre gândurile ascetului român îndeamnă la viaţă creştină adevărată, împotriva ispitelor celui rău. Poezii ca: Cele şapte păcate de moarte, Câteva stihuri despre năravuri, Paza sufletului atrag atenţia asupra pericolului imens pe care-l reprezintă păcatul, cu toate manifestările sale, pentru izbăvirea de cursele celui rău.

În general osârdia şi lirica înălţătoare a Cuviosului Ioan predispun sufletul creştinului la fapte bune, îndemnîndu-l la rugăciune, la credinţă şi mai ales la smerenie. El însuşi se simte mereu cel mai nevrednic dintre toţi, mărturisindu-şi puţinătatea credinţei şi a ostenelilor duhovniceşti. De aceea, prin întreaga moştenire pe care ne-a lăsat-o, Cuviosul Ieroschimonah Ioan Iacob se dovedeşte un mare trăitor al credinţei, o reală personalitate duhovnicească şi un îndrumător plin de înţelepciune sfântă pe calea mântuirii, ridicat din neamul nostru românesc (56).

† LUCIAN TOMITANUL

BIBLIOGRAFIE:

1. Asupra localităţii de baştină şi a familiei Cuviosului Ioan Iacob, vezi pe larg Pr. Gh. Lazăr, Sfinţi români: Cuviosul Ioan Hozevitul cel Nou, în «Mitropolia Moldovei şi Sucevei», LIX (1983), nr. 1-3, p. 85-89.
2. In volumul Hrană duhovnicească. Carte cu cele mai minunate şi umilincioase cugetări care suie pe om cu sufletul la cer, scrisă în versuri de Ieromonahul Ioan Iacob, tipărită de monahul Ioanichie, vol. I, Ierusalim, 1968, p. 24-26.
3. Ibidem, p. 26.
4. Ierom. Ioanichie Bălan, Cuviosul Ioan cel Nou, Hozevitul. Un sfânt român din zilele noastre, în «Biserica Ortodoxă Română», XCIX (1981), nr. 1-2, p. 68.
5. Arhim. Claudie Derebreanu, din mănăstirea Neamţu, Crâmpeie din viaţa Cuviosului Ioan Iacob, Noul Hozevit (în manuscris).
6. Poezia cu titlul Bântuielile unui novice are la sfârşit menţiunea «De la mănăstirea Neamţu, 1938» (Hrană duhovnicească…, vol. I, p. 31-32).
7. Dintr-o scrisoare a Protos. Calist Barbu, datată 4 februarie 1984.
8. Vezi Pr. Gh. Lazăr, ibidem, p. 88.
9. Ibidem, p. 89.
10. Cf. art. intitulat: Ieroschimonahul Ioan Iacob, în revista «Locuri Sfinte (Holy Places), religious periodical issued by the Jerusalem Romanian Orthodox Church Mission, vol. III (1960), nr. 11; p. 3. Editor: Rt. Rev. Arhim. Victorin.
11. Ierom. Ioanichie Bălan, ibidem, p. 69.
12. Spre alte ţărmuri, în Hrană bisericească, vol. I, p. 27-28.
13. Cf. Raportul superiorului Bisericii Ortodoxe Române din Ierusalim, nr. 14 din 20 ianuarie 1947, în Arhiva Consiliului Central Bisericesc (Bucureşti), Biserica şi căminul românesc de la Ierusalim, dosar 1948, f. 54.
14. Hrană duhovnicească, p. 77-78: «Ai venit cu ţara-n suflet, / Ca să n-o mai uiţi în veci / Şi la dânsa, cu dorire, /, Te-ai grăbit apoi să pleci / Frumuseţile din ţară / Negreşit, te-au fermecat… / Ai acolo munţii falnici, / Cu poienile cu flori, / Intru care cântă vara / Sute de privighetori. / Ai pâraiele ce zburdă / Prin pădurile de brad, / Cu mulţimea cea de păstrăvi, / Care mişună în vad. / Vara, soarele-ndulceşte, / Nu dogoare ca aici, / Iarna, frigul oţeleşte / Şi vă face mai voinici. / Noi suntem aici mai şubrezi, / Mai străini, mai oropsiţi, / Căci de toate ale ţării / Frumuseţi suntem lipsiţi».
15. Mănăstirea Sfântul Sava, aşezată pe valea Chedronului (astăzi Wadi Nebeubil), la jumătatea distanţei dintre Ierusalim şi Marea Moartă, a fost întemeiată de Sfântul Sava cel Sfinţit (439-532). Până astăzi se vede pe peretele stâncos de pe partea văii din faţa mănăstirii peştera în care a pustnicit acest vestit avă înainte de zidirea primei chinovii. In timpul ei de înflorire, mănăstirea a avut un număr mare de călugări şi pustnici, mulţi vieţuind în peşterile aflate de o parte şi de alta a văii (în secolul al VI-lea, numărul monahilor care ţineau de această aşezare se ridica până la 5000). In anul 614, ea a fost distrusă de perşi şi un mare număr de monahi au fost martirizaţi. În veacurile al VIII-lea – IX-lea. mănăstirea a suferit iarăşi din partea musulmanilor. În scurtele perioade de linişte, aici se desfăşura o importantă activitate religioasă şi culturală, având printre vieţuitorii ei mari scriitori, imnografi, melozi etc. Printre aceştia se numără marele teolog, Sfântul Ioan Damaschinul (t 749), al cărui mormânt se află în una din peşterile din incinta mănăstirii (moaştele sfântului, luate din acest mormânt de cruciaţi, au dispărut fără urmă). În biserica cea mare a mănăstirii se află şi moaştele Sfântului Sava, care, după ce au peregrinat mai multe veacuri prin Apus, fiind luate de cruciaţi, au fost redate mănăstirii, în anul 1965. Asupra istoricului acestei lavre, vezi Jerome Murphy-O’Connor, Das Heilige Land. Ein archaologischer Fuhrer, traducere din limba engleză de U. von Puttkamer, Munchen – Zurich, 1980, p. 298-300. Asupra vieţii monahale din Palestina, în veacurile al III-lea – VI-lea, vezi Lucian Făgărăşanul, Personalităţi monahale în pustia Iudeii, în Calendarul Credinţa, 1978, p. 72-74.
16. Ierom. Ioanichie Bălan, op. cit., p. 69.
17. Ibidem, p. 69.
18. Hrană duhovnicească. Carte cu scrieri care ajută sufletul să scape de la moarte, scrisă de Ieroschimonahul Ioan Iacob, tipărită de monahul Ioanichie, vol, II, Ierusalim, 1970, p. 12-13.
19. Arhiva Consiliului Central Bisericesc, Biserica şi Căminul românesc din Ierusalim, dosar 1948, f. 53.
20. Raportul Bisericii Ortodoxe Române din Ierusalim, nr. 60 din 30 mai 1947, în arhiva cabinetului patriarhal, fond Ierusalim, dosar nr. 1, f. 22.
21. Ieroschimonahul Ioan Iacob, în rev. «Locuri Sfinte», p. 4.
22. Hrană duhovnicească, vol. I, p. 107. În altă poezie, tâlcuind minunatele evenimente biblice legate de râul Iordan, se aminteşte de asemenea schitul românesc : «Iar mai la vale, către mare / Se află Schitul românesc / Ca o cetate de salvare / Şi ca un rai duhovnicesc. / E ostrovul întâmpinării / Românilor înstrăinaţi / De plaiul strămoşesc al Ţării (dragi)…» (Flori de la Iordan).
23. Singura mângâiere românească, ibidem, p. 107.
24. La cei din urmă, ibidem, p. 81.
25. Spre asfinţitul vieţii mele, ibidem, p. 100.
26. Ierom. Ioanichie Bălan, ibidem, p. 71.
27. Hrană duhovnicească, vol. I, p. 39-40.
28. Ibidem, p. 110.
29. Această mănăstire este situată în Wadi Qilt – pârâul Horat sau Cherit, din Biblie, în preajma căruia s-a sălăşluit Sfântul Prooroc Ilie în vremea prigonirii sale de către necredinciosul rege Ahab (III Regi 17, 3 urm.) – spre apus de Ierihon. După tradiţie, în peştera cuprinşii astăzi în incinta mănăstirii, s-a rugat Sfântul Ioachim şi a primit de la un înger vestea cea bună că soţia sa, Ana, care era stearpă si înaintată în vârstă, va naşte pe Sfânta Fecioară Maria. Primul schit a fost construit aici de către cinci eremiţi pe la anii 420-430. Spre sfârşitul veacului al V-lea, Sfântul Ioan din Teba, numit apoi Hozevitul (fost mitropolit al Cezareei Palestinei), a construit, prima mănăstire, în jurul căreia s-au adunat în decursul timpului numeroşi pustnici care trăiau în peşterile din împrejurimi. În a doua jumătate a secolului al VI-lea, în timpul Sfântului Gheorghe Hozevitul (prăznuit la 8 ianuarie), mănăstirea va cunoaşte epoca ei de înflorire, viaţa monahală de atei atingând culmile dezvoltării ei. În timpul invaziei perşilor, conduşi de Hosroe al II-lea, mănăstirea a fost distrusă. După o lungă perioadă de încercări pentru viaţa monahală de aici, în 1179, împăratul bizantin Manuel I Comnenul ridică din nou mănăstirea, care-şi continuă viaţa ei neîntrerupt. Cf. Jerome Murphy-O’Connor, op. cit., p. 277-278. Asupra istoricului lavrei şi a vieţii monahale de la Hozeva, vezi Ieroschimonahul Ioan Iacob, Monastirea Sf. Gheorghe Hozevitul şi Si. Ioan Hozevitul, în revistă „Locuri Sfinte”, III (1960), nr. 11, p. 5-10 şi, respectiv, p. l0-13
30. Din tainele pustiei de la Schitul Hozeva, în vol. Hrană duhovnicească, vol. I
31. Ibidem, p. 120-123.
32. Ibidem, p. 121.
33. Stânci în calea vieţii, ibidem, p. 124-125.
34. Răsplata lăcomiei, ibidem, p. 125-126.
35. Icoana nevinovăţiei, ibidem, p. 123-124.
36. Tovarăşii din pustie, ibidem, p. 124.
37. Vezi relatarea Arhim. Amfilohie, stareţul mănăstirii Sf. Gheorghe Hozevitul, publicată în revista religioasă ateniană «Sfânta Marina» (mai 1981) şi tradusă în româneşte de Ierom. Petroniu Tănase, Alte ştiri despre Cuviosul Ioan cel Nou Hozevitul, în «Biserica Ortodoxă Română», C (1982), nr. 3-4, p. 296-299.
38. Hrană duhovnicească, vol. I, p. 49.
39. A fost îngropat în pustia unde a trăit şi a cântat în poeziile şi în alte scrieri ale sale natura, vieţuitoarele, vieţile de sfinţi şi îndeosebi schitul românesc de la Iordan, faţă de care avea adevărată veneraţie.
40. Cf. art. intitulat Ieroschimonahul Ioan Iacob, p. 4.
41. Pe calea veşniciei, în vol. Hrană duhovnicească, p. 98-100.
42. Cf. Ierom. Petroniu Tănase, ibidem, p. 297.
43. Au luat parte la această ceremonie arhimandriţii: Sofronie (Patriarhia Ierusalimului), Vasile Cornilă (superiorul bisericii române din Ierusalim), Amfilohie (stareţul mănăstirii Sfântul Gheorghe Hozevitul), Matias (stareţul mănăstirii Sfântul Gherasim de la Iordan), ieroschimonahul Ioanichie (ucenicul cuviosului), călugări români din Ţara Sfântă, un număr de pelerini din România.
44. Hrană duhovnicească, vol. I, p. 71.
45. Imn de recunoştinţă către Dumnezeu, ibidem, p. 35.
46. Vezi mai ales poezia intitulată Veşnicia sufletului, în vol. Hrană duhovnicească, vol. I, p. 44.
47. Vezi traducerile cuviosului, ibidem, vol. I, p. 10-12 şi vol., p. 21-31.
48. Ibidem, vol. I, p. 24.
49. Hrană duhovnicească, vol. II, p. 33, 36 şi 41.
50. Cum este cea publicată ibidem, p. 76-78.
51. Ibidem p 14-16
52. Ibidem, p. 79
53. Hrană duhovnicească, vol. I., 38-39.
54. Ibidem, vol. II, p. 16-17.
55. Ibidem, vol. p. 13-17 şi vol. II, p. 43-53.
56. Până acum Patriarhia Ierusalimului nu s-a pronunţat pentru canonizarea lui. Totuşi viaţa Cuviosului Ioan este cunoscută în rândul credincioşilor din România, din Grecia, de la Muntele Athos. Un portret al cuviosului (icoană) s-a pictat în catedrala Sfântul Gheorghe, din Hama, Siria. Un imnograf, părintele Gherasim, de la Patriarhia Ecumenică, lucrează la alcătuirea slujbei lui. Un pictor din Grecia zugrăveşte de asemenea icoana sa (cf. „Biserica Ortodoxă Română”, C (1982), nr. 3-4, p. 298-299).

Sursa: Patriarhia Bisericii Ortodoxe Române, Sfinţi români şi apărători ai Legii strămoşeşti, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1987, p. 550-574, Cuviosul Ioan Iacob de la Neamţu (Hozevitul).

