Canon de rugăciune către Sfântul Ierarh Nectarie din Eghina
Troparul Sfântului Ierarh Nectarie din Eghina, glasul 1:
Pe cel născut în Silivria şi ocrotitorul Eghinei, pe acela ce s-a arătat în vremurile din urmă prieten adevărat al virtuţii, pe Sfântul Ierarh Nectarie să-l cinstim cei credincioşi ca pe un Dumnezeiesc slujitor al lui Hristos, că izvorăşte bogate vindecări celor ce cu evlavie strigă: Slavă lui Hristos, Celui Ce te-a proslăvit! Slavă Celui Ce minunat te-a arătat! Slavă Celui Ce prin tine lucrează tuturor tămăduiri!
Troparul Sfântului Ierarh Nectarie de la Eghina, glasul al 4-lea:
Întru cuvioşie ai vieţuit, ca un înţelept ierarh, proslăvind pe Domnul cu viaţa ta cea plină de virtuţi, Sfinte Nectarie Cuvioase; pentru aceasta, proslăvindu-te cu puterea Mângâietorului, demonii goneşti şi pe cei bolnavi îi tămăduieşti, care vin cu credinţă la dumnezeieştile tale moaşte.
Cântarea 1, glasul 1.
Stih: Sfinte Părinte Nectarie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.
Întunecarea minţii mele cu lumina rugăciunilor tale risipeşte-o şi dă-mi cuvânt ca, luminat să laud, făcătorule de minuni Sfinte Ierarhe Nectarie, Dumnezeiească pomenirea ta.
Stih: Sfinte Părinte Nectarie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.
Răsărind ca un soare neapus în anii cei de pe urmă, cu lumina faptelor tale tuturor marginilor le străluceşti, părinte, în chip minunat, lumina Evangheliei.
Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.
Prin curăţia vieţii tale călcând, Sfinte Nectarie, pe urmele vechilor arhierei ai lui Hristos, de acelaşi nume cu ei te-ai şi arătat părtaş.
Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).
Firea Cea necuprinsă purtând-o în pântecele Tău şi nearzându-te, cu trup ai născut, Fecioară Preacurată, fără de schimbare şi amestecare, pe Hristos, Făcătorul tuturor.
Cântarea a 3-a.
Stih: Sfinte Părinte Nectarie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.
Cu sfinţenia învăţându-te din tinereţe, părinte, Dumnezeiasca dragoste ai ales, a urma lui Hristos, Ierarhe Nectarie şi de toată deşertăciunea cu înţelepciune te-ai îndepărtat.
Stih: Sfinte Părinte Nectarie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.
Cu graiurile buzelor tale, părinte, picuri dulceaţa cerească celor ce cu credinţă primesc cuvântul tău şi călăuzeşti la cele bune cugetul credincioşilor.
Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.
Nouă podoabă a ierarhilor te-ai arătat, Sfinte Ierarhe Nectarie, îmbrăcând sfinţenia cea adevărată prin curăţia vieţuirii tale; pentru aceasta, te lăudăm.
Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).
Înfrumuseţată fiind mai presus de cuget cu strălucirile fecioriei, pe Dumnezeu cu trup mai presus de fire Îl naşti, Preacurată şi osânda Evei cu naşterea ta ai dezlegat-o.
Cântarea a 4-a.
Stih: Sfinte Părinte Nectarie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.
Cu sfinţenie săvârşind viaţa ta pe pământ, părtaş al cortului tuturor sfinţilor te-ai arătat în cer; iar racla moaştelor tale izvorăşte sfinţire şi mântuire celor ce se sfârşesc, ierarhe, de boli şi de necazuri.
Stih: Sfinte Părinte Nectarie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.
Preoţit-ai întru curăţie şi cuvioşie, înţelepte, ca un preot bineplăcut lui Hristos Atotputernicul şi ca pe o jertfă curată I-ai adus prinos viaţa ta cea fără de prihană, ierarhe; pentru aceasta, după vrednicie ai fost proslăvit.
Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.
De felurite boli şi patimi cumplite vindecă în chip minunat capul tău cel preasfânt; că în acesta sălăşluind Dumnezeiescul har, în multe feluri lucrează celor ce aleargă la el, după măsura credinţei lor.
Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).
Cu chipul nostru S-a născut din pântecele tău, Dumnezeu Cel Nematerialnic şi rămânând Ceea ce era mai înainte, pe Adam din blestem l-a rezidit, fii ai lui Dumnezeu arătând pe cei ce cu credinţă te slăvim pe tine, ca Născătoare de Dumnezeu.
Cântarea a 5-a.
Stih: Sfinte Părinte Nectarie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.
Cu înţelepciunea Duhului şi Cuvântul Vieţii inimile credincioşilor le îndrepţi, Sfinte Ierarhe Nectarie, către vieţuirea cea mai îmbunătăţită, părinte, ca un înţelept şi sfânt propovăduitor al Evangheliei.
Stih: Sfinte Părinte Nectarie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.
