Arhimandritul Serafim Alexiev
SMERITA CUGETARE
Capitolul II – Smerita cugetare – componentă indispensabilă a oricărei virtuţi
După prima fericire, ce ne prezintă smerenia ca temelie unică şi reazem tare al vieţii duhovniceşti, sunt aşezate apoi şi celelalte fericiri. Ele vorbesc de diferite virtuţi care trebuie să fie ridicate pe temelia smereniei, pentru a-şi înălţa credinciosul acea casă duhovnicească ce va preface sufletul său în templu al Duhului Sfânt(1 Cor. 3, 16). Ridicarea acestor importante virtuţi direct peste smerenie şi aşezarea lor în strânsă legătură cu ea demonstrează că smerita cugetare este nu numai temelia vieţii tainice în Hristos, ci şi componenta necesară oricărei virtuţi. O scurtă analiză duhovnicească ne va încredinţa de acest fapt.
Oricâte virtuţi ar avea omul, dacă nu există smerenie, el nu se poate numi cu adevărat virtuos. Virtuţile lui, sprijinite pe mândrie, lăcomie, iubire de sine şi alte patimi, se vădesc a fi păcate bine mascate. Pentru a fi un om al virtuţii, trebuie să fii smerit.
Iată, de pildă, a doua fericire: Fericiţi cei ce plâng(adică cei ce-şi plâng păcatele lor – n.n.), că aceia se vor mângâia!(Mt. 5, 4). Poate oare omul să aibă o pocăinţă plină de virtute, despre care se vorbeşte aici, şi poate oare el să ajungă la fericirea celor ce-şi plâng păcatele lor, dacă nu are smerenie, care să-i deschidă ochii asupra păcătoşeniei lui? Mândria, prezentă în fiecare păcătos, îl face pe acesta orb în privinţa păcatelor lui, împingându-l spre o permanentă îndreptăţire de sine, şi-l aprinde cu înşelătorul simţământ al vredniciei . El se crede întotdeauna drept. Însetând să se laude cu valoarea sa, dorind să şi-o sublinieze şi să se spună despre el: „Ferice de el!”, pierde fericirea celor ce plâng şi se pocăiesc.
Ar putea fi blând(Mt. 5, 5), adică să-şi biruie mânia sa, acela care este pe deplin străin de smerenie; blândeţea însăşi este cea mai apropiată rudenie cu simţământul de nevrednicie, adică de smerenie. Furia însă este prunc al simţământului mândriei, care ne spune că nu cei potrivnici nouă, ci noi înşine avem dreptate. În timp ce omul blând este îngăduitor, cel mânios este de neînduplecat – „el nu iartă ofensele, tocmai pentru că este mândru”, după cuvintele arhiepiscopului Serafim Sobolev. Legată cu virtuţile smereniei, răbdării şi tăcerii, blândeţea este virtutea în care se sparg toate valurile răului care ne apasă. Dacă nu ar fi fost întemeiată pe smerenie, blândeţea nu ar fi reuşit să supravieţuiască. Aceasta este o stâncă puternică pentru că sub ea se află temelia binecuvântatei şi neclintitei smerenii, care îi vorbeşte omului; „Eşti păcătos, nu meriţi o viaţă mai bună. De aceea, rabdă cu blândeţe! Suportă fără de cârtire înjosirile şi batjocura! Dacă rabzi, Dumnezeu va avea milă de tine. Pentru că în cei blânzi se sălăşluieşte Dumnezeu, iar în cei plini de tulburare – diavolul”.
Nu în zadar Dumnezeu ne mângâie: Spre unii ca aceştia Îmi îndrept privirea Mea: spre cei smeriţi, cu duhul umilit şi care tremură la cuvântul Meu!(Is. 66, 2). Frângerea inimii, născătoare de blândeţe, este o armă de neînfrânt împotriva diavolilor mâniei.
Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetează de dreptate, că aceia se vor sătura! (Mt. 5, 6). Aici se are limpede în vedere dumnezeiasca dreptate. Poate oare să flămânzească şi să înseteze după dumnezeiasca dreptate un om mândru, care este plin de propria „dreptate” şi care, condus de chipul ei ademenitor, se luptă pentru ea ca pentru cea mai înaltă dreptate, împotrivindu-se dumnezeieştii dreptăţi? Cel mândru socoteşte că este cu dreptate să fie fericit în această lume. Iar Dumnezeu ca să-l smerească şi ca să-l facă cu adevărat fericit, prin harul Său, îl loveşte adesea cu necazuri. Dumnezeiasca dreptate spune: „Sunteţi păcătoşi şi aveţi nevoie de lecuire. Fericirea vă este vouă vătămată de necazuri. Deci smeriţi-vă sub mâna cea tare a lui Dumnezeu, ca El să vă înalţe la timpul cuvenit!(1 Ptr. 5, 6). Însă cel mândru protestează, răzvrătindu-se împotriva dumnezeieştii dreptăţi, supărându-se pe Dumnezeu, cârteşte, demonstrând astfel, prin toate acestea, că este pe deplin cu neputinţă ca el să înseteze după dumnezeiasca dreptate, până ce nu va fi luminată inima lui cu lumina cea plăcută a smereniei şi nu i se va arăta lui iluzoria lui dreptate ca nedreptate jalnică.