 

 
SLUJBA SFÂNTULUI IOAN CEL NOU DE LA NEAMȚ

Înainteprăznuirea Schimbării la Faţă a Domnului nostru Iisus Hristos şi pomenirea Sfântului Mucenic Evsignie.

Tot în această zi se face şi pomenirea Sfântului Preacuviosului Părintelui nostru Ioan cel Nou de la Neamţ, numit şi Hozevitul, care s-a săvârşit în peştera Sfânta Ana din pustiul Hozeva, la 5 august 1960.

La Vecernia Mică

La „Doamne strigat-am…” se pun stihirile pe 4, glas 4

Nimic n-ai iubit mai mult pe pământ, fericite părinte, decât pe Dumnezeu; nici averea, nici cinstea, nici fraţii, nimic din cele pământeşti. Ci, arzând pentru Taborul cel duhovnicesc, ai urmat lui Hristos prin aspre osteneli şi te-ai îmbrăcat în haină albă de lumină şi de nuntă.

Nu te-ai uitat la trupul tău cel slab şi neputincios, Preacuvioase, nici la fraţii şi părinţii tăi duhovniceşti din lavra Neamţului. Ci, ascultând glasul Duhului, ai alergat spre Ţara Sfântă şi Tabor, unde te-a chemat Hristos, spre lumina cea neapusă a împărăţiei Sale.

Ai lăsat patria ta şi ai râvnit spre înălţimile Taborului şi ale Ermonului, spre Hristos Cel schimbat la Faţă, Care schimbă faţa şi chipul lumii prin har, credinţă şi pocăinţă.

Ai urcat ca un cerb Taborul cel duhovnicesc, Sfinte Părinte Ioane, spre vârful cel de văpaie, unde Hristos, Lumina lumii, schimbă la faţă tainic pe cei ce urcă pe muntele pocăinţei.

Slavă…, glasul al 4-lea

Veniţi toate cetele călugărilor să lăudăm astăzi pe Cuviosul Ioan Sihastrul, pe odrasla Moldovei şi pe mlădiţa Raiului, odrăslită în lavra Neamţ; pe următorul Sfintei Maria Egipteanca şi al râvnitorului prooroc Ilie Tezviteanul, pe pustnicul cel neobosit ce s-a nevoit în peştera Sfintei Ana din Hozeva, zicând: Bucură-te, Sfinte Ioane, lauda sihaştrilor!

Şi acum… a Înainteprăznuirii, glasul al 5-lea

Veniţi să ne suim în muntele Domnului şi în casa Dumnezeului nostru, şi să vedem slava schimbării Lui la Faţă, slavă ca Unuia-Născut din Tatăl. Întru lumină să luăm lumină şi, înălţaţi făcându-ne cu Domnul, să lăudăm Treimea cea întocmai de o fiinţă în veci.

De va cădea această zi vineri seara sau sâmbătă seara, se pune dogmatica glasului de rând.

La Stihoavnă

Se pun stihirile Înainteprăznuirii praznicului Schimbării la Faţă,
glasul al 2-lea (vezi la Minei, 5 august).

Troparul Cuviosului, glas al 8-lea:

Întru tine, Părinte, cu osârdie s-a mântuit cel după chip, căci lăsând lumea şi patria ta, ai luat Crucea lui Hristos şi în valea Iordanului te-ai aşezat spre nevoinţă. Pentru aceasta şi cu îngerii acum se bucură, Cuvioase Părinte Ioane, duhul tău. Roagă-te lui Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre.

Slavă… Şi acum…

Troparul Înainteprăznuirii, glasul al 4-lea:
(vezi la Minei pe luna august, ziua a 5-a)

La Vecernia Mare

După obişnuitul psalm 103, se cântă „Fericit bărbatul…”, starea întâia.
La „Doamne, strigat-am…” se pun stihirile pe 8: 4 ale Înainteprăznuirii pe glasul al 4-lea şi 4 ale Sfântului Ioan de la Neamţ, pe glasul al 5-lea (vezi la Minei pe luna august, în 5 zile).

Stihirile Cuviosului, glasul al 5-lea: Podobie: „Cuvioase părinte…”

Rămas orfan din pruncie, Cuvioase părinte, din tinereţile tale ai intrat în lavra Neamţului, ca la un liman, să-L slăveşti aici pe Dumnezeu cu îngerii şi cu părinţii cei nevoitori. Pentru aceasta te rugăm, Sfinte Ioane, Părintele nostru, roagă-L pe Hristos Dumnezeu, să dăruiască Bisericii unire, pace şi mare milă. (de două ori).

Lipsit fiind pe pământ de toată mângâierea omenească, ai trăit de mic printre străini ca un sihastru, Cuvioase Părinte Ioane, având tată pe Dumnezeu, iar mamă pe Preacurata Fecioară, sprijin pe bătrâna ta bunică, surori de taină, lacrimile, iar fraţi iubiţi pe sfinţii îngeri, care nevăzut te însoţeau, păzind picioarele tale de ispitele cumplitului vrăjmaş. Pe Hristos Mântuitorul, roagă-L să dăruiască lumii unire, pace şi mare milă.

Pentru suferinţele tale şi curăţia inimii, Cuvioase, te-a chemat Hristos Domnul la cinul îngeresc în marea lavră de la Neamţ, de unde apoi, râvna Duhului te-a dus la Mormântul dătător de viaţă şi în pustiul Iordanului, unde bine nevoindu-te, te-ai mutat la cereştile locaşuri şi cu sfinţii te-ai numărat. Sfinte Preacuvioase Părinte Ioane, roagă-te lui Hristos Dumnezeu să mântuiască lumea şi sufletele noastre.

Slavă…, glasul al 5-lea

Veniţi toate cetele monahilor să lăudăm astăzi pe Sfântul Ioan Sihastrul, pe odrasla cea aleasă a Moldovei şi mlădiţa binecuvântată a Mănăstirii Neamţ; pe următorul Cuvioasei Maria Egipteanca şi al marelui profet Ilie Tezviteanul, pe pustnicul cel neobosit care s-a nevoit în peştera Sfintei Ana din Hozeva, zicând: Bucură-te, Sfinte Ioane, lauda sihaştrilor!

Şi acum…, a Înainteprăznuirii, glasul al 5-lea

Veniţi să ne suim în muntele Domnului şi în casa Dumnezeului nostru, şi să vedem slava Schimbării Lui la Faţă, slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl. Întru lumină să luăm lumină şi înălţaţi făcându-ne cu Duhul, să lăudăm Treimea cea întocmai de o fiinţă în veci.

De este vineri seara sau sâmbătă seara se cântă dogmatica glasului de rând.

VOHOD.
Lumină lină…
Prochimenul zilei Paremiile sfântului se pun de la 11 sau 17 ianuarie

La Litie
Stihirile pe glasul al 2-lea:

N-ai avut odihnă nicăieri, purtătorule de Dumnezeu Părinte, decât la mult dorita linişte, maica rugăciunii. De aceea te-ai retras la peştera Sfânta Ana din pustiul Hozeva, unde ţi-ai săvârşit călătoria vieţii, slăvind pe Hristos, viaţa lumii.

Spune-ne, Părinte, ostenelile tale cele neştiute din pustie prin care sufletul ţi-ai curăţit, mintea ţi-ai luminat, trupul ţi-ai stăpânit, demonii i-ai izgonit şi pe Hristos L-ai preamărit.

Spune-ne, Sfinte Ioane, lacrimile tale şi rugăciunile cele de foc, pe care ziua şi noaptea le înălţai lui Dumnezeu în pustiul Iordanului şi în peştera Hozeva, prin care desăvârşit te-ai făcut şi cu Hristos tainic te-ai unit.

Arată-ne, Cuvioase Părinte, calea pocăinţei prin rugăciunile tale şi ne învaţă prin scrierile tale cum să ne dezlegăm de lanţul grijilor pământeşti, ca să ne unim în veci cu Hristos, Mântuitorul sufletelor noastre.

Slavă…, glasul al 2-lea:

Nu ne uita pe noi fiii tăi, Sfinte şi dumnezeiescule Părinte Ioane, mult nevoitorule, care prin faptele tale pe diavoli din pustie i-ai izgonit. Şi de la noi, cei ce te cinstim pe tine, Cuvioase, alungă patimile, cu rugăciunile tale.

Şi acum…, a Înainteprăznuirii, glasul al 2-lea:

Cel ce în Muntele Taborului Te-ai schimbat la Faţă întru slavă, Hristoase Dumnezeule, şi ai arătat ucenicilor Tăi slava Dumnezeirii Tale, luminează-ne pe noi cu lumina cunoştinţei duhovniceşti şi ne îndreptează pe cărarea poruncilor Tale, ca un bun şi de oameni iubitor.

La Stihoavnă

Stihirile Sfântului, glasul al 4-lea:

Departe de noi te-ai dus, Sfinte Ioane, iubitul lui Hristos, ca să nu robeşti ca Marta celor pământeşti. Nu ne lăsa pe noi fără ajutor, că pierim de povara ispitelor vieţii, şi ne deşteaptă la pocăinţă, asemenea Mariei, prin rugăciunile tale cele neîncetate.

Stih: Scumpă este înaintea Domnului moartea Cuviosului Lui

Nici lacrimi de pocăinţă nu avem, nici ţie a urma nu putem, că suntem robiţi de patimi. De aceea te rugăm, Sfinte Cuvioase Părinte Ioane, mijloceşte pentru noi la Hristos să ne dăruiască milă şi iertare de păcate.

Stih: Preoţii Tăi, se vor îmbrăca întru dreptate şi cuvioşii Tăi se vor bucura.

Cuvioase Părinte Ioane, tu ai biruit pe vrăjmaşul şi ai luat cununa biruinţei şi, ca cel ce eşti bun ostaş al împăratului ceresc, cu sabia rugăciunii şi cu arma postului ai tăiat toate patimile omeneşti şi ai urcat cu uşurinţă pe Taborul cel duhovnicesc al desăvârşirii. Roagă pe Hristos Dumnezeu, fericite, să ne lumineze şi pe noi cu văpaia cea de foc a Taborului ceresc.

Slavă…, glasul al 8-lea:

Mulţimile călugărilor te cinstesc pe tine Ioane, Părintele nostru, că tu cu rugăciunile tale pe diavoli i-ai biruit, mintea ţi-ai luminat, trupul ţi l-ai stăpânit şi cu Dumnezeu te-ai unit, învăţându-ne a umbla pe cărarea cea dreaptă a mântuirii. Fericit eşti că lui Hristos ai slujit în sihăstrie şi cu îngerii tainic ai vorbit şi trupul nestricăcios după moarte ţi s-a păzit. Roagă-te împreună cu toţi sfinţii să se mântuiască sufletele noastre.

Şi acum…, a Înainteprăznuirii, glasul al 8-lea:

Fecioară, care ai născut pe Soarele Hristos, învredniceşte-ne şi pe noi să urcăm cu El în Tabor curăţiţi de patimi şi de gânduri, ca să gustăm din bucuria şi lumina cea necreată, cu apostolii şi cu toţi sfinţii.

La Litie se cântă troparul Înainteprăznuirii şi al Cuviosului.
(vezi la Vecernia mică).

La Utrenie

La „Dumnezeu este Domnul…” se cântă troparul Cuviosului, de două ori;
apoi Slavă… Şi acum… troparul Înainteprăznuirii.

După catisma întâi se cântă sedealna Înainteprăznuirii din Minei, 5 august,
sau sedealna Sfântului Ioan cel Nou, glasul al 4-lea.

Podobie: „Arătatu-te-ai astăzi…”, glasul al 4-lea

Lăsat-ai, Sfinte Ioane, toate cele trecătoare pentru Hristos, căutându-ţi liniştea aproape de Mormântul dătător de înviere, şi din loc în loc umblând, ţi-ai sfârşit călătoria în peştera Sfintei Ana, unde a răsărit nestricat sfântul tău trup, pentru care lăudăm astăzi pomenirea ta.

Slavă…, tot aceasta
Şi acum…, a Înainteprăznuirii din Minei

După catisma a doua, sedealna Sfântului, glasul al 4-lea:

Podobie: „Spăimântatu-s-a Iosif…”

N-ai dat somn ochilor tăi, Părintele nostru Ioane, nici inima nu ţi-ai împovărat de grijile cele pământeşti; ci pe toate defăimându-le pentru dragostea lui Hristos, te veseleşti acum în cer cu cetele tuturor sfinţilor. Şi te roagă pentru noi cei ce săvârşim cu laude şi cu cântări sfântă pomenirea ta.

Slavă…, tot aceasta
Şi acum…, a Înainteprăznuirii, din Minei

Polieleul

Mărimurile, glasul 1:

I. Mărimu-te pe tine, Sfinte Ioane, purtătorule de Dumnezeu şi cinstim pomenirea ta, cununa sihaştrilor şi împreună vorbitorule cu îngerii.
II. Veniţi toate cetele călugărilor să mărim pe Ioan părintele nostru, zicând: pe lauda Moldovei.

Slavă… Şi acum.. Aliluia (de 3 ori)

După Polieleu, sedealna, glasul al 5-lea

Podobie: „Pe Cuvântul Cel împreună…”

Părăsind cele pământeşti, te-ai nevoit în sihăstrie pe valea Iordanului şi în pustiul Hozeva, cetele diavoleşti cu rugăciunile tale arzând şi cu îngerii împreună priveghind, Sfinte Ioane fericite, roagă pe Hristos Dumnezeu să dea lumii pace şi mare milă.