Îmbrăcând veşmântul arhieriei, înţelepte, cu fapte pline de virtute l-ai împodobit, ca un ierarh preaîndumnezeit şi iconom al Dumnezeieştilor Taine.
Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.
Înţelepţeşte strălucind cu înţelegerea şi cu blândeţea, pe cuvioasele fecioare le-ai strâns şi la Hristos le-ai călăuzit cu cuvintele şi cu faptele vieţii tale celei neprihănite.
Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).
Cu strălucirea ta, Preacurată, luminează, ca o Milostivă şi fără de prihană, sufletul meu cel întunecat de orbirea patimilor şi cu Dumnezeiască frică mă întemeiază.
Cântarea a 6-a.
Stih: Sfinte Părinte Nectarie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.
Ca o stea nou răsărită, în vremurile cele mai de pe urmă ai luminat tainic inimile credincioşilor, Sfinte Nectarie, aprinzându-le către Dumnezeiasca dorire, părinte.
Stih: Sfinte Părinte Nectarie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.
Cu înţelepciune şi dumnezeiască înţelegere petrecând pe pământ în zilele cele rele, precum a zis Apostolul Pavel cel înţelept, strălucit ai fost proslăvit, Ierarhe Nectarie, de către Domnul.
Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.
Întărind neclătită în frica lui Dumnezeu sfântă mănăstirea ta, liman neînvăluit ai arătat-o, spre mântuirea sufletelor, Sfinte Nectarie.
Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).
Ceea ce ai născut cu trup pe Făcătorul tuturor şi ai şters blestemul cel de demult al lui Adam, izbăveşte-mă, Preanevinovată, de întunecarea patimilor mele.
Condac.
Pe steaua cea nou răsărită a Ortodoxiei şi cetatea cea nou zidită a Bisericii să-l lăudăm întru veselia inimii, că proslăvit fiind prin lucrarea Duhului izvorăşte harul nestricăcios al tămăduirilor celor ce strigă: Bucură-te, Sfinte Părinte Nectarie.
Cântarea a 7-a.
Stih: Sfinte Părinte Nectarie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.
Cu dreaptă înţelegere şi inimă curată liturghisind, părinte, lui Hristos, Împăratul tuturor, luminarea Mângâietorului ai primit-o în sufletul tău, cuvioase, strigând: Binecuvântat este Dumnezeul Părinţilor noştri.
Stih: Sfinte Părinte Nectarie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.
În chip înţelegător răsărindu-ne nouă în vremurile cele mai de pe urmă ca un soare cu totul strălucitor, luminezi cugetele bine cinstitorilor cu lumina faptelor tale, Sfinte Nectarie, podoaba ierarhilor.
Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.
Ca o altă cămară minunată de tămăduiri, pururea dă întărire, Ierarhe Nectarie, sicriu moaştelor tale, părinte, sufletelor şi trupurilor celor ce cu evlavie multă aleargă la sfânta ta mănăstire.
Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).
Ca ceea ce eşti Maica Mântuitorului şi Dumnezeului nostru, caută cu ochiul tău milostiv, Fecioară Preanevinovată, la nevoia cea amară a sufletului meu şi de reaua deprindere a patimilor celor pierzătoare izbăveşte-mă.
Cântarea a 8-a.
Stih: Sfinte Părinte Nectarie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.
Voind Domnul a face cunoscută celor de pe pământ slava pe care ţi-a dat-o ţie în cer, înţelepte, izvor de tămăduiri şi de minuni multe a arătat, preafericite, Dumnezeieştile tale moaşte.
Stih: Sfinte Părinte Nectarie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.
Precum crinii câmpului s-au arătat cinstitele tale oseminte, Părinte Nectarie, îndată ce s-a deschis cinstitul tău mormânt, tuturor făcându-le simţit mirosul nemuririi.
Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.
De toată strâmtorarea, vătămarea şi mânia, roagă-te, ierarhe al lui Hristos, să se izbăvească cinstita ta mănăstire, care întru tine se laudă şi dragostei tale părinteşti se încredinţează.
Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).
Fără de sămânţă ai luat în pântece pe Făcătorul tuturor şi pe Acesta fără stricăciune născându-L cu trup, de stricăciunea cugetelor trupeşti cu harul tău, Fecioară, izbăveşte-mă pe mine, jalnicul tău rugător.
Cântarea a 9-a.
Stih: Sfinte Părinte Nectarie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.
Cununa slavei ai primit, Sfinte Nectarie, de la Hristos, Cela Ce strălucit te-a proslăvit pe tine, săvârşind tu, părinte, întru cuvioşie alergarea ta; şi de o cinste cu sfinţii te-ai arătat, dimpreună cu care te roagă pentru cei ce te cinstesc pe tine.
Stih: Sfinte Părinte Nectarie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.
Îmbrăcând veşmântul arhieriei, preasfinţit pe acesta l-ai arătat cu sfintele tale nevoinţe şi cuvioasele tale osteneli şi prin vieţuirea ta cea curată, te-ai pecetluit cu strălucirea Părinţilor celor de demult.
Stih: Sfinte Părinte Nectarie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.