Hristos spune: Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui!(Mt. 5, 7). Poate oare omul să fie milostiv cu adevărat, şi aceasta întotdeauna, ci nu doar în cazuri particulare ale unor însufleţiri de moment, dacă nu este smerit? „Cel mândru este aspru cu inima”, spune arhiepiscopul Serafim Sobolev. Iar cel smerit, convins că el are nevoie de marea milă a lui Dumnezeu, este îndurător. Sub influenţa impulsurilor fireşti răsărite în suflet, fiecare poate să încerce o milă spre un om la necaz şi să-i ajute o singură dată. Însă fără smerenie, fără har, el nu va fi în stare să manifeste o trainică şi statornică milă, fără ca aceasta să nu-i provoace bătăi de cap. Cusururile aceluia care îi cere milostenie îl vor face indiferent, astfel că el îndată va urî orice compătimire. Iar cel smerit, care-şi conştientizează nedesăvârşirile sale şi se miră cum îl mai rabdă Dumnezeu pe el, va suporta întotdeauna fără cârtire nedesăvârşirile aproapelui şi va afla în binecuvântata smerenie permanente imbolduri spre o statornică îndurare. Un astfel de om se va învrednici de fericirea celor ce vor fi miluiţi
Tot astfel este şi cu curăţia inimii(Mt. 5, 8). Această înaltă virtute este de neconceput fără smerenie. Mândria – această „păstrătoare a oricărei necurăţii şi păcatelor” – de la sine însăşi este o înfricoşătore necurăţie, atunci când pătează sufletul şi îl înşeală în acelaşi timp că este nepătat. Adevărata curăţie, despre care vorbeşte Hristos, este un dar suprafiresc, accesibil doar celor smeriţi. „Cel ce doreşte să se lupte cu trupul şi să-l biruiască singur – scrie Sfântul Ioan Scărarul, – în zadar se osteneşte. Căci, dacă Domnul nu sfarmă casa cea trupească şi nu înalţă casa cea duhovnicească, în zadar priveghează şi posteşte acela care se luptă singur. De aceea descoperă înaintea lui Dumnezeu neputinţa firii tale, dându-ţi seama de ea şi vei primi darul curăţiei.”
Se întâmplă ca un om să ducă o viaţă curată pe dinafară şi să-şi închipuie că singur a realizat aceasta. Însă unul ca acesta este înşelat de demoni. În viclenia lor, ei încetează uneori, pentru anumită vreme, să ispitească prin sminteli trupeşti pe cineva, cu scopul de a-l face să cadă în mândrie, iar mândria care cuprinde un astfel de om, chiar şi fără necurata desfrânare, este de la sine îndestulătoare ca să îl murdărească şi să-l facă pe el nevrednic de Dumnezeu.
Fericiţi făcătorii de pace – continuă Hristos duhovnicescul edificiu al virtuţilor(Mt. 5, 9) şi făgăduieşte celor făcători de pace înfierea cea veşnică. Ar putea fi oare făcător de pace şi prin aceasta fiu al lui Dumnezeu un om lipsit de smerenie, adică un om lipsit de pace? Arhimandritul Serafim Sobolev pe bună dreptate spune: „Mândria nu numai că nu lucrează pace, însă ea este izvor de răutate, de duşmănie şi al oricărei neînţelegeri între oameni”. Adevăratul Fiu al lui Dumnezeu, Făcătorul de pace Cel Ceresc, Care împacă cerul cu pământul, este smerit cu inima(Mt. 11, 29). Fără binecuvântata smerenie , nu există o adevărată pace.
Sfântul Simeon Noul Teolog întăreşte cu deplin temei că „nu este cu putinţă a fi făcător de pace acela care s-a înstrăinat de Dumnezeu şi nu ascultă cuvintele fericitului Pavel: Vă rugăm, în numele lui Hristos, împăcaţi-vă cu Dumnezeu! (II Cor. 5, 20)…Căci tot omul care încalcă dumnezeieştile porunci este potrivnic lui Dumnezeu şi se războieşte cu El. Şi cum poate unul ca acesta să fie făcător de pace pentru alţii? Chiar dacă s-ar întâmpla să împace pe oameni, el nu poate să săvârşească o astfel de împăcare care să fie plăcută lui Dumnezeu.”