Slavă… Şi acum…, a Înainteprăznuirii:

Astăzi Hristos urcă pe Muntele Taborului să se îmbrace în haină de lumină înaintea ucenicilor Săi şi să ne împace pe toţi cu Tatăl nostru cel ceresc.

Se cântă Antifonul întâi, glasul al 4-lea
Prochimen glasul al 4-lea: Scumpă este înaintea Domnului moartea Cuviosului Lui.

Stih: Ce voi răsplăti Domnului pentru toate câte mi-a dat mie!

Toată suflarea…

Evanghelia de la Matei (Xl,27-30) (caută joi, în săptămâna a 4-a după Rusalii).

Psalmul 50 Slavă…, glasul al 2-lea:

Pentru rugăciunile Cuviosului Tău Ioan, Milostive, curăţeşte mulţimea greşelilor mele.

Şi acum…

Pentru rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu, Milostive, curăţeşte mulţimea greşelilor mele.

Stih: Miluieşte-mă, Dumnezeule, după mare mila Ta…

Stihira idiomelă, glasul al 6-iea:

Cuvioase Părinte Ioane, mult nevoitorule, şi făclie de mult preţ, aprinsă din lumina Sfântului Mormânt dătător de viaţă, luminează cu rugăciunile tale pe cei ce te iubesc pe tine şi cere de la Hristos, Mântuitorul lumii, să ne dăruiască nouă mare milă.

Canoanele

Se pune canonul Înainteprăznuirii, cu irmosul pe 6, Canonul Sfântului Ioan cel Nou de la Neamţ, pe 4 şi tricântarea, pe 4. (ambele din Minei, 5 august)

Canonul Sfântului Facerea lui Ioanichie

Cum vom putea lăuda după cuviinţă nevoinţa ta. Sfinte Preacuvioase Părinte Ioane, purtătorule de Dumnezeu, că ai răsărit cu tulpina din pământ românesc şi ai adus roade cereşti în Ţara sfântă unde S-a născut şi a înviat Hristos. Roagă-te, fericite, pentru noi toţi lui Dumnezeu, Izbăvitorul lumii.

Fiu de părinţi săraci şi iubitor de Hristos, ai rămas din pruncie fără mamă şi fără tată. Dar te-a chemat la Sine Tatăl nostru Dumnezeu, Căruia I-ai slujit cu credinţă ca un fiu ascultător. Roagă-te, sfinte, şi pentru sufletele noastre.

Fiind orfan şi străin pe lume, ţi-ai ales mamă, Biserica lui Hristos cea cu mulţi fii şi tată pe Bunul Dumnezeu; părinţi duhovniceşti ţi-ai luat pe sfinţi, protectori pe îngeri şi fraţi iubiţi pe sihaştrii pustiului, iar loc de nevoinţă, valea Iordanului. Roagă-te, Sfinte Ioane fericite, împreună cu toţi drepţii să ne mântuim şi noi, fiii tăi sufleteşti.
Nu ai aflat odihnă pe pământ, nici în satul tău nici între rude şi copii, ci numai în casa lui Dumnezeu şi în obştea Mănăstirii Neamţ, unde ai fost chemat de Duhul Sfânt şi ai luat jugul cel bun al călugăriei. Pomeneşte-ne, părinte, şi pe noi fiii tăi, înaintea Tronului slavei dumnezeieşti.

Slavă…

Blând şi smerit ai fost şi în lume şi în nevoinţă monahală. Că săvârşeai ascultarea cu multă dragoste şi, tăcând, te rugai neîncetat în biserica lui Dumnezeu, făcând inima ta cămară de foc a Preasfântului Duh. Adu-ţi aminte, Sfinte, şi de noi toţi înaintea Dreptului Judecător.

Sămânţa Duhului Sfânt a căzut în inima ta ca într-un pământ bun şi a adus multă roadă, părinte. Adică rânduială monahicescă şi nevoinţă îngerească, post îndelungat şi neadormite rugăciuni. Nu ne uita, părinte, şi pe noi fiii tăi din patria natală, înaintea Preasfintei Treimi.

Slavă…

Toţi ne hrănim din învăţăturile tale şi ne zidim la suflet de smerenia, rugăciunea şi aspra ta nevoinţă pustnicească. Învaţă-ne şi pe noi cei neputincioşi să urmăm faptelor tale, purtătorule de Dumnezeu, părinte.

Şi acum…, a Născătoarei:

În cer te laudă îngerii şi pe pământ credincioşii, Preasfântă Maică şi Fecioară. Că cei de sus cu îngereşti cântări te cinstesc, iar noi păcătoşii, prin case şi prin mănăstiri, te mărturisim Născătoare de Dumnezeu şi cerem neîncetat ajutorul tău, Stăpână. Du lacrimile şi rugăciunile noastre înaintea Tronului slavei Preasfintei Treimi.

Cântarea a 3-a

De oameni ai fugit şi cu sihaştrii şi îngerii pe Dumnezeu împreună L-ai slăvit. Roagă-te, Sfinte Ioane, următorul lui Hristos, pentru întărirea dreptei credinţe în lume şi în patria ta şi cere milă şi iertare nouă fiilor tăi care lăudăm nevoinţa ta.

Te-ai logodit cu Hristos în lavra de la Neamţ şi te-ai unit cu El deplin în Ţara Sfântă, nevoindu-te prin peşteri şi locuri pustii departe de lume şi de orice mângâiere pământească. Pentru aceasta şi smeritul tău trup s-a aflat în mormânt nestricat, cu voia lui Dumnezeu, spre bucuria ortodocşilor şi mustrarea celor necredincioşi.

Viaţa ta aspră şi pustnicească ne mustră pe noi, părinte, că nu putem urma nevoinţelor tale. Că nici râvnă multă nu avem, nici rugăciune din inimă nu am dobândit, nici de lacrimi şi de bucuria Duhului Sfânt nu ne am atins. Ajută-ne, Sfinte Părinte Ioane, să urmăm şi noi prin pocăinţă lui Hristos.

Mai mult decât toate ai iubit, fericite, liniştea, maica rugăciunii, tăcerea şi înstrăinarea, care nasc plânsul cel duhovnicesc şi, împreună, rugăciunea şi postul cel desăvârşit, prin care ţi-ai curăţit mintea şi-ai biruit pe diavoli. Învaţă-ne şi pe noi să părăsim multa vorbire şi să ne rugăm din inimă lui Dumnezeu.

Pentru sfintele tale nevoinţe, Biserica lui Hristos te prăznuieşte astăzi, credincioşii te cinstesc cu credinţă, iar călugării îţi aduc smerite cântări de laudă, că ne eşti tuturor părinte sufletesc, model sfetnic şi neadormit rugător către Bunul Dumnezeu.

Pentru blândeţea şi smerenia ta ai ajuns să fii numărat în cetele tuturor sfinţilor din cer. Pentru aceea te cinstim ca pe un adevărat prieten iubit al lui Hristos, ne închinăm sfintelor tale moaşte şi sărutăm cu credinţă icoana ta. Mijloceşte şi pentru noi, părinte, la Părintele ceresc să miluiască sufletele noastre.

Slavă…

Cum vom putea tăcea când Biserica te laudă, sfinţii te primesc în cetele lor, iar îngerii te ocrotesc, Sfinte Preacuvioase Părinte Ioane? Primeşte-ne şi pe noi fiii tăi duhovniceşti, ca împreună să lăudăm pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh, Dumnezeu.

Şi acum… a Născătoarei:

Nici îngerii, nici oamenii nu pricep taina cea mare a naşterii taie, Preasfântă Fecioară, cum tu ai împrumutat trup pământesc Fiului lui Dumnezeu, Mântuitorul oamenilor. De aceea îţi cântăm: Bucură-te, rugătoare tare pentru toată lumea!

Condacul Sfântului, glasul al 8-lea:

Pe unul Dumnezeu iubind, de cele trecătoare ai fugit şi în pustie locuind, cu liniştea duhului te-ai logodit, Sfinte Preacuvioase Părinte Ioane, neîncetat slăvind pe Hristos Mântuitorul lumii. Pentru aceasta, cu evlavie, laudă şi cântare îţi aducem zicând: Bucură-te, Sfinte Prea Cuvioase Părinte Ioane, astăzi, floare prea aleasă a Bisericii noastre.

Icos:

Lăsând cu bucurie cele pământeşti, din tinereţe ai primit chipul cel îngeresc în obştea mănăstirii Neamţ, şi închinându-te ia Mormântul Domnului, te-ai făcut sihastru iscusit şi gustând din lumina cea mistică a Taborului, te-ai nevoit singur în pustiul Iordanului şi al Hozevei, călăuzit de Duhul Sfânt, Preacuviose Părinte Ioane, podoaba Moldovei şi lauda sihaştrilor, ajută-ne pe toţi fiii tăi să ne închinăm cu dreaptă credinţă lui Dumnezeu celui în Treime preamărit.

Slavă… Şi acum…a Înainteprăznuirii

Cântarea a 4-a:

Ne cucerim, părinte, de râvna ta pentru Hristos, că pe toate lepădând, numai Lui I-ai slujit până în sfârşit. Învaţă-ne şi pe noi să părăsim grijile pământeşti, ca să dobândim pe cele cereşti.

Te lăudăm astăzi, fericite Părinte Ioane, căci din pruncie ai primit dar şi înţelepciune duhovnicească, păşind pe calea Raiului şi slăvind neîncetat pe Dumnezeu împreună cu îngerii. Roagă-te, sfinte, în cer pentru noi fiii tăi.

Fugind de calea cea largă a pierzării, ai păşit de mic pe calea cea îngustă a pocăinţei şi liniştei care duce la Hristos. Şi bineplăcând lui Dumnezeu, numărat ai fost în ceata Sfinţilor Părinţi, cu Antonie cel Mare, cu Pahomie, cu Onufrie şi Arsenie şi cu ceilalţi toţi.

Nu te-ai robit cu nimic de cele pământeşti, nici Martei nu i-ai slujit; ci împreună cu Maria ai stat toată viaţa la picioarele lui Hristos, prin privegheri şi postiri şi neîncetat rugăciuni, hrănindu-te mereu din cele cereşti.
Nimic din cele de aici nu ţi-au trebuit, Sfinte Părinte Ioane, nici cinste, nici laudă, nici avere, nici prieteni; ci la toate renunţând, partea cea bună a Mariei ţi-ai ales.

Te lăudăm astăzi, fericite părinte iubitorule de Hristos, că prin înţelepciunea şi viaţa ta îngerească, ne înveţi şi ne mustri pe noi cei robiţi de grijile acestei lumi, îndemnându-ne să urmăm Domnului pe calea pocăinţei.

Slavă…

Fericit eşti, părinte, că ai zburat ca un vultur la cele înalte. În locul celor pământeşti de care toţi ne robim, ai ales pe cele cereşti; în locul odihnei, ai ales osteneala; în locul somnului, ai ales privegherea; în locul hainelor scumpe, te-ai mulţumit cu cele vechi; iar în loc de casă luminoasă şi pat moale ai iubit peştera cea rece şi întunecoasă, ca să poţi a slăvi neîncetat pe Hristos, Mirele sufletului tău.

Şi acum… a Născătoarei:

Ne închinăm, Preacurată Fecioară, icoanei tale şi propovăduim minunea cea necuprinsă a întrupării Cuvântului din neîntinat trupul tău cel fecioresc; credem cu tărie în viaţa de veci şi alergăm sub acoperământul tău. Ajută-ne, Stăpână, împreună cu Sfântul Ioan cel Nou de la Neamţ, să ne închinăm cu evlavie Preasfintei Treimi.

Cântarea a 5-a

Trupul ţi l-ai chinuit cu tot felul de lipsuri şi boli, cu foame, cu sete şi cu răceala stâncilor, pentru dragostea lui Hristos, căci ai iubit pe Dumnezeu mai mult decât noi toţi. De aceea trupul tău cel sfinţit a fost preamărit cu nestricăciunea, şi cu facerea de minuni, spre mângâierea noastră a celor credincioşi, care te rugăm: ajută-ne, sfinte, să ne mântuim.

Cum vom lăuda îndeajuns nevoinţa ta şi a sfinţilor lui Dumnezeu, dacă noi nu iubim în aceeaşi măsură pe Hristos, Mântuitorul lumii? Şi cum vom putea moşteni cele cereşti, dacă noi nu renunţăm din inimă la cele pământeşti. Ci, ajută-ne, Sfinte Ioane, părintele nostru, să scăpăm de robia celor de aici.

Sărutăm cu evlavie icoana ta şi cinstitele tale moaşte purtătoare de har dumnezeiesc. Ajută-ne, părinte sfinte, prin rugăciunile tale să urmăm după făgăduinţă, lui Hristos şi sfinţilor Lui.

Îngenunchem cu credinţă la racla cu moaştele tale cele binecuvântate şi nestricate de păcat şi de vreme şi ne rugăm, fericite Părinte Ioane, să ne păzeşti cu rugăciunile tale de robia patimilor, ca să dăm răspuns la înfricoşătoarea Judecată de apoi.