Săvârşind cu laude pomenirea ta, Sfinte Ierarhe Nectarie, Biserica lui Hristos se veselşeşte întru tine; că pe aceasta ai luminat-o, ierarhe, arătându-te sfinţit prin Dumnezeiescul Duh.
Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.
Mirosul cel ceresc şi bine înmiresmat al vieţii, pe care îl răspândeşte preacinstitul tău cap, în chip înţelegător dăruieşte-l sufletului meu, sfinte şi ca pe un miros de bună mireasmă primeşte, părinte, cântarea aceasta, pe care cu dorire ţi-am urzit-o.
Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).
Ceea ce fără de asemănare eşti mai Înaltă decât Puterile de sus şi mai Strălucitoare decât soarele, Stăpână, Ceea ce ai născut cu trup pe Soarele Slavei, Hristos, Dătătorul de lumină, luminezi pe cei ce te măresc pe tine.
SEDELNA, glasul al 5-lea. Podobie: Pe Cuvântul Cel împreună…
Săvârşind alergarea virtuţii, cuvioase, cu dumnezeiască cuviinţă te-ai mutat la viaţa cea neîmbătrânitoare şi părtaş al sfinţilor te-ai arătat, Sfinte Ierarhe Nectarie, dimpreună cu care întotdeauna roagă-te Împăratului tuturor, Hristos, să dea iertare de păcate şi mântuire sufletelor celor ce prăznuiesc pomenirea ta.
Sfântul Nectarie din Eghina (n. 1 octombrie 1846 la Silivri, în Tracia, d. 8 noiembrie 1920 la Atena) a fost episcop de Pentapole şi ctitor al mănăstirii „Sfânta Treime” din insula Eghina. În 1961 Sfântul Sinod al Bisericii de Constantinopol l-a proclamat sfânt al Bisericii Ortodoxe, comemorarea lui făcându-se în ziua de 9 noiembrie.
Sfântul Nectarie s-a născut într-o familie săracă de pe malul mării Marmara. Părinţii săi, Dimos şi Marie Kephala, i-au dat numele de Anastasie. La vârsta de 14 ani a plecat la Constantinopol ca să lucreze şi să se şcolească.
În 1866, la vârsta de 20 de ani, Sfântul Nectarie pleacă în insula Chios ca să predea ca învăţător. Aici devine călugăr, cu numele de Lazăr, la 7 noiembrie 1876, în celebra mănăstire Nea Moni. Un an mai tîrziu a devenit diacon, apoi, prin generozitatea unui creştin bogat din insulă şi cu ajutorul Patriarhului Sofronie al Alexandriei, a putut să-şi completeze studiile la Atena şi să obţină, în 1885, o diplomă a Facultăţii de Teologie din capitala Greciei.
Tot în acest an, 1885, Sfântul Nectarie pleacă la Alexandria (Egipt), unde a fost hirotonit preot la biserica Sfântul Nicolae din Cairo. Câţiva ani mai târziu, în 1889, a fost hirotonit episcop de Pentapole (episcopie corespunzând în acea vreme Libiei superioare) de către Patriarhul Sofronie, care l-a numit şi predicator, secretar patriarhal şi reprezentant al său la Cairo.
Dar după doar un an a fost alungat din Egipt în urma calomniilor unor clerici invidioşi. A trebuit să se întoarcă la Atena, singur, nebăgat în seamă, dispreţuit, în mari lipsuri materiale. A rămas câţiva ani predicator (l891-1894), iar apoi a fost numit director al şcolii teologice Rizarios, care forma viitori preoţi. A rămas 15 ani în acest post ecleziastic.
În 1904, la cererea mai multor călugăriţe, a fondat mănăstirea „Sfânta Treime” din insula Eghina, devenită azi unul din marile locuri de pelerinaj din lumea ortodoxă. În decembrie 1908, la vârsta de 62 de ani, sfântul Nectarie şi-a dat demisia din postul de director al şcolii teologice şi s-a retras în mănăstirea sa din Eghina, unde a rămas până la sfârşitul vieţii.
A murit la 8 noiembrie 1920, în urma unui cancer de prostată care l-a chinuit un an şi jumătate. A fost înmormântat în mănăstirea sa de către ieromonahul iconar Sava, care mai târziu a pictat prima icoană a sfântului.
În 1953 moaştele sale au fost mutate într-un mormânt mai frumos. Pomenirea mutării moaştelor sale se face în ziua de 3 septembrie.
Câţiva ani mai târziu, la 20 aprilie 1961, Patriarhia Ecumenică din Constantinopol a recunoscut cultul de care se bucura deja sfântul şi l-a proclamat sfânt al Bisericii, cu pomenirea pe 9 noiembrie.