Omul cel mândru, prin urmare, fiind potrivnic Acelui smerit Făcător de pace Ceresc, nu poate să fie făcător de pace. Sfântul Isaac Sirul spune cu îndreptăţire:„Nu este cu putinţă să aibă smerită cugetare acela care nu are pace. Şi, pe de altă parte, cel ce nu are pace nu are smerită cugetare.” Aici este destul de limpede subliniată legătura între a fi făcător de pace şi smerita cugetare. Cel ce face pace fără de smerenie, este ca şi cum ar închipui castele în văzduh.
Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, că a lor este împărăţia cerurilor!(Mt. 5, 10). Prin dreptate se înţelege desăvârşita voie a lui Dumnezeu. Să subliniem că expresiaprigoniţi pentru dumnezeiasca dreptate
Semnifică; „prigoniţi pentru virtute, din pricina ocrotirii altora, din pricina evlaviei”, ori cu alte cuvinte: „prigoniţi pentru adevăr, pentru credinţă, pentru Hristos, Care este Adevărul nostru(In. 14, 6) şi Dreptatea noastră(I Cor. 1, 30). Aici nu este vorba despre aceia care nu cred în Dumnezeu, nu urmăresc înaltul ţel al veşnicei mântuiri, şi care, fiind mândri, pot „să fie prigoniţi şi să rabde oarecare necazuri chiar şi până la moarte, doar din pricina mândriei lor, însă.” Aici se au în vedere mărturisitorii adevărului dumnezeiesc al credinţei ortodoxe, ai veşnicei dreptăţi a lui Dumnezeu – mucenicii, care mor nu ca mândri pătimitori ai răutăţii, ci asemenea lui Hristos pe Cruce – cu dragoste pentru cei ce L-au răstignit. Ce om mândru şi lipsit de har poate, cu bucurie şi fără simţământul răzbunării, să pătimească prigoană pentru o astfel de dumnezeiască şi cerească dreptate? Nici unul!
Unii vor replica: „Cei smeriţi nu pot să fie luptători ori să rabde prigoana pentru dreptate. Ei sunt foarte blânzi şi lipsiţi de curaj spre o astfel de nevoinţă”. Realitatea contrazice însă o astfel de obiecţie. În istoria Bisericii şi în Vieţile Sfinţilor ne încredinţăm că nu unul sau doi, ci milioane de creştini plini de smerenie, din dragoste de Dumnezeu au pătimit nu doar prigoană şi chinuri, ci chiar şi moartea pentru dumnezeiasca dreptate. Prin aceasta ei au dovedit că doar smerenia este capabilă de fapte eroice. „Puternicii” cei plini de mândrie se arată slabi să poarte nevoinţa prigoanei pentru dumnezeiasca dreptate, ci numai „cei slabi”, creştinii plini de smerenie, întăriţi de har, au fost capabili să fie luptători pentru aceasta şi s-au dovedit curajoşi demascatori ai acelora care o încălcau. Precum oamenii cei fricoşi, pe dată ce se umplu de dumnezeiasca frică, devin curajoşi, tot astfel şi creştinii cei plini de smerenie, deşi mai întâi se arată oameni blânzi şi plini de pace, devin dintr-o dată războinici pentru dumnezeiasca dreptate, când Dumnezeu îi cheamă la aceasta.
Acelaşi lucru trebuie să spunem şi despre următoarea fericire: Fericiţi veţi fi voi când vă vor ocărî şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, minţind din pricina Mea!Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, că plata voastră multă este în ceruri… (Mt. 5, 11-12)Nu poate un om mândru să se bucure, nici să se veselească cu duhul la batjocuri, hule, prigoane şi clevetiri. Dimpotrivă, el se mânie mult pe cei ce-l hulesc. Când se cleveteşte împotriva lui cu anumite cuvinte rele, mândria sa nu se împacă, până ce el nu se răzbună şi nu îşi spală astfel onoarea lezată. Aceasta demonstrează cât sunt de străini oamenii îngâmfaţi de fericirea pe care o avem în vedere. Virtutea pătimirii cu răbdare a diferitelor injurii şi hule este posibilă doar dacă în componenţa ei intră smerenia, în care este prezentă setea nemăsurată de a pătimi înjosiri şi nedreptăţi pentru numele lui Hristos(Fapt. 5, 41). Această suportare a înjosirilor şi a nedreptăţilor şterge propriile noastre păcate şi nedreptăţi. Şi, deşi nu este îndreptată explicit spre Hristos, nedreptăţile ni se socotesc ca suferinţe pentru Hristos, îndată ce se rabdă cu mulţumire către Dumnezeu Cel Proniator, după cuvintele Sfântului Dimitrie al Rostovului. Prin aceste suferinţe, omul creşte în credinţă şi virtute.