Ajută-ne, Sfinte Ioane, părintele nostru, să urmăm întru toate nevoinţelor tale, precum tu ai urmat iui Hristos, părăsind tulburarea şi robia celor pământeşti, ca şi noi să fim număraţi în ceata celor mântuiţi.

Om al liniştii şi al rugăciunii, cu nimeni nu vorbeai, părinte decât cu Dumnezeu, cu sfinţii şi cu păsările cerului care te cinsteau şi zăboveau cu bucurie în jurul peşterii tale. Căci odihnindu-se Duhul Sfânt în inima ta, nimic nu mai doreai, decât pe Hristos, iubitul tău căruia roagă-te pentru sufletele noastre.

Slavă…

Peştera Sfintei Ana din pustiul Hozeva, ţi-a fost, preacuvioase, ultimul tău sălaş pe pământ. Acolo te-ai ascuns de noi, acolo te-ai rugat fierbinte lui Hristos; acolo te-ai nevoit şi ai plâns pentru neamul tău robit de apostaţi şi de păgâni; acolo ai scris frumoase învăţături, duhovniceşti pentru noi, pe care le trimiteai fraţilor tăi ca o rază de lumină şi călăuză dătătoare de speranţă.

Şi acum… a Născătoarei;

Să lăudăm pe Fecioara cea fără de prihană, să preamărim pe Maica Domnului cea cu totul neîntinată şi să cinstim pe cea mai cinstită decât heruvimii şi serafimii, cerându-i ca împreună cu toţi sfinţii să mijlocească înaintea scaunului celui de foc ai Dreptului Judecător.

Cântarea a 6-a

Fiind înţelepţit de Dumnezeu şi plin de bărbăţie, te-ai nevoit ca un înţelept pe pământ, părăsind cele amăgitoare şi dobândind cele veşnice. Pentru aceasta te lăudăm, Sfinte Preacuviose Părinte Ioane şi cinstim pomenirea ta.

Nu te-ai temut, părinte, de diavoli, nici de boală, nici de fiare, nici de moarte, căci întru tine locuia Hristos, Mirele tău, pe Care roagă-L să ne scape şi pe noi de cursele diavolului şi ale morţii.

Umbrit fiind de Duhul Sfânt, totdeauna aveai mintea ta la Dumnezeu, cugetând şi vorbind cele cereşti, căci te hrăneai numai din cuvintele Sfintei Evanghelii şi din învăţăturile dumnezeieştilor Părinţi, pe care apoi le ofereai fiilor tăi duhovniceşti.

Cugetând mereu la ceasul despărţirii de trup şi al judecăţii lui Hristos, inima ta, Părinte, se ruga neîncetat, cerând slobozire de legăturile firii, iar mintea ta se hrănea permanent din dulceaţa dumnezeieştilor cuvinte.

Nu au putut demonii să te alunge din pustie, nici din peşteră, Sfinte Ioane, Părintele nostru, deşi neîncetat te înfricoşau şi te ameninţau, căci îngerii lui Dumnezeu te acopereau cu aripile lor în chip nevăzut. De aceea, roagă-te, să. ne acopere şi pe noi de cursele vrăjmaşului.

Nici desele boli ale trupului tău, nici frigul peşterii, nici lipsa apei şi a hranei trupeşti, nici nălucirile diavolilor, nici dorul după patria părinţilor tăi, nu te-au scos din inimă şi din liniştea pustiului, nici nu te-au biruit, bunule nevoitor al lui Hristos, căci darul Duhului Sfânt era cu tine şi te mângâia neîncetat.

Slavă…

Cum vom lăuda, Sfinte Ioane mult nevoitorule, osteneala ta cea bineplăcută lui Dumnezeu, pe care ai răbdat-o pentru frumuseţea celor cereşti care se odihneau în sufletul tău? Căci cu rugăciunea şi lacrimile tale cele trecătoare le-ai biruit şi raiul cel veşnic l-ai moştenit. Ci roagă-te, Sfinte, să se mântuiască şi sufletele noastre.

Şi acum… a Născătoarei:

Preasfântă Fecioară şi Maica lui Hristos Dumnezeu, ajută-ne să fim fii credincioşi ai Fiului tău şi împreună cu El să urcăm astăzi pe Tabor, ca să ne schimbăm la faţă cu Petru, cu Iacob şi cu Ioan, slăvind pe Treimea cea de o fiinţă şi nedespărţită.

Condacul Înainteprăznuirii, glasul al 4-lea şi Icosul (vezi Mineiul pe luna august, în 5 zile)

Dacă este priveghere specială, se pune condacul sfântului, de la sfârşitul Cântării a 3-a.

SINAXAR

În această lună, în ziua a cincea, Înainteprăznuirea Schimbării la Faţă a Domnului şi pomenirea Sfântului Mucenic Evsignie.

Tot în această zi se face pomenirea Sfântului Cuviosului Părintelui nostru Ioan cel Nou de la Neamţ (Hozevitul), ale cărui sfinte moaşte s-au aflat întregi în peştera Sfânta Ana din pustiul Hozeva şi se păstrează în biserica Mănăstirii Sfântul Gheorghe Hozevitul din apropiere de Ierihon.

Sfântul preacuviosul Părintele nostru Ioan cel Nou de la Neamţ s-a născut la 23 iulie 1913, în satul Crăiniceni, comuna Horodiştea, din fostul judeţ Dorohoi, într-o familie de ţărani foarte credincioşi, anume Maxim şi Ecaterina, fiind singurul copil la părinţi. Din botez a primit numele de Ilie şi se dovedea din pruncie un copil ales şi binecuvântat de Dumnezeu.

După şase luni de zile de la naştere, mama sa îşi dădu sufletul în mâinile Domnului, fiind o fire bolnăvicioasă, lăsând copilul în grija bunicii sale, Maria. După doi ani moare şi tatăl său în război, în toamna anului 1916, rămânând copilul cu totul orfan, în grija rudelor apropiate. Primii ani de şcoală îi face în satul natal, apoi urmează gimnaziul la Lipcani-Hofin şi liceul la Cozmeni-Cernăuţi, fiind cel mai bun elev din şcoală.

În vara anului 1932, rudele voiau să dea pe fericitul copil la facultatea de Teologie din Cernăuţi ca să-l facă preot, dar el simţindu-se chemat de Dumnezeu la o viaţă mai înaltă, le-a spus: „Nu, eu vreau să mă fac călugăr!” După un an, tânărul Ilie, având minte de bătrân, pe când lucra la comp, se ruga cu lacrimi să-i descopere Dumnezeu mai arătat ce cale să urmeze. Deodată a auzit un glas de sus, zicând: „Mănăstirea!” Din clipa aceea nu mai avea odihnă în suflet.

Cerând binecuvântarea duhovnicului său, fericitul Ioan şi-a luat cărţile sfinte, Crucea şi icoana Maicii Domnului din casa natală, fiind în zi de Duminică şi, călăuzit de Duhul Sfânt, a intrat în obştea Mănăstirii Neamţ. Stareţul mănăstirii, Episcopul Nicodim, l-a primit cu multă dragoste şi după ce l-a încredinţat icoanei făcătoare de minuni a Maicii Domnului din biserica voievodală, i-a rânduit ascultare la infirmerie şi la biblioteca mănăstirii, fiind foarte tăcut, ascultător şi smerit.

Între anii 1934-1935, face serviciul militar la Dorohoi, ca infirmier, având multă milă de cei bolnavi şi fiind iubit de toţi.

În toamna anului 1935 se reîntoarce în obştea Mănăstirii Neamţ, şi continuă aceeaşi ascultare de bibliotecar şi îngrijitor la bolniţă. Toţi se foloseau de smerenia, de blândeţea şi de dragostea lui şi cugetau că este un ales al lui Dumnezeu.

La 8 aprilie 1936, în Miercurea mare, din Săptămâna Sfintelor Patimi, fericitul rasofor Ilie Iacob este tuns în îngerescul cin călugăresc de arhiereul Valerie Moglan, noul stareţ al marii lavre împreună cu alţi doi fraţi rasofori, primind în călugărie numele de Ioan.

Dorind o viaţă duhovnicească pustnicească şi arzând cu inima pentru Hristos şi pentru Ţara Sfântă, unde S-a născut, a pătimit şi a înviat Domnul, fericitul monah Ioan Iacob pleacă în Ţara Sfântă împreună cu alţi doi monahi din lavră – Claudie şi Damaschin.

După ce se închină la toate sfintele locuri şi sărută Golgota mântuirii şi Mormântul Domnului, cei trei călugări se retrag să ierneze în obştea Mănăstirii Sfântul Sava din pustiul Iordanului. Apoi însoţitorii săi întorcându-se ia Mănăstirea Neamţ, fericitul monah Ioan Iacob se nevoieşte în continuare în Mănăstirea Sfântul Sava de lângă Betleem timp de zece ani, răbdând grele ispite, boli, şi încercări de la oameni şi de la diavoli.

Prima ascultare în obştea Sfântul Sava a fost cea de paraclisier. Cuviosul Ioan avea mare evlavie pentru biserică şi toate sfintele slujbe. Apoi făcea prescuri, menţinea curăţenia, suna clopotul de slujbă şi păstra o atmosferă de iubire, de smerenie şi milă faţă de toţi. Avea şi ascultarea de infirmier al mănăstirii şi îngrijea cu dragoste, atât pe călugării bătrâni şi bolnavi, cât şi pe numeroşii arabi şi beduini bolnavi sau răniţi în război care erau aduşi la infirmeria mănăstirii. Pentru aceasta îl iubeau şi-l căutau atât unii cât şi alţii, şi mai ales duhovnicul lui, ieroschimonahul Sava, un mare povăţuitor de suflete, macedonean, care ştia limba română şi mărturisea pe toţi călugării români nevoitori în Ţara Sfântă.

Astfel, ziua era în slujba obştii şi a bolnavilor, iar noaptea se nevoia singur în chilie cu multe rugăciuni de taină, cu metanii, lacrimi şi citiri din scrierile Sfinţilor Părinţi şi mai ales din Sfânta Evanghelie. Cunoscând bine limba greacă, traducea unele pagini alese patristice, din care se hrănea atât pe sine, cât şi pe cei ce veneau la el. Avea încă şi darul scrierii de învăţături şi versuri duhovniceşti, cu caracter moral, pe care le trimitea fraţilor săi din Ţara Sfântă, sau le dădea pelerinilor români care veneau spre închinare la Mormântul Domnului.

Între anii 1939-1940 fericitul sihastru Ioan Iacob s-a nevoit cu un ucenic român în pustiul Qumran şi într-o peşteră aproape de Marea Moartă. Aici a cunoscut pe monahul Ioanichie Pârâială, care apoi i-a rămas ucenic credincios până la obştescul sfârşit. Aici obişnuia să se roage noaptea singur în pustiul Iordanului cu mâinile şi inima înălţate la cer, hrănindu-se doar cu pesmeţi şi puţine fructe şi răbdând multe ispite de la diavoli.

Între anii 1940-1941, Cuviosul Ioan a stat cu mai mulţi călugări din Ţara Sfântă într-un lagăr pe Muntele Măslinilor, din cauza războiului, suferind grele ispite şi boală. Apoi, fiind eliberat, se reîntoarce la Mănăstirea Sfântul Sava şi continuă aceleaşi ascultări şi aceeaşi nevoinţă până în anul 1947 când este hirotonit diacon, la 13 mai în Biserica Sfântului Mormânt, cu aprobarea Patriarhului României, la recomandarea Arhimandritului Victorin Uraache, superiorul Căminului Românesc din Ierusalim. În acelaşi an, Cuviosul Ioan Iacob este hirotonit preot la Mormântul Domnului, de arhiereul Irinarh, şi este numit de Patriarhia Română egumen la Schitul românesc Sfântul Ioan Botezătorul de pe valea Iordanului, aproape de locul unde S-a botezat Domnul nostru Iisus Hristos.

Timp de cinci ani cât a dus această ascultare Cuviosul Ioan Iacob a săvârşit zilnic toate sfintele slujbe în limba română, a scris numeroase pagini patristice de învăţătură pentru călugări şi pelerini, a compus un bogat volum de versuri duhovniceşti, a înnoit chiliile şi biserica schitului şi mai ales viaţa duhovnicească din schit, ostenindu-se mult pentru primirea pelerinilor din ţară, pe care îi spovedea, îi împărtăşea şi le dădea sfaturi mântuitoare de suflet. Noaptea însă se nevoia singur, neştiut de nimeni, fie în chilie, fie ieşind să se roage pe valea Iordanului, încercând să urmeze după putere Cuvioasei Maria Egipteanca. Singurul său ucenic statornic era monahul Ioanichie, precum şi câteva maici românce bătrâne, Melania, Natalia, Galinia, Casiana şi Magdalena care îi erau fiice duhovniceşti şi se aflau sub ascultarea sa.

În luna noiembrie 1952, Cuviosul Ioan Sihastrul se retrage din ascultarea de egumen şi, împreună cu ucenicul său Ioanichie, intră în obştea mănăstirii Sfântul Gheorghe Hozevitul, din pustiul Hozeva, pe valea pârâului Cherit (Horat). Din vara anului 1953, fericitul Ioan se retrage cu ucenicul la o peşteră din apropiere, numită Chilia Sfintei Ana, unde, după tradiţie se ruga Sfânta Ana lui Dumnezeu să-i dăruiască o fiică, pe Maica Dom-nului. Alături de el, într-o altă peşteră se nevoia un monah cipriot, anume Pavel.