*
Viaţa sfântului Nectarie din Eghina, episcop de Pentapolis (după Sinaxarul Parintelui Macarie de la Mănăstirea Simonos-Petras, Muntele Athos)
Sfântul Nostru Parinte Nectarie s-a născut la 1 octombrie 1846, în Selibria (Tracia), din părinţi săraci dar credincioşi pioşi : Dimos şi Maria Kefala. Primind la Sfântul Botez numele de Anastasie, el dovedi încă din copilărie o mare milă şi o înclinare profundă pentru studiu. Cum mama sa îl învăţă Psalmul al 50 lea, lui ii plăcea să repete versetul : „Învăţa-voi pe cei fără de lege căile Tale” (Psalmii 50 :15). Primind în ţara sa primele noţiuni de învăţătură, fu trimis de către părinţii săi la Constantinopol pentru a-şi continua educaţia, lucrând în acelaşi timp ca angajat într-un magazin. Tânărul băiat ramase atunci insensibil tulburărilor vieţii mondene, preocupându-se zi şi noapte doar de clădirea înlăuntrul său a omului interior după chipul lui Hristos, prin rugăciune şi meditaţie asupra scrierilor Sfinţilor Părinţi. La vârsta de 20 de ani părăsi Constantinopolul pentru a deveni învăţător in insula Chios. Acolo încuraja cu multa sârguinţa pe tineri şi pe săteni întru milostenie şi virtute, nu numai prin cuvintele sale ci mai ales prin exemplul însuşi al vieţii sale de privaţiune şi rugăciune. Dorindu-şi de mult să îmbrăţişeze o viaţă asemeni Îngerilor, deveni călugăr sub numele de Lazăr, la 7 noiembrie 1876, în renumita mănăstire din Nea-Moni. Căutând doar lucrurile de Sus, model de blândeţe şi supunere, se făcu îndrăgit de toţi fraţii din comunitate şi deveni Diacon un an mai târziu. Prin generozitatea unui locuitor pios din insula, apoi prin protecţia Patriarhului Alexandriei, Sofronie, el putu să îşi continue studiile la Atena şi să obţină diploma Facultăţii de Teologie. În 1885 ajunse la Alexandria unde la puţină vreme fu hirotonit preot, apoi deveni Mitropolit al Pentapolisului (fosta dioceză corespunzând Libiei superioare). Predicator şi secretar patriarhal, el fu trimis la Cairo, ca reprezentant al Patriarhului, in biserica Sf. Nicolae. În ciuda acestor onoruri, Nectarie nu pierdea nimic din smerenia sa şi ştia să comunice turmei sale spirituale sârguinţa pentru virtuţile Evangheliei. Dragostea şi admiraţia pe care i-o purta poporul se întoarseră însă împotriva lui. Împinşi de diavol, unii membri ai Patriarhiei, invidioşi pe succesele sale, îl calomniară, spunând ca ar căuta să îşi atragă favorurile poporului in scopul de a pune mâna pe tronul patriarhal al Alexandriei. Cum Sfântul nu încerca să se justifice, ci îşi punea încrederea in promisiunea lui Hristos care spune : ” Fericiţi veţi fi când va vor ocărî şi va vor prigoni şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, minţind, din pricina mea” (Matei 5:11); el fu alungat din scaunul său şi se îmbarcă pentru Atena unde se trezi singur, neştiut, dispreţuit şi lipsit chiar de pâinea cea de toate zilele, căci nu ştia să păstreze nimic pentru sine şi îşi împărţea săracilor puţina sa avuţie. Abandonând proiectul iniţial de a se retrage în Muntele Athos, blândul şi umilul urmaş al Domnului nostru Isus Hristos, preferă – în favoarea mântuirii aproapelui său – să sacrifice dragostea sa de a se retrage în singurătate. Rămase câţiva ani ca predicator (1891 – 1894), apoi fu numit director al şcolii ecleziastice Rizarios, destinată pregătirii viitorilor Preoţi. Profunda sa cunoaştere a Scripturilor, a Sfinţilor Părinţi şi chiar a ştiinţelor profane, precum şi autoritatea sa plina de blândeţe orientată către oameni aveau să îi permită să insufle în scurt timp acestei instituţii o înalta calitate intelectuală şi morală. Sfântul Ierarh prelua asupra lui conducerea şi lecţiile Pastoralei, dar nu înceta totuşi să îşi trăiască programul de ascet, de meditaţie şi de rugăciune a unui călugăr, adăugând la acestea înaltele funcţii de predicare şi de oficiere regulată a Sfintelor Taine, în sânul şcolii dar şi în regiunea din jurul Atenei.
Nectarie păstra însă în adâncul inimii sale o dragoste arzătoare pentru liniştea şi pacea vieţii din mănăstiri, de aceea profita de dorinţa exprimată de câteva din fiicele sale spirituale pentru a se retrage din tulburările vieţii mondene şi să pună bazele unei mănăstiri feminine în insula Eghina (între 1904 şi 1907).