Prin urmare, orice virtute trebuie să fie pătrunsă de smerenie, spre a fi adevărată, trainică, plăcută lui Dumnezeu şi mântuitoare. Acest lucru este valabil nu doar pentru virtuţile enumerate la Fericiri, ci şi pentru orice virtute în general. Dacă posteşti cu mândrie, ca să te vadă oamenii, nu vei avea nici un folos. Dacă trâmbiţezi înaintea altora când dai milostenie, aceasta se va preface din virtute în păcat. Dacă te rogi ca făţarnicii, la vedere, rugăciunea ta nu va fi primită de Dumnezeu(Mt. 6, 1-18). Şi ţi se va socoti ţie aceasta ca păcat(Ps. 108, 7).
În general, dacă săvârşeşti oricare faptă bună cu mândrie, aceasta nu-ţi va dărui har, ci va fi aducătoare de osândă.
Ştim bine, clopotele au un dangăt deosebit şi sunt trainice doar atunci când în metalul de bază din care sunt turnate – bronzul – se adaugă un metal nobil – staniu sau argint. Dacă în locul acestora, la turnarea clopotelor, se pune însă un metal ieftin – precum zincul – ele nu vor mai avea un sunet frumos şi se vor sparge repede. Tot asemenea clopotelor făcute cu zinc, un metal mai ieftin, şi virtuţile ni se sfărâmă dacă nu cuprind în ele metalul cel preţios al smereniei.
În clopotele de bună calitate nu se disting pe dinafară nici staniul, nici argintul, care se pierd în aliajul general. Ele s-au ascuns în masa de bronz. Însă ele îi dau clopotului un sunet minunat şi trăinicie. Tot astfel se întâmplă şi cu adevăratele virtuţi. Nici întru ele smerenia nu se arată. Ea s-a topit şi a intrat în componenţa virtuţii. Însă trăinicia virtuţii o vădeşte, şi minunatul sunet al săvârşirii binelui o scoate la iveală.
Spre toate acestea ne învaţă Domnul Iisus Hristos în minunatele Sale Fericiri. În conformitate cu credinţa noastră revelată, smerita cugetare este sarea virtuţilor, sare care le fereşte de distrugere.
Creştinii cei plini de înţelepciune ştiu că în viaţa noastră nimic nu se întâmplă fără binecuvântata îngăduinţă a lui Dumnezeu, şi de aceea primesc toate lucrurile fără de cârtire, ca pe un examen de trebuinţă, în urma căruia li se pregăteşte lor mare bucurie duhovnicească. Nu tot astfel se întâmplă cu oamenii legaţi de dezmierdările pământeşti. Ei întotdeauna se încruntă de îndată ce li se întâmplă ceva neplăcut şi prin aceasta se îndepărtează vădit de smerenie. Doar cei răbdători, care se smeresc, folosesc necazurile din viaţă spre îmbogăţirea lor duhovnicească şi spre mântuire. Ei văd limpede că Dumnezeu, în chip proniator, nu îndepărtează de la el ispitele, pentru că acestea sunt scut împotriva mândriei, scut care îi păzeşte de pieire.
Pentru smerita cugetare care priveşte în tainele duhului, lucrurile se întorc astfel încât omul vede limpede în duşmanii săi prieteni fără de voie, în demoni – ispititori neputincioşi şi în binecuvântata purtare de grijă a lui Dumnezeu, care îngăduie diferite necazuri în viaţa noastră, iubire şi înţeleaptă conducere spre mântuire. Pentru un astfel de creştin, bunăstarea ascunde primejdii, iar necazurile sunt pline de leac; laudele sunt otravă, iar ocările hrană; mulţumirea de sine este moarte, iar permanenta nelinişte de mântuire – viaţă.
Unul ar spune cu mare îndreptăţire: „Cine se roagă pentru smerenie, se roagă să i se trimită cineva care să-l necăjească.” Însă la orice ofensă stă alături îngerul păzitor, ca să-l mângâie şi să-l încurajeze spre smerenie. Lângă cel căruia i se aduc laude de către linguşitori stă un demon ispititor, ca să-l înşele spre slava deşartă.
Îndelungi sunt luptele şi nu puţine sunt nevoinţele duhovniceşti ale celui dornic să capete binecuvântata smerenie! Însă după aceste lupte, dezlănţuite ca o furtună de patimi în suflet, în cele din urmă vine liniştea. Atunci, la cele mai duşmănoase fapte ale aproapelui asupra ta, la cele mai îndârjite atacuri diavoleşti, la toate ispitele îngăduite ţie de dumnezeiasca Pronie, tu te vei afla precum Iov: întărit, chibzuit şi blând, sub acoperământul smereniei, pe care Dumnezeu ţi-l va dărui, şi te vei simţi sub aripile lui Dumnezeu fără de primejdie(Ps. 90, 4), precum vapoarele sunt în siguranţă în faţa celor mai puternice valuri ale mării, îndată ce au ajuns la liman.