Aici s-a nevoit Sfântul Ioan Sihastrul cu ucenicul său timp de şapte ani de zile, ostenindu-se cu aspre nevoinţe, în rugăciuni neîncetate, în privegheri de toată noaptea, în postiri îndelungate, în lacrimi neştiute, în cugetări şi în doriri duhovniceşti, răbdând tot felul de ispite, suferinţe, lipsuri, lupte cu diavolii şi străinătate desăvârşită, aprinzându-se cu multă râvnă pentru iubitul său Mire Iisus Hristos şi slăvind pe Dumnezeu Cel în Treime lăudat.

La peşteră nu primea pe nimeni, căci şi urcuşul până sus se făcea greu pe o scară înaltă, comunicând cu cei ce veneau, mai ales prin rugăciune, prin unele scrieri sfinte şi prin ucenicul său. În sărbători mari şi în posturi Sfântul Ioan săvârşea Dumnezeiasca Liturghie în paraclisul peşterii Sfânta Ana şi se împărtăşeau amândoi cu Trupul şi Sângele lui Hristos, mulţumind lui Dumnezeu pentru toate. Iar în timpul zilei şi în clipe de răgaz, ieşea în gura peşterii, la lumină şi scria versuri religioase şi traducea pagini patristice din limba greacă. Mâncarea lui era o dată pe zi, pesmeţi, măsline, smochine şi apă, iar noaptea dormea câteva ore, pe o scândură, având o piatră drept pernă.

În vara anului 1960, era bolnav si suferea toate cu multă răbdare. Simţindu-şi aproape sfârşitul, miercuri 4 august s-a împărtăşit cu Sfinte Taine, iar joi dimineaţă la orele 5 şi-a dat sufletul în mâinile lui Hristos, fiind în vârstă de 47 de ani. După trei zile a fost înmormântat în aceeaşi peşteră de egumenul mănăstirii Sfântul Gheorghe, arhimandritul Amfilohie, iar la 8 august 1980 trupul său a fost aflat întreg, nestricat de vreme, răspândind bună mireasmă şi bucurie duhovnicească tuturor, ca semn că l-a preamărit Dumnezeu şi l-a numărat în ceata sfinţilor, pentru nevoinţa şi sfinţenia vieţii sale de pe pământ.

La 15 august, 1980, acelaşi egumen i-a pregătit raclă sculptată în lemn de chiparos, l-a aşezat în ea, cu mare cinste şi l-a dus în procesiune, împreună cu câţiva arhierei de la Patriarhia Ortodoxă din Ierusalim şi cu mii de pelerini care au venit la praznicul Adormirii Maicii Domnului, hramul acestei mănăstiri, şi au depus sfintele moaşte în biserica cu hramul Sfântul Ştefan din incintă, unde se află şi moaştele Sfântului Gheorghe Hozevitul. Din acea zi vin zilnic pelerini ortodocşi şi chiar catolici şi se închină la moaştele Cuviosului, cerându-i ajutorul, dintre care mulţi primesc sănătate şi cele de folos.

Această strămutare a moaştelor sfântului Ioan s-a făcut cu binecuvântarea patriarhului Benedict al Ierusalimului fiind cinstit de toţi ortodocşii ca sfânt, mai ales în România, Grecia, Cipru şi Ţara Sfântă.
Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, luând în considerare sfinţenia vieţii lui şi văzând cinstitele sale moaşte ce se păstrează nestricate cu darul lui Dumnezeu, l-a canonizat ca sfânt pe Cuviosul Ioan Iacob, la data de 20-21 iunie, 1992, sub numele de „Sfântul Ioan cel Nou de la Neamţ (Hozevitul)”, fixându-i-se zi de prăznuire, 5 august, data mutării lui la cele veşnice.

Cu ale lui sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi. Amin.

Cântarea a 7-a

Cinstim ostenelile tale, Sfinte Preacuvioase Părinte Ioane, lăudăm viaţa ta cea pustnicească şi ne închinăm cu evlavie icoanei tale. Mijloceşte cu rugăciunile tale la Hristos Dumnezeu să mântuiască lumea şi tara în care te-ai născut şi să ierte sufletele noastre.

Îngenunchem la racla cu sfintele tale moaşte cele făcătoare de minuni şi le sărutăm cu credinţă şi te rugăm toţi fiii tăi, Părinte, dăruieşte-ne acest odor de mare preţ, să ne fie mângâiere întru scârbe, vindecare bolilor noastre trupeşti şi sufleteşti, îndemnare celor râvnitori pentru Hristos şi mustrare celor neascultători care au părăsit Biserica lui Dumnezeu.

Ne căim de păcatele noastre, purtătorule de Dumnezeu părinte că tu, părăsind toate cele pământeşti, ai dobândit cu puţine osteneli cele cereşti. Iar noi, robindu-ne de cele trecătoare, ne-am depărtat de Hristos, Mântuitorul, pe care roagă-L, fericite, să miluiască lumea, ţara şi sufletele noastre.

Cu rugăciuni şi postiri, cu lacrimi şi privegheri şi cu minte curată şi neîntinată, ai biruit Firea şi pe diavoli, ai urmat marilor sihaştri de demult şi împreună cu sfinţii şi îngerii te-ai făcut lăudător al Preasfintei Treimi. Roagă-te, sfinte părinte Ioane, şi pentru sufletele noastre.

Apărător al dreptei credinţe, te-ai făcut, Cuvioase, că Evanghelia lui Hristos ai împlinit şi sfintele Lui porunci ai păzit; pe cei leneşi cu sfaturile tale i-ai deşteptat, pe călugări la rugăciune i-ai îndemnat, pe mireni la pocăinţă i-ai chemat, iar pe cei rău credincioşi, cu tărie i-ai mustrat.

Cum vom înceta a te lăuda pe tine, Sfinte Ioane părintele nostru, că te-ai făcut sălaş al Preasfântului Duh, cu sufletul arzând, cu inima încălzind, prin cuvânt însemnând şi prin tăcere pe cei mândri smerind. Roagă-te pentru toţi să se mântuiască sufletele noastre.

Slavă…

Întru tine s-a odihnit Hristos, împreună cu Tatăl şi cu Duhul iar întru noi stăpâneşte păcatul şi grjile cele trecătoare. Tinde spre noi mână de ajutor, părinte, deşteaptă-ne la pocăinţă şi prin rugăciunile tale. Învredniceşte-ne să odihnim pe Duhul Sfânt în inimile noastre.

Şi acum… a Născătoarei:

Cu ce cuvinte vom începe a te lăuda pe tine, Născătoare de Dumnezeu, că nu ne pricepem, fiind slabi şi lipsiţi de iubire. Ci, roagă-te pentru noi toţi, împreună cu Sfântul Ioan Părintele nostru, să se mântuiască lumea, ţara şi sufletele noastre.

Cântarea a 8-a

Vino la noi, purtătorule de Dumnezeu, Sfinte Ioane, lauda sihaştrilor, şi ne bucură cu moaştele tale cele făcătoare de minuni şi purtătoare de bună mireasmă, că nu avem alt ajutor în marea cea tulburată a acestei vieţi. Ci cu rugăciunile tale şi ale tuturor sfinţilor, scapă-ne de tot necazul, boala şi nevoia.

Vino la noi, iubitorule de Hristos părinte, şi ascultă cererile fiilor tăi sufleteşti şi întăreşte credinţa şi răbdarea fraţilor tăi din care te-ai născut, povăţuindu-ne pe toţi pe calea mântuirii.

Vino la noi fiii tăi, bunule părinte şi următorule al lui Hristos, cela ce te-ai arătat printre cei mai de pe urmă sfinţi şi mărgăritar de mare preţ al Bisericii Ortodoxe, şi ne învaţă cum să ne pocăim şi să iertăm ca să dobândim viaţa cea de veci.

Ai milă de noi fiii tăi şi ne dă tărie şi curaj, smerenie şi înţelepciune în lupta cea grea cu slujitorii iadului, şi prin rugăciunile tale, Sfinte Ioane, părintele nostru, ajută-ne să ne izbăvim de întuneric şi să dobândim lumina învierii în Hristos.

Slavă…

Binecuvintează-ne, bunule ostaş al lui Hristos, iubitorule de nevoinţă, care ai iubit pustia ca o căprioară şi cu sabia rugăciunilor tale ai tăiat capetele nevăzuţilor vrăjmaşi şi te-ai numărat cu sihaştrii şi cu sfinţii cei de demult.

Nu ne lăsa sărmani şi lipsiţi de rugăciunea şi de sfintele tale moaşte, Preacuvioase Părinte Ioane, lauda Mol-dovei, că nu avem alt rugător mai apropiat decât pe tine. Împacă-ne cu Hristos prin pocăinţă şi frate cu frate prin iertare, ca să putem dobândi bucuria mântuirii şi pacea duhului.

Binecuvântăm pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh, Domnul.

Te chemăm în ajutor, sfinte, nu ne uita; te lăudăm, preacuvioase, cu glas de bucurie, nu ne refuza; te aşteptăm la noi, părintele nostru Ioane, nu ne părăsi; îţi ieşim întru întâmpinare, nu ne lăsa singuri în vâltoarea ispitelor, acum la sfârşit de veacuri. Ci vino la noi fiii tăi şi ne mângâie prin rugăciunile şi cinstitele tale moaşte pe care cu credinţă le sărutăm.

Şi acum… a Născătoarei:

Cum să nu te lăudăm pe tine, Maica lui Hristos Dumnezeu, lauda îngerilor şi rugătoarea tuturor credincioşilor, că prin rugăciunile tale diavolii fug, ispitele se biruiesc, răutatea se stinge, ura se preface în bucurie, cei răi se fac buni prin pocăinţă şi noi ne mântuim.

Să lăudăm, bine să cuvântăm şi să ne închinăm Domnului, cântându-I şi preaînălţându-L întru toţi vecii.

„În focul cel mistuitor uniţi fiind tinerii, cei ce au fost cei dintâi în cinstirea de Dumnezeu, dar de văpaie nefiind vătămaţi, cântare dumnezeiască au cântat: binecuvântaţi toate lucrurile Domnului pe Domnul şi-L preaînălţaţi întru toţi vecii”.

Cântarea a 9-a

Lipsit fiind de cele pământeşti, te-ai îmbogăţit întru cele cereşti, agonisind prin multe osteneli cununa faptelor uita pe noi cei săraci şi slabi în cele duhovniceşti şi cere pentru noi de la Hristos iertare de păcate si odihnă veşnică sufletelor noastre.

Şi acum… a Născătoarei:

Bucură-te, Marie, Preasfântă Fecioară; bucură-te, Născătoare de Dumnezeu, nădejdea noastră; bucură-te, rugătoarea şi mijlocitoarea lumii înaintea Preasfintei Treimi. Nu înceta a te ruga, Stăpână, împreună cu toţi sfinţii şi cu Sfântul Ioan cel Nou de la Neamţ, să se mântuiască sufletele noastre.

Irmosul: „Înfricoşatu-s-a tot auzul de nespusa lui Dumnezeu pogorâre…”

LUMINÂNDA sfântului:

Întrarmându-te cu rugăciunea şi cu iubirea lui Hristos, fericite Părinte Ioane, ai luat Crucea şi, lăsând pe fraţii tăi, te-ai dus în pustiul Iordanului, unde bine te-ai nevoit, biruind pe diavoli şi slăbiciunile firii prin rugăciuni cu lacrimi, prin post şi mucenicească răbdare. Pentru aceasta acum, ajungând în lumina cerului şi în ceata sfinţilor, nu înceta a te ruga pentru noi fiii tăi cei ce cu dragoste te cinstim pe tine.

Slavă… Şi acum… a Înainteprăznuirii:

Cei ce dorim cu totul, după dumnezeiasca slavă, să tăiem norul trupului cel pământesc, suindu-ne în Muntele Taborului; şi cu Moise şi cu Ilie şi cu cei aleşi dintre ucenici să ne silim şi să ne învrednicim a ne face părtaşi dumnezeieştii străluciri celei neapropiate, lumină prin lumină luând.

Se cântă stihirile pe 4, glasul al 8-lea:
Podobie: „O, preaslăvită minune…”

Cuvioase Părinte Ioane, podoaba călugărilor din zilele noastre şi iubitorule de nevoinţă, din tinereţe ai luat Crucea lui Hristos şi i-ai urmat cu credinţă, biruind slăbiciunile firii şi ispitele diavoleşti, întrarmându-te cu rugăciunea şi cu postul şi străin în ţară străină fiind, te-ai logodit cu pustia, în toată viaţa ta, slăvind împreună cu îngerii pe Dumnezeu Cel în Treime lăudat şi preamărit.

Bunule nevoitor, lăsând patria ta, te-ai ostenit în Ţara Sfântă unde a înviat Hristos, cu călugării în lavră smerindu-te, cu pustnicii în pustiul Iordanului rugându-te şi cu sfinţii sihaştri în peşteră jertfindu-te pentru dragos-tea lui Dumnezeu. Pentru aceasta îţi cântăm: Bucură-te, Preacuvioase Părinte Ioane, lauda Moldovei şi cununa sihaştrilor şi te roagă pentru sufletele noastre.