In ciuda nenumăratelor griji şi dificultăţi, Sfântul veghea la instaurarea unui mod de viaţă cenobitică scrupulos fidelă spiritului Sfinţilor Părinţi. Îşi consuma fără măsură forţa trupului şi cea morală pentru instalarea clădirilor, pentru oficierea Slujbelor şi pentru conducerea spirituală a fiecăreia din ucenicele sale. Putea fi văzut adesea lucrând grădina, îmbrăcat cu o sutana ca vai de ea, sau când dispărea ore întregi, era uşor de ghicit ca se închisese în chilia sa pentru a-şi înălţa mintea spre Dumnezeu, fixând-o în inima sa pentru a gusta astfel dulceaţa Sfântului Nume al lui Hristos. Deşi fugea de orice contact cu lumea şi îşi limita cu stricteţe vizitele la mănăstire, renumele virtuţilor sale şi a harurilor pe care i le dăduse Dumnezeu se răspândiră în întreg ţinutul, iar credincioşii veneau la el, atraşi ca un metal de magnet. Vindeca pe numeroşi laici şi călugăriţe de bolile de care sufereau, făcu să vina ploaia peste insula care suferea de secetă. El uşura, mângâia, încuraja… Era totul pentru toţi, putând să facă totul întru Hristos care sălăşluia în el prin Harul Duhului Sfânt. Era un apropiat al Sfinţilor şi al Maicii Domnului iar aceştia i se arătau adesea în timpul Sfintei Liturghii sau în chilia sa. În ciuda dificultăţilor care au urmat primului război mondial, el interzise cu stricteţe călugăriţelor sale să facă provizii de hrană şi ordonă să fie împărţit săracilor surplusul lor, încredinţându-se de pe o zi pe alta milei lui Dumnezeu. In afară acestor sarcini, Nectarie găsea timp să redacteze un mare număr de lucrări de teologie, de morală, de istorie a Bisericii pentru confirmarea Bisericii din Grecia în Sfânta Tradiţie a Părinţilor, adesea ignorată în vremea aceea din cauza influenţelor apusene. Trăind deci ca un Înger în trup şi făcând să strălucească în jurul său razele luminii necreate a harului, preafericitul mai avu de suferit calomnii şi acuzaţii nedrepte asupra mănăstirii sale, din partea membrilor ierarhiei. Suporta aceste încercări cu răbdarea lui Hristos : fără un murmur şi fără revoltă. Atunci fu atins de o dureroasă boala timp de peste un an şi jumătate. El îi mulţumea lui Dumnezeu că îl încerca astfel şi se străduia să ţină în secret durerea până cu puţină vreme înaintea morţii sale. După un ultim pelerinaj la o icoana a Maicii Domnului, situată nu departe de mănăstire, el anunţă ucenicilor săi plecarea sa la cer şi fu transferat într-un spital din Atena, unde după 50 de zile de suferinţe, pe care le suporta cu o răbdare care îi stupefia pe toţi cei din jurul său, îşi dădu sufletul în pace lui Dumnezeu (pe 8 noiembrie 1920). Credincioşii din Eghina, ucenicii săi şi toţi Creştinii care îl cunoscuseră plânseră pierderea blândului şi compătimitorului ucenic al lui Hristos, care toată viaţa suportase calomnia, persecutările şi nedreptele acuzaţii, luând ca model Dumnezeiasca Pătimire a Stăpânului său. Dar Dumnezeu îi dădu slava în schimb şi, imediat după odihna sa, Minunile au început să apară şi continuă în fiecare zi şi acum pentru cei care se apropie cu încredere de Moaştele sale sau care se încred puternicei sale mijlociri.
Trupul Sfântului rămase ca prin minune neatins de vreme timp de 20 de ani, degajând o mireasmă cerească şi delicată. În 1953, când fu în sfârşit dispersat după legile naturii, se procedă la mutarea Moaştelor (3 septembrie) sale şi se constată atunci ca acelaşi parfum se degaja cu putere. De atunci nu a încetat să îşi bucure credincioşii care se apropiau de aceste preţioase rămăşite, dându-le încredinţarea ca Sfântul Nectarie a găsit calea către Dumnezeu, în casa Sfinţilor. Cultul său a fost recunoscut oficial în 1961 iar povestea minunilor sale nu încetează să fie scrisă în fiecare zi. Mormântul său, la Eghina, se numără printre pelerinajele cu cea mai multă lume în Grecia.
Γεννήθηκε τὴν 1η Ὀκτωβρίου τοῦ 1846 στὴ Σηλυβρία τῆς Θράκης ἀπὸ τὸν Δῆμο καὶ τὴν Βασιλικὴ Κεφάλα καὶ ἦταν τὸ πέμπτο ἀπὸ τὰ ἕξι παιδιά τους. Τὸ κοσμικό του ὄνομα ἦταν Ἀναστάσιος.
Μικρός, 14 ἐτῶν, πῆγε στὴν Κωνσταντινούπολη, ὅπου ἐργάστηκε ὡς ὑπάλληλος καὶ κατόπιν ὡς παιδονόμος στὸ σχολεῖο τοῦ Μετοχίου τοῦ Παναγίου Τάφου. Κατόπιν πῆγε στὴν Χίο, ὅπου, ἀπὸ τὸ 1866 μέχρι τὸ 1876 χρημάτισε δημοδιδάσκαλος στὸ χωριὸ Λίθειο. Τὸ 1876 ἐκάρη μοναχὸς στὴ Νέα Μονὴ Χίου μὲ τὸ ὄνομα Λάζαρος καὶ στὶς 15 Ἰανουαρίου 1877 χειροτονήθηκε διάκονος, ὀνομασθεῖς Νεκτάριος, ἀπὸ τὸν Μητροπολίτη Χίου, Γρηγόριο (1860 – 1877), καὶ ἀνέλαβε τὴν Γραμματεία τῆς Μητροπόλεως.