Despre cei ce au iubit smerenia, adevăraţi urmaşi ai lui Hristos, istoria sfântă ne povesteşte că ei nu s-au tulburat de ispitele vieţii, nici nu s-au îngrijorat de nedreptăţile aproapelui împotriva lor. Dimpotrivă, chiar ei înşişi însetau să fie dispreţuiţi şi smeriţi, pentru a înainta în această virtute de seamă. Pe cât le era de greu, mai ales la început, în a purta crucea umilinţei, cu atât mai mult se întăreau în nevoinţa lor, şi într-atât se umpleau de bucurie, asemenea oamenilor care, după o boală grea, încep să se înzdrăvenească şi să simtă cum le revin puterile.
Nu există nimic mai important pentru noi în nevoinţele noastre duhovniceşti, ca exersarea întru smerenie şi înaintarea întru aceasta. Căci dacă avem smerenie, suntem aproape de mântuire, după cuvintele Psalmistului: Aproape este Domnul de cei umiliţi la inimă şi pe cei smeriţi cu duhul îi va mântui(Ps. 33, 17).
A fost întrebat un stareţ plin de har în ce constă reuşita omului în viaţa duhovnicească. Stareţul a răspuns: „Izbânda omului este ascunsă în smerenie. Cu cât omul se smereşte mai mult, cu atât mai mult izbândeşte”.
„Eu prefer zdrobirea prin smerita cugetare, înaintea biruinţei cu trufie”, a spus un altul. Şi pe deplin adevărat, căci biruinţa plină de trufie, prin triumful ei exterior, este cădere lăuntrică, iar smerita pătimire a zdrobirii, prin arătarea ei cea de afară, este biruinţă lăuntrică.
Despre avva Macarie se povesteşte că atunci când veneau la el oarecare fraţi şi îi arătau mare cinste, ca unui sfânt, el nu le acorda nicio atenţie şi nu sta de vorbă cu ei. Dacă venea însă cineva care, asemenea unui om de rând, îi spunea, defăimându-l: „Avva, atunci când tu mânai cămilele şi furai, ca să vinzi după aceea cele furate, nu te băteau cu ciomegele păzitorii?”, atunci Sf. Macarie cu bucurie sta de vorbă cu un astfel de om, despre orice întrebare duhovnicească pusă lui.
Pentru smerenie, Sfinţii Părinţi au răbdat de bunăvoie şi drepte, şi nedrepte îmboldiri. Odată, Sf. Ioan Kolov stătea înaintea bisericii, iar fraţii mănăstirii îl înconjurau şi îi puneau lui întrebări în legătură cu gândurile lor. Văzând aceasta, un stareţ plin de pizmă nu a mai răbdat şi a spus: „Ioane, paharul tău e plin de făţărnicie!” Ioan a răspuns: „Adevărată este aceasta! Iar tu te întăreşti, văzând numai partea de dinafară a paharului. Însă ce ai fi spus dacă ai fi văzut şi partea lui lăuntrică?”
Unii plăcuţi ai lui Dumnezeu, mai cu seamă nebunii pentru Hristos, intenţionat se prefăceau anormali, spre a fi jigniţi, huliţi, batjocoriţi şi astfel să aibă motiv de a se nevoi întru smerenie. În acest chip, ei au atins chipul p-linătăţii harului în această dumnezeiască virtute.
Sfinţii Părinţi spun că la dobândirea curăţiei trebuie să se fugă de ispită, iar în dobândirea smeritei cugetări trebuie să se întâmpine şi să se suporte cu bărbăţie ispitele venite. Dacă Dumnezeu îţi trimite vreun lucru care te aşază în împrejurări pline de umilinţă, primeşte cu inima plină de pace această ispită, ca să dobândeşti atotbiruitoarea smerenie.
La cuvintele arţăgoase şi pline de răutate revărsate asupra ta, iartă, şi vei învăţa cu pace să suporţi asemenea lucruri. Cu poftă asculta pe aceia care te deprind întru răbdare, pregătindu-te mai dinainte să taci cu blândeţe, după cum a spus Psalmistul: Gata am fost şi nu m-am tulburat…(Ps. 118, 160). La jignirea venită pe neaşteptate, taci şi te roagă! Când taci, te umpli de putere. Ieşirea din orice situaţie grea este tăcerea buzelor.