Cu ce cuvinte şi cântări de laudă vom lăuda astăzi pe Sfântul Ioan cel Nou din lavra Neamţului, care în pustiul Iordanului s-a nevoit şi în peştera Sfânta Ana mulţi ani a sihăstrit, desăvârşit făcându-se şi în cetele sfinţilor numărându-se cu harul lui. Pentru aceasta cu evlavie să-l lăudăm: Bucură-te, Sfinte Ioane, Părintele nostru, lauda României şi a întregii Ortodoxii!

Slavă… glasul al 8-lea:

Veniţi toate cetele călugărilor să lăudăm astăzi într-un glas, după cuviinţă, pe Sfântul Ioan, crinul cel binecuvântat şi cu bunămireasmă, care a odrăslit în pământul Moldovei şi a fost închinat lui Hristos în lavra cea mare de la Neamţ şi în Ţara Sfântă a rodit şi să-i cântăm: Bucură-te, floare de mult preţ a călugărilor; bucură-te, sihastru desăvârşit în pustiul Iordanului; bucură-te, Preacuvioase Părinte Ioane, rugător neadormit pentru sufletele noastre!

Şi acum… a Înainteprăznuirii

Urmează Doxologia mare, troparul Cuviosului şi al Înainteprăznuirii, ecteniile şi apolisul.

Ceasul întâi

LA LITURGHIE

Fericirile, din Canonul Cuvioasei, Cântarea a 3-a, pe 4 şi de la Cântarea a 6-a pe 4.
Prochimen glas 4: Cinstită este înaintea Domnului moartea cuviosului Lui
Stih: Ce voi răsplăti Domnului pentru toate care mi-a dat mie.

Apostolul din Epistola întâi către Corinteni (IX, 2-12):
Fraţilor, voi sunteţi pecetea apostoliei mele…

Evanghelia de la Luca (VII, 37-50):
În vremea aceea, L-a rugat unul dintre farisei pe Iisus…

CHINONICUL
Întru veşnică pomenire va fi dreptul şi de auzul rău nu se va teme.

Sursa: Slujba Sfântului Ioan cel Nou de la Neamţ, Editura Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, Iaşi, 1996.

Mulțumiri sorei Anamaria. Domnul sa vă răsplătească dragostea!

 

ACATISTUL

Alcătuit de Arhimandritul Cleopa Ilie

După obişnuitul început, se zic:

CONDACELE ŞI ICOASELE:

Condacul 1:

Adunaţi-vă toţi iubitorii de Hristos, din Biserica Lui cea dreptmăritoare, la pomenirea Cuviosului Ioan Românul, care în Sfânta Mănăstire a Neamţului a fost călugărit şi în Sfânta Mănăstire Hozeva, din Ţara Sfântă, de Dumnezeu a fost proslăvit. Cu credinţă şi cu evlavie să-l cinstim şi aşa să-i cântăm: Bucură-te, Preacuvioase Părinte Ioane, care în viaţa ta marilor cuvioşi ai urmat!

Icosul 1:

Îngerească viaţă din copilărie dorind, de la fericita sa bunică credinţa a învăţat şi la toată fapta bună s-a deprins, pentru care şi noi, smeriţii, cu laude îl cinstim aşa:

Bucură-te, mlădiţă crescută din Buciumul Hristos;
Bucură-te, că la vremea cuvenită multora ai fost de folos;
Bucură-te, că la şcoala din Crăiniceni ai fost dat spre învăţătură;
Bucură-te, că şi acolo ai avut o purtare bună;
Bucură-te, că de jocurile copilăreşti şi tinereşti pururea ai fugit;
Bucură-te, că din copilărie obiceiurile cele bune ai iubit;
Bucură-te, că în sărbători şi duminici Sfintele Scripturi le citeai;
Bucură-te, că prin aceasta pe bunica ta o bucurai;
Bucură-te, că prin aceste citiri foarte pe ea o foloseai;
Bucură-te, că fericita ta bunică de mic dreapta credinţă te-a învăţat;
Bucură-te, că ea auzindu-te citind din sfintele cărţi, foarte se bucura;
Bucură-te, că şi pe alţi creştini cu citirea Sfintelor Scripturi i-ai luminat;
Bucură-te, Preacuvioase Părinte Ioane, care în viaţa ta marilor cuvioşi ai urmat!

Condacul al 2-lea:

Sfaturile fericitei tale bunici, care de la vârsta de şase luni te-a crescut şi dreapta credinţă te-a învăţat, foarte cu evlavie le-ai primit şi, după ce ai crescut, aducându-ţi aminte cu mare evlavie de sfaturile ei, în sfintele tale rugăciuni o pomeneai şi cu mulţumire lui Dumnezeu cântai: Aliluia!

Icosul al 2-lea:

Când aveai zece ani, fericita ta bunică s-a mutat către Dumnezeu şi tu ai rămas în grija unchiului tău şi fiindcă ai terminat clasele primare, unchiul tău te-a dat la gimnaziu şi apoi la liceu. Iar noi, pentru luminata ta minte, te lăudăm:

Bucură-te, că în şcolile ce ai urmat, unul dintre cei mai buni ai fost;
Bucură-te, că prin purtarea ta cea bună, multora ai fost de folos;
Bucură-te, că în toată vremea vieţii tale, ai fost blând şi credincios;
Bucură-te, căci chipul tău era întotdeauna luminos;
Bucură-te, că în duminici şi sărbători nelipsit de la biserică erai;
Bucură-te, că de distracţii şi obiceiuri lumeşti foarte te fereai;
Bucură-te, că prietenie cu cei evlavioşi aveai;
Bucură-te, că în inima ta focul dragostei de Hristos pururea îl aveai;
Bucură-te, că în timpul liber cu citirea sfintelor cărţi zăboveai;
Bucură-te, că natura foarte mult o iubeai;
Bucură-te, că de cântecul păsărilor din livezi te mângâiai;
Bucură-te, că văzând frumuseţile zidirii, pe Dumnezeu Îl lăudai;
Bucură-te, Preacuvioase Părinte Ioane, care în viaţa ta marilor cuvioşi ai urmat!

Condacul al 3-lea:

După terminarea liceului de la Cernăuţi, bun povăţuitor pe arhimandritul Eugen ai câştigat, care stareţului Sfintei Mănăstiri Neamţu te-a recomandat, unde cu mare evlavie ai venit şi lui Dumnezeu din inimă ai mulţumit, cântând: Aliluia!

Icosul al 3-lea:

Episcopul Nicodim, stareţul Sfintei Mănăstiri Neamţu, cu toată bunăvoinţa te-a primit şi la ascultarea îngrijirii de bolnavi te-a rânduit. Iar tu cu mare dragoste ascultarea ai primit-o, pentru care şi noi, ne-vrednicii, te lăudăm:

Bucură-te, că ascultarea ta la bolniţă multora a fost de folos;
Bucură-te, că bolnavilor le slujeai cu dragostea lui Hristos;
Bucură-te, că acolo la bolniţă peste un părinte duhovnicesc ai dat;
Bucură-te, că multe lucruri bune de la el ai învăţat;
Bucură-te, că acest părinte Iov se numea;
Bucură-te, că acest părinte duhovnicesc pe tine te călăuzea;
Bucură-te, că după câteva luni rasoforia ai primit;
Bucură-te, că după aceasta la biblioteca sfintei mănăstiri ai fost rânduit;
Bucură-te, că acolo multe cărţi sfinte ai citit;
Bucură-te, că din acea vreme cu arhimandritul Claudie te-ai întâlnit;
Bucură-te, că şi la bibliotecă fiind, de îngrijirea bolnavilor n-ai uitat;
Bucură-te, că şi la pravila bisericii totdeauna te-ai aflat;
Bucură-te, Preacuvioase Părinte Ioane, care în viaţa ta marilor cuvioşi ai urmat!

Condacul al 4-lea:

Când te pregăteai de plecare la Mormântul Domnului ai fost luat în armată, şi acolo la îngrijirea bolnavilor ai fost rânduit, pentru care din toată inima lui Dumnezeu ai mulţumit, cântând: Aliluia!

Icosul al 4-lea:

Când ai fost eliberat din armată, te-ai întors în obştea Sfintei Mănăstiri Neamţu, unde ţi s-a dat iarăşi ascultarea la bibliotecă; pentru care şi noi te cinstim:

Bucură-te, fiule al ascultării şi următorul lui Hristos;
Bucură-te, că multora ai fost de folos;
Bucură-te, că în ascultare fiind, cu mintea la Hristos priveai;
Bucură-te, că din inimă lui Hristos te rugai;
Bucură-te, că prin ascultare smerenia ai câştigat;
Bucură-te, că prin ascultare şi smerenie către desăvârşire ai alergat;
Bucură-te, că şi profesor la şcoala monahală ai fost rânduit;
Bucură-te, că şi acolo cu pilda vieţii pe toţi i-ai folosit;
Bucură-te, căci smerenia ta la mulţi s-a arătat;
Bucură-te, că prin faptele tale cele bune mai mult decât prin cuvinte pe elevi i-ai învăţat;
Bucură-te, că blândeţe, smerenie şi dragoste faţă de elevi aveai;
Bucură-te, că toată fapta bună cu pilda vieţii pe toţi îi învăţai;
Bucură-te, Preacuvioase Părinte Ioane, care în viaţa ta marilor cuvioşi ai urmat!

Condacul al 5-lea:

În Miercurea Sfintelor Patimi chipul îngeresc al călugăriei l-ai primit şi numele marelui Prooroc Ioan Botezătorul ţi s-a dat şi pentru buna rânduială a lui Dumnezeu ai mulţumit şi din inimă ai cântat: Aliluia!

Icosul al 5-lea:

Fost-ai vizitat la mănăstire de preotul din satul tău, căruia i-ai spus hotărârea ta de a pleca în Ţara Sfântă pentru toată viaţa. Pentru această sfântă hotărâre, noi nevrednicii, te lăudăm:

Bucură-te, că hotărâre sfântă ai luat;
Bucură-te, că de Dumnezeu în Ţara Sfântă ai fost chemat;
Bucură-te, că Dumnezeu din copilărie te-a ales şi te-a îndrumat;
Bucură-te, că lui Dumnezeu din copilărie şi din tinereţe ai urmat;
Bucură-te, că ajungând la Sfintele Locuri cu mare evlavie te-ai închinat;
Bucură-te, că la Mănăstirea Sfântului Sava te-ai închinoviat;
Bucură-te, că acolo mai multe ascultări ai primit;
Bucură-te, că tu cu mare dragoste şi sârguinţă le-ai împlinit;
Bucură-te, că pe bolnavii din sfânta mănăstire cu mare dragoste i-ai îngrijit;
Bucură-te, că paracliser şi clopotar ai fost rânduit;
Bucură-te, că foarte puţin noaptea dormeai;
Bucură-te, că masa o dată pe zi după-amiaza primeai;
Bucură-te, Preacuvioase Părinte Ioane, care în viaţa ta marilor cuvioşi ai urmat!

Condacul al 6-lea:

În Mănăstirea Sfântul Sava în scurtă vreme limba greacă ai învăţat şi multe din cărţile Sfinţilor Părinţi ai citit, apoi ca îngrijitor al bolnavilor ai fost rânduit şi cu mare dragoste i-ai îngrijit şi lui Dumnezeu din toată inima I-ai cântat: Aliluia!

Icosul al 6-lea:

Fost-ai în primejdie de moarte, Cuvioase Părinte Ioane, fiind atacat în Valea Cedrilor de nişte hoţi. Dar mila şi ajutorul lui Dumnezeu te-au scăpat cu viaţă, pentru care şi noi, nevrednicii, mulţumim lui Dumne-zeu, Care te-a ocrotit, şi zicem aşa:

Bucură-te, că îndurarea lui Dumnezeu din primejdie de moarte te-a salvat;
Bucură-te, că de moarte năprasnică ai scăpat;
Bucură-te, că de multe ori şi bolnav erai;
Bucură-te, că în toate ajutorul lui Dumnezeu îl cereai;
Bucură-te, că la linişte şi la pustie te-ai gândit;
Bucură-te, că luând blagoslovenie de la duhovnicul tău în pustia Qumran te-ai liniştit;
Bucură-te, că de acolo în peştera Calomona ai venit;
Bucură-te, că pe ucenicul Ioanichie l-ai dobândit;
Bucură-te, că acolo un an şi jumătate ai sihăstrit;
Bucură-te, că în această peşteră Acatistul Adormirii Maicii Domnului din limba greacă l-ai tradus;
Bucură-te, că bolile pe tine acolo aproape te-au distrus;
Bucură-te, că de acolo în vremea războiului ai plecat;
Bucură-te, Preacuvioase Părinte Ioane, care în viaţa ta marilor cuvioşi ai urmat!

Condacul al 7-lea:

Din lagărul englez te-ai dus din nou la Mănăstirea Sfântul Sava, fiind iarăşi paraclisier şi îngrijitor de bolnavi, pe care cu mare dragoste şi milă i-ai îngrijit şi pentru toate mulţumind lui Dumnezeu, din inimă Îi cântai: Aliluia!