Τὸ 1881 ἦλθε στὴν Ἀθήνα, ὅπου μὲ ἔξοδα τοῦ Πατριάρχη Ἀλεξανδρείας Σωφρονίου Δ’ (1870 – 1899), σπούδασε Θεολογία καὶ πῆρε τὸ πτυχίο του τὸ 1885. Ἔπειτα, ὁ ἴδιος προαναφερόμενος Πατριάρχης, τὸν χειροτόνησε τὸ 1886 πρεσβύτερο καὶ τοῦ ἔδωσε τὰ καθήκοντα τοῦ γραμματέα καὶ Ἱεροκήρυκα τοῦ Πατριαρχείου Ἀλεξανδρείας. Διετέλεσε ἐπίσης πατριαρχικὸς ἐπίτροπος στὸ Κάιρο.
Στὶς 15 Ἰανουαρίου 1889, χειροτονήθηκε Μητροπολίτης Πενταπόλεως. Ἡ δράση του ὡς Μητροπολίτου ἦταν καταπληκτικὴ καὶ ἕνεκα αὐτοῦ ἦταν βασικὸς ὑποψήφιος τοῦ πατριαρχικοῦ θρόνου Ἀλεξανδρείας. Λόγω ὅμως φθονερῶν εἰσηγήσεων (αἰσχρῶν συκοφαντιῶν), πρὸς τὸν Πατριάρχη Σωφρόνιο, ὁ ταπεινόφρων Νεκτάριος, γιὰ νὰ μὴ λυπήσει τὸν γέροντα Πατριάρχη, ἐπέστρεψε στὴν Ἑλλάδα (1889).
Διετέλεσε Ἱεροκήρυκας (Εὐβοίας) (1891 – 1893), Φθιώτιδος καὶ Φωκίδας (1893 – 1894) καὶ διευθυντὴς τῆς Ριζαρείου Ἐκκλησιαστικῆς Σχολῆς στὴν Ἀθήνα (1894 – 1904).
Μετὰ τὸν θάνατο τοῦ Πατριάρχη Ἀλεξανδρείας Σωφρονίου (1899), ὁ Νεκτάριος ἐκλήθη νὰ τὸν διαδεχθεῖ, ἀλλὰ ὁ Ἅγιος ἀρνήθηκε. Στὰ κηρύγματά του, πλῆθος λαοῦ μαζευόταν, γιὰ νὰ «ρουφήξει» τὸ νέκταρ τῶν ἱερῶν λόγων του. Τὸ 1904 ἵδρυσε γυναικεία Μονὴ στὴν Αἴγινα, τῆς ὁποίας ἀνέλαβε προσωπικὰ τὴν διοίκηση, ἀφοῦ ἐγκαταβίωσε ἐκεῖ τὸ 1908, μετὰ τὴν παραίτησή του ἀπὸ τὴ Ριζάρειο Σχολή.
Ἔγραψε ἀρκετὰ συγγράμματα, κυρίως βοηθητικὰ τοῦ θείου κηρύγματος. Ἡ ταπεινοφροσύνη του καὶ ἡ φιλανθρωπία του ὑπῆρξαν παροιμιώδεις.
Πέθανε τὸ ἀπόγευμα τῆς 8ης Νοεμβρίου 1920. Τόση δὲ ἦταν ἡ ἁγιότητά του, ὥστε ἐπετέλεσε πολλὰ θαύματα, πρὶν ἀλλὰ καὶ μετὰ τὸν θάνατό του. Ἐνταφιάστηκε στὴν Ι. Μονὴ Ἁγίας Τριάδος στὴν Αἴγινα.
Ἡ ἀνακομιδὴ τῶν Ἱερῶν λειψάνων τοῦ ἔγινε στὶς 3 Σεπτεμβρίου τοῦ 1953 καὶ στὶς 20 Ἀπριλίου τοῦ 1961 μὲ Πράξη τοῦ Οἰκουμενικοῦ Πατριαρχείου, διακηρύχθηκε Ἅγιος της Ὀρθόδοξης Ἐκκλησίας.
Ἀπολυτίκιον. Ἦχος α’. Τῆς ἐρήμου πολίτης.
Σηλυβρίας τὸν γόνον καὶ Αἰγίνης τὸν ἔφορον, τὸν ἐσχάτοις χρόνοις φανέντα, ἀρετῆς φίλον γνήσιον, Νεκτάριον τιμήσωμεν πιστοί, ὡς ἔνθεον θεράποντα Χριστοῦ· ἀναβλύζει γὰρ ἰάσεις παντοδαπάς, τοῖς εὐλαβῶς κραυγάζουσι· δόξα τῷ σὲ δοξάσαντι Χριστῷ, δόξα τῷ σὲ θαυμαστώσαντι, δόξα τῷ ἐνεργοῦντι διὰ σοῦ, πάσιν ἰάματα.