Capitolul V – Cum se dobândeşte smerita cugetare?
La această întrebare vom răspunde că smerenia cea plină de har şi întru totul desăvârşită este dar de la Dumnezeu, însă un dar care se dă celor ce se trudesc să-l capete. Dacă doreşti să-l ai, nevoieşte-te spre dobândirea lui, şi Dumnezeu ţi-l va dărui! Iar nevoinţa căpătării smeritei cugetări constă în următoarele: a săvârşi faptele smereniei, a te căi permanent de păcatele tale şi fără de cârtire a suporta necazurile în viaţă, ori de unde ar veni ele: fie de la oameni răi, fie de la demoni, fie de-a dreptul de la binecuvântata Pronie a lui Dumnezeu, care te încearcă. Cel ce se smereşte în acest chip primeşte belşug de har dumnezeiesc, iar harul îi va da puteri încă şi mai multe spre a se smeri. Astfel se formează următorul circuit binecuvântat: Cel ce se nevoieşte pentru smerenie sapă în sufletul său un puţ adânc, spre a aduna acolo pe cât este posibil de multe izvoare harice. Iar harul îl va însufleţi şi-l va întări să poată săpa încă şi mai adânc! Astfel se ajunge la o foame nesăturată de smerenie şi la o nestinsă sete de cât mai mult har, care este în realitate o neîncetată năzuinţă spre o mai mare şi mai fericită apropiere de Dumnezeu. Când sufletul este cuprins de o asemenea binecuvântată năzuinţă, orice suferinţă, chiar şi cea mai mare, devine suportabilă…
Avva Dorotei scrie că întru smerita cugetare se află toată bucuria, slava şi liniştea omului, că smerita cugetare ne este dătătoare de viaţă şi mântuitoare.
Ca să dobândim însă adevărata smerenie desăvârşită, nu este îndestulător a ne socoti păcătoşi, şi nici faptul de a nu vedea nimic bun întru sine, deoarece, într-adevăr, aceasta este o realitate. După cuvintele Sf. Isaac Sirul, „ nu orice om care este modest şi tăcut, ori înţelept, ori blând din fire, a atins deja înălţimea smeritei cugetări. Dimpotrivă, are cu adevărat smerită cugetare acela care poartă ascuns întru sine un lucru vrednic de laudă, însă nu se mândreşte cu el, ci în gândul lui îl socoteşte un fir de praf.” De lăudat este, se înţelege, a te smeri adânc la pomenirea căderilor tale în păcat de mai înainte, însă nici aceasta nu este desăvârşita smerenie. Cel desăvârşit în smerenie nu caută pricini de a se smeri, căci el a dobândit darul smereniei, în lumina căruia se vede pe sine ca pe un om de dispreţuit şi ca păcătosul cel mai de pe urmă. Măcar de ar şi cunoaşte toate tainele lucrurilor duhovniceşti, măcar de i s-ar şi supune lui, , precum lui Adam mai înainte de cădere, toate făpturile, chiar şi cele mai însetate de sânge, el însuşi se socoteşte pe sine ca ceva neînsemnat.
Această schimbare în om – mândru şi iubitor de sine prin fire – nu este în stare să săvârşească în chip firesc smerenia, ci doar suprafireasca, harica smerită cugetare, care îndată ce se dobândeşte se manifestă ca o mare putere. Această putere au simţit-o Sf. Apostoli la Cincizecime în chip de limbi de foc. Pe ea o primesc şi sfinţii plăcuţi ai lui Dumnezeu, după îndelungi nevoinţe şi mare trudă duhovnicească. La oamenii neduhovniceşti, o astfel de trudă pare de nesuportat şi ei îndată se leapădă de ea, însă pentru cei duhovniceşti, aceasta, pe cât este de grea, pe atât este de râvnită, căci ei gustă întru ea harul care îi întăreşte şi simt mângâierea lui Dumnezeu, care îi umple de fericire.
Există creştini ce înţeleg că fără smerenie nu există nici linişte vremelnică, nici mântuire veşnică. Nedeprinşi însă cu nevoinţa, ei nu întreprind nimic spre a dobândi această virtute de temelie. Inima lor doreşte să o capete pe ea, însă fără nici un efort. Şi pentru că ei nu avansează în lucrarea lor duhovnicească, întreabă permanent: cum se dobândeşte smerenia? Şi întru totul se află în ceaţă după această întrebare. Iar ceaţa vine de la diavol. El îi împiedică, cu rea intenţie, să ia o hotărâre fermă spre îndreptare şi să lucreze la dobândirea smeritei cugetări. De aceea le arată lor această lucrare în chip neclar, foarte complexă şi de neînfăptuit. Însă, în realitate, este foarte simplă şi limpede, dar, se înţelege, deloc uşoară, deoarece se cere o permanentă încordare şi luptă cu sine însuşi, o permanentă călcare în picioare a iubirii de sine şi a mândriei tale adânc înrădăcinate în inimă.