Icosul al 7-lea:

Cu înalta binecuvântare a patriarhului Ierusalimului, precum şi a patriarhului Nicodim al Bisericii Ortodoxe Române, ai fost hirotonit preot de preasfinţitul Victorin; pentru care şi noi, nevrednicii, cu laude te cinstim:

Bucură-te, că numai de ascultare preoţia ai primit;
Bucură-te, că după aceea egumen la schitul românesc de la Iordan ai fost rânduit;
Bucură-te, că şi acolo multe lipsuri aveai;
Bucură-te, căci pentru acest lucru tu nu te plângeai;
Bucură-te, că din mila unui credincios hrană ai primit;
Bucură-te, că acolo cinci ani ai stăreţit;
Bucură-te, că după aceasta în pustia Hozeva cu ucenicul tău Ioanichie te-ai retras;
Bucură-te, că în Peştera Sfintei Ana ai rămas;
Bucură-te, că acolo şapte ani ai sihăstrit;
Bucură-te, că program de scris ţi-ai rânduit;
Bucură-te, că multe traduceri în româneşte din cărţile Sfinţilor Părinţi ai făcut;
Bucură-te, că şi în această sfântă peşteră multe nevoinţe ai răbdat;
Bucură-te, Preacuvioase Părinte Ioane, care în viaţa ta marilor cuvioşi ai urmat!

Condacul al 8-lea:

Trăind în mare sărăcie, căldura soarelui răbdând şi umezeala peşterii suferind, toată noaptea în rugăciuni şi metanii o petreceai şi din inimă, cu lacrimi, lui Dumnezeu cântai: Aliluia!

Icosul al 8-lea:

O dată pe zi hrană primeai, cu pesmeţi şi cu smochine te hrăneai, în sărbătorile mari Sfânta Liturghie în Peştera Sfintei Ana o săvârşeai şi acolo cu Preacuratele Taine te împărtăşeai. Pentru care şi noi, nevrednicii, cinstind viaţa ta cea pustnicească, te lăudăm, zicând:

Bucură-te, că o dată pe zi hrană primeai;
Bucură-te, că acolo în peşteră petrecând, cu gândul la cele cereşti pururea erai;
Bucură-te, că în peştera ta foarte rar pe cineva primeai;
Bucură-te, că faţă de dreapta credinţă mare râvnă aveai;
Bucură-te, că pe cei ce veneau la tine pururea frica de Dumnezeu îi învăţai;
Bucură-te, că celor ce veneau la tine din scrierile Sfinţilor Părinţi le citeai;
Bucură-te, că de mila şi dragostea Mântuitorului către oameni totdeauna vorbeai;
Bucură-te, că de înfricoşatele Patimi ale Domnului le aminteai;
Bucură-te, că de ceasul morţii aminte le aduceai;
Bucură-te, că la citirea Psaltirii zăboveai;
Bucură-te, că citirea dumnezeieştilor Scripturi ca pe o hrană duhovnicească o aveai;
Bucură-te, că în toate faptele bune Sfinţilor Părinţi te asemănai;
Bucură-te, Preacuvioase Părinte Ioane, care în viaţa ta marilor cuvioşi ai urmat!

Condacul al 9-lea:

Voind Preaînduratul şi Preamilostivul Dumnezeu să te cheme la Sine, o boală grea ţi-a trimis, iar tu, cu-noscând că ţi-a venit ceasul plecării din această lume, cu Sfintele şi Preacuratele Taine te-ai împărtăşit şi din adâncul inimii tale ai chemat mila lui Dumnezeu, cântând: Aliluia!

Icosul al 9-lea:

Auzind de adormirea ta stareţul Mănăstirii Hozeva, Preacuviosul Amfilohie, a venit cu câţiva călugări şi cele spre înmormântarea ta au rânduit, cântând aşa:

Bucură-te, ostaşul lui Hristos cel adevărat;
Bucură-te, că lupta cea bună te-ai luptat;
Bucură-te, că şi călătoria ta spre cer acum s-a terminat;
Bucură-te, că de la Dumnezeu cununa biruinţei ai luat;
Bucură-te, sluga lui Hristos care bine te-ai nevoit;
Bucură-te, că nevoinţele tale acum au luat sfârşit;
Bucură-te, că stareţul Amfilohie slujba înmormântării a început;
Bucură-te, că o mare minune s-a făcut;
Bucură-te, că păsărele în cârduri veneau;
Bucură-te, că ele cu glasuri jalnice lângă sicriul tău ciripeau;
Bucură-te, că păsărelele după tine plângeau;
Bucură-te, că în viaţa ta pe ele le-ai ajutat;
Bucură-te, Preacuvioase Părinte Ioane, care în viaţa ta marilor cuvioşi ai urmat!

Condacul al 10-lea:

Trimis-a Preabunul Dumnezeu la înmormântarea ta mare mulţime de păsărele care zburau peste capetele celor ce erau acolo şi băteau din aripi deasupra sicriului tău. Acestea văzându-le cei adunaţi acolo, au cunoscut minunea şi lui Dumnezeu cântau: Aliluia!

Icosul al 10-lea:

Voind Preasfântul Dumnezeu să descopere sfintele tale moaşte, un arhimandrit grec din America, care a fost în tinereţe pustnic împreună cu tine în pustia Ruva, a auzit în vis glasul tău, care de trei ori i-a zis: „Dacă vrei să mă vezi, vino până la Peştera Sfintei Ana, din pustia Iordanului”. Acela, neştiind că te-ai mutat la Domnul, a venit să se închine la Mormântul Domnului, iar de acolo la Peştera Sfintei Ana, unde a rugat pe stareţul Amfilohie să-i arate mormântul tău. Luând deci blagoslovenie, au deschis mormântul şi văzând toţi buna-mireasmă care ieşea din trupul tău, închinându-se, cu mare bucurie au cântat:

Bucură-te, Cuvioase Părinte Ioane, că Dumnezeu pe tine te-a mărit;
Bucură-te, că noi tocmai din America la tine am venit;
Bucură-te, că Dumnezeu spre folosul nostru şi al multora te-a proslăvit;
Bucură-te, că de această minune îndată mulţi au auzit;
Bucură-te, că douăzeci de ani după moartea ta Dumnezeu întru nestricăciune te-a păzit;
Bucură-te, că bună-mireasmă din sfintele tale moaşte foarte s-a răspândit;
Bucură-te, că nici hainele tale cu nimic nu s-au schimbat;
Bucură-te, că acest lucru pe toţi i-a spăimântat;
Bucură-te, că mulţi cu lacrimi în ochi către tine se rugau;
Bucură-te, că alţii cu mare glas pe Dumnezeu lăudau;
Bucură-te, că toţi de această minune s-au mirat;
Bucură-te, că şi călugării de la Mănăstirea Hozeva s-au spăimântat;
Bucură-te, Preacuvioase Părinte Ioane, care în viaţa ta marilor cuvioşi ai urmat!

Condacul al 11-lea:

Stareţul Amfilohie împreună cu monahii de la Mănăstirea Hozeva au adus sfintele tale moaşte de la Peştera Sfintei Ana la mănăstirea lor. Pentru această preaslăvită minune au dat slavă Bunului Dumnezeu, cântând: Aliluia!

Icosul al 11-lea:

Aşezat-au sicriul cu sfintele tale moaşte lângă sicriul Sfântului Gheorghe Hozevitul, ctitorul acestei mă-năstiri. Deschizând apoi sicriul şi văzându-te neatins de stricăciune, au simţit o bună-mireasmă şi cu toţii au slăvit pe Dumnezeu, zicând:

Bucură-te, Cuvioase Părinte Ioane, slava monahilor din Mănăstirea Hozeva unde un timp te-ai nevoit;
Bucură-te, că sfintele tale moaşte arată că eşti desăvârşit;
Bucură-te, că Dumnezeu, cu darul Său, sfintele tale moaşte le-a împodobit;
Bucură-te, că prin tine Dumnezeu pe pământ S-a preaslăvit;
Bucură-te, că Dumnezeu pe tine cu nestricăciune te-a cinstit;
Bucură-te, mlădiţă sfântă din neamul românesc;
Bucură-te, podoaba cinului călugăresc;
Bucură-te, că prin tine cinstirea sfinţilor iarăşi se dovedeşte;
Bucură-te, că prin tine minunea lui Dumnezeu întru sfinţi se adevereşte;
Bucură-te, că Dumnezeu prin tine, o minune a secolului nostru a arătat;
Bucură-te, sluga lui Dumnezeu cu slavă şi cu cinste încununat;
Bucură-te, că darul şi puterea lui Dumnezeu întru tine s-au arătat;
Bucură-te, Preacuvioase Părinte Ioane, care în viaţa ta marilor cuvioşi ai urmat!

Condacul al 12-lea:

Patriarhul Benedict al Ierusalimului, auzind de minunea cu sfintele tale moaşte, a trimis trei arhierei la Sfânta Mănăstire Hozeva, pentru a le vedea şi a rândui unde să le aşeze. Făcându-se toate cu bună cuviinţă, au dat slavă lui Dumnezeu, cântând: Aliluia!

Icosul al 12-lea:

Învăţat-ai, Preacuvioase Părinte Ioane, cât ai fost în viaţă, pe toţi monahii şi creştinii care veneau la tine să păstreze cu mare scumpătate dreapta credinţă întru Hristos, chiar cu preţul vieţii, şi multe manuscrise ai lăsat de mare folos sufletesc. Pentru care toţi cei drept-credincioşi cu mare evlavie te cinstim, zicând:

Bucură-te, Preacuvioase Părinte Ioane, care cu viaţa şi cu învăţătura pe mulţi i-ai luminat;
Bucură-te, a monahilor pildă de urmat;
Bucură-te, că multe suferinţe şi boli ai răbdat;
Bucură-te, că după douăzeci de ani de la adormirea ta, sfinţenia vieţii tale Dumnezeu a arătat;
Bucură-te, căci pentru aceasta mulţi pe Dumnezeu au lăudat;
Bucură-te, făclie duhovnicească în pământ ascunsă;
Bucură-te, făclie în sfeşnicul Bisericii de Dumnezeu pusă;
Bucură-te, că pe mulţi cu cuvântul şi cu pilda vieţii ai luminat;
Bucură-te, că adevărata credinţă pe toţi i-ai învăţat;
Bucură-te, că acum în ceata sfinţilor petrecere ai aflat;
Bucură-te, al Bisericii Ortodoxe fiu adevărat;
Bucură-te, ostaş duhovnicesc al Marelui Împărat;
Bucură-te, Preacuvioase Părinte Ioane, care în viaţa ta marilor cuvioşi ai urmat!

Condacul al 13-lea:

O, Preacuvioase Părinte Ioane, care din neamul românesc ai răsărit şi în Ţara Sfântă Dumnezeu te-a proslăvit, numele marilor Prooroci Ilie şi Ioan Botezătorul în viaţă le-ai purtat şi lor după putinţă le-ai urmat. Roagă-te pururea pentru noi, nevrednicii, ca să aflăm milă în ziua Judecăţii de apoi şi împreună cu tine să cântăm lui Dumnezeu: Aliluia! (acest condac se zice de trei ori)

Apoi iarăşi se zic
Icosul întâi: Îngerească viaţă… şi
Condacul întâi: Adunaţi-vă toţi iubitorii de Hristos…

şi îndată se spune această

RUGĂCIUNE

O, Preacuvioase Părinte Ioane, care cu darul lui Dumnezeu din fragedă copilărie ai mers pe calea cea sfântă a desăvârşirii, iar Preabunul şi Preaînduratul Dumnezeu a binevoit să te proslăvească pe pământ şi în cer, te rugăm, auzi-ne şi pe noi, nevrednicii şi păcătoşii, care îndrăznim să venim cu toată evlavia şi umilinţa către tine, ca să te rogi Preabunului Dumnezeu, ca şi nouă să ne ajute cu mila şi cu îndurările Sale şi prin rugăciunile tale să mergem pe calea cea sfântă a poruncilor Lui şi din toată inima să ne silim a lucra cele bune spre folosul sufletelor noastre. Fie ca, prin mila şi îndurarea lui Dumnezeu şi prin sfintele tale rugăciuni, să avem şi noi milă şi îndurare în ceasul morţii noastre şi în ziua Judecăţii de apoi. Amin.

Sursa: Acatistier, Acatiste alcătuite de Arhimandritul Cleopa Ilie, Ed. Mănăstirea Sihastria 2005, p. 215-229 Acatistul Sf. Ioan de la Neamţ.
 

 SCRIERI

 

Fraţilor şi surorilor întru Hristos,

Aceste rânduri le scriu numai pentru cei care nu s-au amăgit de covrigi roşii şi care se feresc de vântul înşelăciunii.

Pentru ceilalţi care au început să dănţuiască „hora Crivăţului” nu mai am nimic de scris. Cine a avut urechi de auzit, acela a căutat să audă strigătul meu şi cine mai are ochi de văzut, poate să vadă cum stau lucrurile… Eu am tunat şi am fulgerat către toţi (prin foile mele) ca să vă feriţi de bătaia vântului de Miază-Noapte.

Iar acum când a început ploaia cu banii roşii, eu nu mai strig la nimeni. Cei statornici în credinţă îşi păzesc paşii de alunecare, iar cei slabi din fire şi dornici de mărire se poticnesc la vale. Mare este taina credinţei, dar puţini o păzesc astăzi neprihănită.