Κοντάκιον. Ἦχος πλ. δ’. Τῇ ὑπερμάχῳ.
Ὀρθοδοξίας τὸν ἀστέρα τὸν νεόφωτον
Καὶ Ἐκκλησίας τὸ νεόδμητον προτείχισμα
Ἀνυμνήσωμεν καρδίας ἐν εὐφροσύνῃ.
Δοξασθεὶς γὰρ ἐνεργείᾳ τῇ τοῦ Πνεύματος
Ἰαμάτων ἀναβλύζει χάριν ἄφθονον
Τοῖς κραυγάζουσι, χαίροις Πάτερ Νεκτάριε.
Μεγαλυνάριον.
Ὤφθης Ἐκκλησίας νέος ἀστήρ, ἐν ἐσχάτοις χρόνοις, τῇ ὁσίᾳ σου βιοτῇ· ὅθεν καταυγάζεις, πιστῶν τὰς διανοίας, ταῖς νοηταῖς ἀκτῖσι, Πάτερ Νεκτάριε.
Saint Nectarius, the great wonderworker of modern times, was born Anastasius Kephalas in Selebria, Thrace on October 1, 1846.
Since his family was poor, Anastasius went to Constantinople when he was fourteen in order to find work. Although he had no money, he asked the captain of a boat to take him. The captain told him to take a walk and then come back. Anastasius understood, and sadly walked away.
The captain gave the order to start the engines, but nothing happened. After several unsuccessful attempts, he looked up into the eyes of Anastasius who stood on the dock. Taking pity on the boy, the captain told him to come aboard. Immediately, the engines started and the boat began to move.
Anastasius found a job with a tobacco merchant in Constantinople, who did not pay him very much. In his desire to share useful information with others, Anastasius wrote down short maxims from spiritual books on the paper bags and packages of the tobacco shop. The customers would read them out of curiosity, and might perhaps derive some benefit from them.
The boy went about barefoot and in ragged clothing, but he trusted in God. Seeing that the merchant received many letters, Anastasius also wanted to write a letter. To whom could he write? Not to his parents, because there were no mail deliveries to his village. Not to his friends, because he had none. Therefore, he decided to write to Christ to tell Him of his needs.
„My little Christ,” he wrote. „I do not have an apron or shoes. You send them to me. You know how much I love you.”
Anastasius sealed the letter and wrote on the outside: „To the Lord Jesus Christ in Heaven.” On his way to mail the letter, he ran into the man who owned a shop opposite the one in which he worked. The man asked him where he was going, and Anastasius whispered something in reply. Seeing the letter in his hands, the man offered to mail it for him, since he was on his way to the post office.
The merchant put the letter in his pocket and assured Anastasius that he would mail it with his own letters. The boy returned to the tobacco shop, filled with happiness. When he took the letter from his pocket to mail it, the merchant happened to notice the address. Astonished and curious, the man could not resist opening the letter to read it. Touched by the boy’s simple faith, the merchant placed some money in an envelope and sent it to him anonymously. Anastasius was filled with joy, and he gave thanks to God.
A few days later, seeing Anastasius dressed somewhat better than usual, his employer thought he had stolen money from him and began to beat him. Anastasius cried out, „I have never stolen anything. My little Christ sent me the money.”
Hearing the commotion, the other merchant came and took the tobacco seller aside and explained the situation to him.
When he was still a young man, Anastasius made a pilgrimage to the Holy Land. During the voyage, the ship was in danger of sinking in a storm. Anastasius looked at the raging sea, and then at the captain. He went and stood beside the captain and took the helm, praying for God to save them. Then he took off the cross his grandmother had given him (containing a piece of the Cross of Christ) and tied it to his belt. Leaning over the side, he dipped the cross into the water three times and commanded the sea, „Silence! Be still.” At once, the wind died down and the sea became calm.
Anastasius was saddened, however, because his cross had fallen into the sea and was lost. As the boat sailed on, sounds of knocking seemed to come from the hull below the water line. When the ship docked, the young man got off and started to walk away.
Suddenly, the captain began shouting, „Kephalas, Kephalas, come back here.” The captain had ordered some men into a small boat to examine the hull in order to discover the source of the knocking, and they discovered the cross stuck to the hull. Anastasius was elated to receive his „Treasure,” and always wore it from that time forward. There is a photograph taken many years later, showing the saint in his monastic skufia. The cross is clearly visible in the photo.
On November 7, 1875, Anastasius received monastic tonsure at the Nea Moni Monastery on Chios, and the new name Lazarus. Two years later, he was ordained a deacon. On that occasion, his name was changed to Nectarius.
Later, when he was a priest, Fr Nectarius left Chios and went to Egypt. There he was elected Metropolitan of Pentapolis. Some of his colleagues became jealous of him because of his great virtues, because of his inspiring sermons, and because of everything else which distinguished St Nectarius from them.