Adevăratul creştin, însă, nu are de ce să se teamă, ştiind că la orice generoasă sforţare de a ne smeri ne vine în ajutor atotputernicul har al lui Dumnezeu. Înarmat cu el, truditorii virtuţii şi-au înfrânt mândria şi iubirea de sine.
Smerenia se dobândeşte în următorul chip:
Dacă aproapele se arată cu dispreţ faţă de tine, dacă te necăjeşte, ori te cleveteşte, ori te vatămă, încearcă să stingi în chip firesc revolta născută în inima ta, amintindu-ţi de păcatele tale ascunse şi vrednice de plâns, şi spune-ţi că trebuie să rabzi neplăcerile aproapelui tău, spre a te curăţa astfel de toată ticăloşia ascunsă întru tine. Iar prin această nevoinţă a ta tu vei face dovada că însetezi să capeţi darul smereniei celei pline de har.
Dacă demonii încep să-ţi întindă curse, să se strecoare în gândul tău, să trezească în inima ta cele mai necurate dorinţe, să-ţi zugrăvească în imaginaţie cele mai ticăloase privelişti ori să te ajute să croieşti planuri de răzbunare, sau cum să răneşti ori să păcătuieşti, nevoieşte-te cu rugăciune smerită să te împotriveşti acestor nevăzuţi ispititori, suspină din adâncul inimii şi varsă mulţime de lacrimi! Aşa vei face dovada că , înaintea egoistei plăceri de sine, preferi smerita pocăinţă. Atunci Dumnezeu îţi va da smerenia cea plină de har, care îi va pune pe fugă pe demoni.
Dacă Însuşi Dumnezeu, în binecuvântata Lui Pronie, te încearcă şi te povăţuieşte întru smerenie, îngăduind în viaţa ta diferite necazuri, nereuşite, boli, pedepse, pagube şi orice alt chip de suferinţă, adună-ţi toate puterile tale sufleteşti în a nu cârti împotriva Lui. Leapădă-te de toate întrebările cele trufaşe: „De ce mă ceartă Dumnezeu? Oare chiar aşa de mult am greşit?” Şi îmbrăţişează necazurile ca pe o răsplată meritată a păcatelor tale şi ca pe un leac plin de milostivire pentru nelegiuirile tale vădite sau ascunse! Atunci vei căpăta uşurare şi Dumnezeu îţi va da în dar smerita cugetare, în lumina căreia îţi vor deveni limpezi cuvintele Sf. Apostol Pavel: Orice mustrare la început nu pare că e de bucurie, ci de întristare, dar mai pe urmă dă celor încercaţi cu ea roada paşnică a dreptăţii(Evr. 12, 11)
Dacă vei proceda întotdeauna astfel, Dumnezeu, Care a îngăduit toate acestea spre a te povăţui întru smerita cugetare, îţi va preface ispitele tale în lucru folositor pentru sufletul tău, învinuirile cele trufaşe ale celor din jur în smerita conştientizare a propriei zădărnicii, răutăţile cele străine în virtute a ta, ispitele cele diavoleşti în nevoinţă a ta, tulburările prin care ai trecut în trainica pace.
Însă cel mai lucrător chip al smereniei de sine este
.Sfântul Varsanufie subliniază aceasta în mod limpede, spunând:
Smerenia constă în a se socoti omul pe sine ca nefiind ceva, în a-şi tăia întru toate voia sa, a se supune tuturor şi fără tulburare a suporta acelea care-i vin din afară…Nu trebuie ca el însuşi să caute pentru sine lucruri pline de umilinţă, căci aceasta conduce spre slava deşartă, împiedică izbânda şi aduce mai mult vătămare decât folos.
Dacă-ţi trimite însă Dumnezeu vreo lucrare de umilinţă, fie printr-un oarecare om, fie prin oarecare împrejurări, nu trebuie să te împotriveşti ori să te revolţi, ci să te supui întru ascultare. Aceasta conduce spre izbândă…
„Umilinţa – continuă Sfântul Varsanufie – poate fi de două feluri: una izvorâtă din propria ta inimă(aceasta este smerirea de sine – n.n.), iar alta vine din necazurile venite din afară. Umilinţa ca urmare a necazurilor din afară este mai mare decât cea care provine din propria noastră inimă. Căci mai uşor este ca tu singur să-ţi suporţi jignirile decât să suporţi ofensele altor oameni. Cea de pe urmă pricinuieşte o mult mai mare durere în inimă”.