Nu vă miraţi că îndrăznesc să zic vorba asta, că mulţi se botează, însă darul puţini îl păstrează. Când vedeţi pe unii că aleargă singuri spre înşelăciune, atunci să cunoaşteţi că la unii ca aceştia pecetea darului este ştearsă şi uşor se prăpăstuiesc. Atunci sfaturile nu se mai lipesc de ei şi făgăduinţele se calcă fără milă.

Dar noi, fraţilor, să-i lăsăm pe aceştia în „sloboda” lor fericită, să urmăm calea cea strâmtă şi nu vom greşi.

În curtea lui Caiafa de astăzi să nu intrăm (adică în mreaja stăpânirii), căci slugile cele viclene ne ispitesc şi nu cumva să pătimim ca Sfântul Apostol Petru. Lăsaţi să se încălzească la foc slugile cele năimite, iar noi să urmăm pe Domnul ca şi Sfintele Mironosiţe.

În calea noastră stau la pândă vameşii şi fariseii veacului acestuia, dar să nu ne fie frică. „Îndrăzniţi, zice Domnul, Eu am biruit lumea.”

Am auzit că unii dintre cei râvnitori au avut ciocniri de cuvinte, cu ceata noilor dregători. Nu vă tulburaţi fraţii mei, căci abia a început ploaia „covrigilor”. Pe mulţi poate să-i „ude” dacă nu vor fi cu pază şi cele care se văd astăzi, sunt mici faţă de cele ce urmează.

Eu unul vă sfătuiesc pe cei cari urmaţi tradiţiile noastre strămoşeşti, să nu vă tulburaţi şi cu alţii să nu discutaţi.

Biruinţa noastră nu se dobândeşte cu sfadă şi cu pleftureală, ci cu blândeţe şi cu dreaptă socoteală. Din sfadă nu iese decât tulburare şi duşmănie. Războiul nostru este nevăzut şi armele noastre trebuie să fie arme duhovniceşti şi anume: sabia Duhului, care este Cuvântul lui Dumnezeu şi Pavăza Credinţei, cu care putem stinge toate săgeţile vicleanului cele aprinse, cum ne învaţă Sf. Apostol Pavel. Pe cei slabi să-i întărim, iar pe cei vicleni să-i ocolim. Pe cei năimiţi şi pe cei urgisiţi să-i lăsăm în pace, căci sunt acum mărişori şi pot pricepe semnele vremii. Dacă nu se învaţă din păţaniile altora, atunci lăsaţi-i să guste singuri din „covrigii” stăpânirii roşii. Aceşti covrigi sunt vopsiţi cu sângele mucenicesc al fraţilor noştri credincioşi din ţară. Ei pătimesc acum ca robii la munca silnică, iar din sudoarea şi din sângele lor se plămădesc bacşişuri pentru propagandă. Tot ce iese azi din ţară (de după perdeaua roşie) este ca să farmece ochii şi să astupe urechile celor bicisnici şi neştiutori. Nu mai faceţi vorbă cu ei şi nici nu căutaţi să-i pârâţi ori să-i denunţaţi, ci mai vârtos s-ar cădea să-i plângem pe unii ca aceştia, căci nu ştiu sărmanii la care „domnii au slujit şi câtă pagubă vor dobândi”.

Înainte de a încheia rândurile acestea, vă amintesc de cuvântul Scripturii care zice: „Vrăjmaşii omului sunt casnicii lui” şi iată anume pentru ce: când fraţii noştri de o credinţă şi de un sânge se fac coadă de topor, adică unelte ale vrăjmaşului credinţei, atunci vătămarea noastră este negrăit de mare, zice Sf. Apostol Pavel; nu vă plecaţi grumazul sub jug străin. Să stăm bine, să stăm cu frică întru Sfânta credinţă şi să arătăm „Mila Păcii” către toţi, cu darul Domnului nostru Iisus Hristos. Amin.

<sus

Despre Întristare – Boldul învierii sufletești și boldul morții. Întristarea.

În Patericul Sfinților Părinți scrie despre un frate care mult se întrista și plângea mereu pentru păcatele sale. Într-o zi I s-a arătat lui Domnul, zicându-i: “Ce plângi, omule, ce te întristezi așa?” și a răspuns fratele: “Nu voiești, Doamne, să plâng și să mă mâhnesc, căci cu atâtea Te-am scârbit?” Atunci Domnul, întinzându-și mâna, a pus-o pe capul lui, zicând: “De acum nu te mai scârbi, de vreme ce tu Te-ai scârbit pentru Mine, Eu nu Mă voi scârbi asupra ta, căci dacă sângele Meu l-am dat pentru tine, cu mult mai vârtos îți voi da iertare și ție și la tot sufletul care se pocăiește curat!“

După aceasta, venindu-și în sine, fratele s-a aflat cu inima plină de toată bucuria și s-a încredințat că Domnul a făcut milă cu dânsul. Deci, toată viața lui a petrecut-o cu multă smerenie, mulțumind lui Dumnezeu totdeauna. Din această pildă se vede cât de mare este folosul pe care-l dobândim din întristarea cea după Dumnezeu și cât de mult prețuiește Dumnezeu această întristare a noastră.

Întristarea este de două feluri și anume: este întristare care omoară sufletul și este întristare care sfintește sufletul. Întristarea care este amestecată cu deznădejde este boala otrăvitoare pentru suflet, pentru aceasta zice și Sfântul Apostol Pavel: “Să nu vă întristați ca cei ce n-au nădejde“. Iar întristarea cea pentru păcate, care este însoțită cu nădejdea mântuirii vine din lucrarea Duhului Sfânt, care ne vorbește prin glasul conștiinței. Mustrarea această a conștiinței, care nu se desparte de nădejde este călăuza cea sfântă care ne duce spre mântuire.

În cartea cea pentru Mărturisire scrisă de Sf. Nicodim Aghioritul (în grecește) aflăm următoarele cuvinte despre boala întristării celei fără de nădejde, care se mai cheamă și deznădăjduire: “Deznădăjduirea este răutatea cea mai mare și cea mai vătămătoare din toate răutățile“. Deși toate păcatele sunt potrivnice lui Dumnezeu, sunt numai pe de-o parte dimpotrivă, pe când deznădejdea este pe de-a-ntregul împotriva lui Dumnezeu, în toate direcțiile și în toate privințele, căci ea combate pe Dumnezeu și-L scoate afară din suflet, socotind răutatea drept Dumnezeu și pe diavol pricinuitor al răutății.

Omul cel cuprins de boala deznădejdii socotește că răutatea este mai puternică decât bunătatea lui Dumnezeu și mai nemărginită decât însăși nemărginirea lui Dumnezeu. De vreme ce el nu mai crede că Dumnezeu poate să-l mântuiască, prin aceasta omul socotește că răutatea este mai presus decât Dumnezeu.

Dar oare poate să fie o necinstire și o nechibzuință mai mare ca aceasta? Adică a socoti cineva că neputinciosul păcat este mai tare decât Cel Atotputernic sau că cel scurt întrece pe Cel nemărginit și cel fără ființă ar fi mai presus decât Cel pururea fiitor? Pentru aceasta scrie la “Mărturisirea Ortodoxă” că deznădăjduirea este un păcat împotriva Duhului Sfânt.

Sfântul Vasile cel Mare zice că dacă s-ar putea măsura adâncul milostivirii lui Dumnezeu, atunci ar fi iertat, adică s-ar îngădui și deznădăjduirea, socotind mulțimea păcatelor noastre. Dar câtă vreme păcatele noastre se pot număra și se pot măsura, pe când mila și îndurarea lui Dumnezeu este cu totul nemăsurată, deci pentru asta nu se cade să fie deznădăjduirea, ci să cunoască omul mila lui Dumnezeu și să-și arate la duhovnic păcatele sale.

Deznădăjduirea este împotriva judecății celei drepte căci ea nu are loc între cele omenești și iată pentru ce anume: câtă vreme cel care a păcătuit mai trăiește încă, acesta este semn că Dumnezeu îl primește și nu l-a părăsit. Nu l-a pierdut, așa cum se cuvenea atunci când a păcătuit, ci l-a lăsat să trăiască, anume ca să se pocăiască. Despre asta ne încredințează Sf.Grigorie Palama.

Deznădăjduirea este semănată de către diavol, după cuvântul Sf. Efrem Sirul, căci înainte de a săvârși omul păcatul, îi șoptește că nimic nu este păcatul, iar după cădere îi zice că păcatul este atât de mare, încât nu mai este iertare pentru el.

În sfârșit, să fim încredințați că deznădăjduirea este împotriva Sfintelor Scripturi din Legea Veche și din Legea Nouă. Căci în Sfânta Scriptură se înfățișează de mii de ori mila cea negrăita a lui Dumnezeu, prin care primește totdeauna pe cei păcătoși.

Atâtea și atâtea pilde arată potrivnicia deznădăjduirii. Atâția păcătoși, împovărați cu nenumărate păcate arată că s-au mântuit de la începutul lumii numai pentru că nu și-au pierdut nădejdea, cum au fost: Lameh, Manase, Nabucodonosor, David împăratul, apoi femeia cea desfrânată, vameșul cel smerit, Fiul cel pierdut, tâlharul cel credincios, Pavel cel habotnic și Petru verhovnicul, precum și toți ceilalți care s-au mântuit. Păcatul deznădejdii este și împotriva cuvintelor Sfinților Părinți care învață pe cei păcătoși să nădăjduiască la mila lui Dumnezeu și să arunce deznădejdea, dovedind că nu este niciun păcat care să biruiască iubirea de oameni a lui Dumnezeu.

“Fericit este omul care nădăjduiește spre Domnul” – zice Sf.Proroc David – “Că prin nădejdea aceasta ne-am mântuit” strigă Sf.Ap.Pavel”.

Sursa: Sfântul Ioan Iacob Românul, “Hrană duhovnicească“, Editura Lumină din Lumină, 2006.

<sus

Poezii ale Sfântului Ioan de la Neamţ (Hozevitul).

Imnul Credinţei

O, preavoslavnică credinţă,
Tăria sufletului meu,
Prin tine mi s-a dat putinţă
Să caut către Dumnezeu.

Când sufletul se alăptează
Cu darul tău dumnezeiesc,
Durerea mea se alinează
Şi scârbele se potolesc.

Când valurile ameninţă
Ca să scufunde „luntrea mea”
În tine Sfânta mea credinţă
Mă sprijinesc de-a pururea.

Iar când de multă slăbiciune
Greşesc Celui ce m-a zidit,
Îmi dai curaj la rugăciune
Să nu fiu deznădăjduit.

În viaţa asta necăjită
Cu tine eu mă întăresc,
Credinţă prea blagoslovită,
Odorule dumnezeiesc!

Atunci când vreau să mă doboare
Vrăjmaşii cei neîmpăcaţi,
La tine eu găsesc scăpare
Şi ei rămân prea ruşinaţi.

Iar la sfârşitul vieţii mele
Nădăjduiesc că şi atunci
Adăposti-mă-vei de rele
Şi de înfricoşate munci.
Turnul Babel
(din vremea noastră)

Mintea omului de astăzi
Umblă după născociri,
Care pregătesc pierzarea
Necăjitei omeniri.

Goana după stăpânire
Şi nesaţiul de averi
Izgoneşte iarăşi pacea
Care ne zâmbise ieri.

Dragostea cea creştinească
Stă departe, la surghiun,
Iar în urmă creşte ura
Contra „binelui străbun”.

Lumea vrea ca să-şi croiască
Viaţă fără Dumnezeu
De aceea cu grăbire
Face născociri mereu.

Un potop de bună voie
Singură şi-a pregătit
Iar pe „chivotul salvării”
Lumea l-a dispreţuit.

Omul îşi găteşte iarăşi
„Turnul Babel” pe pământ,
Vrând să strice temelia
„Sfântului Aşezământ”.

„Limbile” aproape toate,
Iarăşi s-au amestecat
Şi nu-i mult până le vine
Ceasul de încăierat!
Vântul pustiirii
(Urgia cerească)

Iarăși lupte, iarăși sânge
Iarăși zgomot de război,
Iarăși lacrimi nesfârșite,
Iarăși valuri și nevoi!

Când a șters sărmana lume
Lacrima de pe obraz,
Au venit năpraznic iarăși
Alte valuri de necaz.

Văduvele iar vor plânge
Cu bătrânii cei sărmani
Și copiii vor rămâne
Iar cu miile orfani.

Pustii-se-vor orașe
Și pe mulți îi vor robi,
Unde sunt cântări deșarte,
Gloanțele vor dănțui.

Iar în locul răsfățării
Și al luxului nebun,
Va domni de-acuma groaza
Și cutremurul de tun.

Care azi, (de zburdăciune),
Umblă goi, nerușinați,
Vor ajunge ca să umble
De nevoie dezbrăcați.

Când sporește răutatea
Se scârbește Dumnezeu,
Pentru asta vin în lume
Și războaiele mereu!

(Cea din urmă poezie scrisă
de Sf. Ioan Iacob, la 15 iulie 1960)
Sursa: Sfântul Ioan Iacob Românul, “Hrană duhovnicească“, Editura Lumină din Lumină, 2006.

 

Sursa: http://sfintiromani.ro