Other Metropolitans and bishops of the Patriarchate of Alexandria became filled with malice toward the saint, so they told Patriarch Sophronius that Nectarius was plotting to become patriarch himself. They told the patriarch that the Metropolitan of Pentapolis merely made an outward show of piety in order to win favor with the people. So the patriarch and his synod removed St Nectarius from his See. Patriarch Sophronius wrote an ambiguous letter of suspension which provoked scandal and speculation about the true reasons for the saint’s removal from his position.
St Nectarius was not deposed from his rank, however. He was still allowed to function as a bishop. If anyone invited him to perform a wedding or a baptism he could do so, as long as he obtained permission from the local bishop.
St Nectarius bore his trials with great patience, but those who loved him began to demand to know why he had been removed. Seeing that this was causing a disturbance in the Church of Alexandria, he decided to go to Greece. He arrived in Athens to find that false rumors about him had already reached that city. His letter of suspension said only that he had been removed „for reasons known to the Patriarchate,” and so all the slanders about him were believed.
Since the state and ecclesiastical authorities would not give him a position, the former Metropolitan was left with no means of support, and no place to live. Every day he went to the Minister of Religion asking for assistance. They soon tired of him and began to mistreat him.
One day, as he was leaving the Minister’s office, St Nectarius met a friend whom he had known in Egypt. Surprised to find the beloved bishop in such a condition, the man spoke to the Minister of Religion and Education and asked that something be found for him. So, St Nectarius was appointed to be a humble preacher in the diocese of Vitineia and Euboea. The saint did not regard this as humiliating for him, even though a simple monk could have filled that position. He went to Euboea to preach in the churches, eagerly embracing his duties.
Yet even here, the rumors of scandal followed him. Sometimes, while he was preaching, people began to laugh and whisper. Therefore, the blameless one resigned his position and returned to Athens. By then some people had begun to realize that the rumors were untrue, because they saw nothing in his life or conversation to suggest that he was guilty of anything. With their help and influence, St Nectarius was appointed Director of the Rizarios Seminary in Athens on March 8, 1894. He was to remain in that position until December of 1908.
The saint celebrated the services in the seminary church, taught the students, and wrote several edifying and useful books. Since he was a quiet man, St Nectarius did not care for the noise and bustle of Athens. He wanted to retire somewhere where he could pray. On the island of Aegina he found an abandoned monastery dedicated to the Holy Trinity, which he began to repair with his own hands.
He gathered a community of nuns, appointing the blind nun Xenia as abbess, while he himself served as Father Confessor. Since he had a gift for spiritual direction, many people came to Aegina to confess to him. Eventually, the community grew to thirty nuns. He used to tell them, „I am building a lighthouse for you, and God shall put a light in it that will shine forth to the world. Many will see this light and come to Aegina.” They did not understand what he was telling them, that he himself would be that beacon, and that people would come there to venerate his holy relics.
On September 20, 1920 the nun Euphemia brought an old man in black robes, who was obviously in pain, to the Aretaieion Hospital in Athens. This was a state hospital for the poor. The intern asked the nun for information about the patient.
„Is he a monk?” he asked.
„No, he is a bishop.”
The intern laughed and said, „Stop joking and tell me his name, Mother, so that I can enter it in the register.”
„He is indeed a bishop, my child. He is the Most Reverend Metropolitan of Pentapolis.”
The intern muttered, „For the first time in my life I see a bishop without a panagia or cross, and more significantly, without money.”
Then the nun showed the saint’s credentials to the astonished intern who then admitted him. For two months St Nectarius suffered from a disease of the bladder. At ten thirty on the evening of November 8, 1920, he surrendered his holy soul to God. He died in peace at the age of seventy-four.
In the bed next to St Nectarius was a man who was paralyzed. As soon as the saint had breathed his last, the nurse and the nun who sat with him began to dress him in clean clothing to prepare him for burial at Aegina. They removed his sweater and placed it on the paralyzed man’s bed. Immediately, the paralytic got up from his bed, glorifying God.
St Nectarius was buried at the Holy Trinity Monastery on Aegina. Several years later, his grave was opened to remove his bones (as is the custom in Greece). His body was found whole and incorrupt, as if he had been buried that very day.
Word was sent to the Archbishop of Athens, who came to see the relics for himself. Archbishop Chrysostomos told the nuns to leave them out in the sun for a few days, then to rebury them so that they would decay. A month or two after this, they opened the grave again and found the saint incorrupt. Then the relics were placed in a marble sarcophagus.
Several years later, the holy relics dissolved, leaving only the bones. The saint’s head was placed in a bishop’s mitre, and the top was opened to allow people to kiss his head.
St Nectarius was glorified by God, since his whole life was a continuous doxology to the Lord. Both during his life and after his death, St Nectarius has performed thousands of miracles, especially for those suffering from cancer. There are more churches dedicated to St Nectarius than to any other modern Orthodox saint.
Un comentariu la „9 noiembrie: TROPARUL, CANONUL ŞI VIAŢA SF. NECTARIE (Gr, Ro, En)”
Comentariile sunt închise.