O asemenea suportare a ofenselor din partea aproapelui este o adevărată nevoinţă duhovnicească de dobândire a smereniei. Această nevoinţă nu este zadarnică. Atunci când ne ostenim spre a dobândi smerenia cea plină de virtute, Dumnezeu se milostiveşte şi ne ajută. Sfântul Isaac Sirul dă mărturie în acest sens: „Dacă omul se smereşte, îndată mila lui Dumnezeu îl înconjoară. Atunci inima simte dumnezeiescul ajutor şi află o oarecare tărie de încredinţare lăuntrică ce se deşteaptă întru el…Atunci inima lui se umple într-o clipă de credinţă”.
Omul poate şi trebuie să se smerească. Dumnezeu ne obligă(I Ptr. 5, 6).Însă a ajunge până la desăvârşita smerenie nu stă în puterea niciunui muritor de rând. Numai Dumnezeu poate să dăruiască desăvârşita smerenie. Iar aici există un adânc înţeles proniator. Această smerenie primită de la Dumnezeu ne umileşte cu adevărat, în timp ce smerenia omenească poate să ne arunce chiar şi în mândrie.
Cel ce se nevoieşte cu adevărat întru dobândirea smereniei, permanent se înjoseşte pe sine, spunându-şi în mintea sa(însă nu înaintea altora, ca să nu se nască din aceasta o falsă mărturie):
„Eu nu sunt drept. Nu mă nevoiesc aşa cum trebuie. Şi în fiecare zi pun doar început”. Iată, cu o astfel de modestie trebuie să se nevoiască un om. Sfântul Ioan Gură de Aur ne povăţuieşte spre cererea smerită a binecuvântatei smerenii prin minunata lui rugăciune de seară, alcătuită din 24 de cereri, din care cea de-a zecea grăieşte astfel: „Doamne, Dumnezeul meu, deşi n-am săvârşit nici un bine înaintea ta, dă-mi după harul Tău să pun început bun!”
Dacă noi multă vreme ne ostenim în acest chip, socotindu-ne că nu am făcut nimic, dacă ne căim şi ne vedem ca cei mai păcătoşi dintre toţi oamenii, în inima noastră se va ivi pe neaşteptate dorita şi dăruita smerenie, cea plină de har de la Dumnezeu şi ceva întru totul minunat împreună cu ea: harica luminare, care va pătrunde asemenea unei raze în cămăruţa interioară a inimii noastre. Şi deodată, noi vom vedea că acolo văzduhul nu este aşa curat cum ni se părea nouă până atunci, şi cum în el se plimbă praful păcatului, pe care noi nu-l observăm din pricina întunecimii din noi. Şi astfel, văzând atât de multe păcate neconştientizate până în acel moment, ne vom plânge pe noi şi din ce în ce mai mult ne vom întări în convingerea că suntem foarte păcătoşi. Această smerită şi sinceră convingere ne va trezi la pocăinţă, iar pocăinţa va spori întru noi lumina cea duhovnicească. În lumina ei harică ne va fi cu putinţă să vedem încă şi mai clar şi cele mai ascunse păcate, atât cele actuale, cât şi cele trecute. Acestea ne vor smeri spre a primi spre pocăinţă lumina cea nouă a smereniei, până ce ajungem, în curăţia noastră,la măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos(Evr. 4, 13), până ce vom conştientiza că mult ne-am ostenit, însă nu noi, ci dumnezeiescul har care este întru noi(I Cor. 15, 10). Astfel, cu cât primim mai multă lumină, cu atât ne simţim mai păcătoşi. Şi cu cât mai păcătoşi ne simţim, cu atât mai multă smerenie ne va umple. Şi ne va deveni aceasta minunată întru ochii noştri. Pe când alţii ne văd asemenea sfinţilor, noi ne vom simţi ca păcătoşii cei mai de pe urmă.
Avva Dorotei povesteşte: „Odată, avva Zosima vorbea despre smerenie, iar un bărbat învăţat, care dorea să înţeleagă cât mai limpede această noţiune, l-a întrebat: „Spune-mi, cum te socoteşti tu ca un păcătos? Oare nu ştii că eşti sfânt? Oare nu ştii că ai virtuţi? Iată, vezi că împlineşti poruncile. Dacă e aşa, cum te socoteşti păcătos?” Stareţul nu ştia cum să-i răspundă, ci repeta doar: „Nu ştiu cum să-ţi spun, însă mă socotesc ca păcătos…!” Observând că stareţul se străduia să-i răspundă, m-am amestecat în vorbă, adresându-mă filosofului: „Nu tot aşa este oare şi în ştiinţa filosofiei? … Când cineva se instruieşte bine în această ştiinţă si se ocupa cu ea, el dobândeşte, după această îndeletnicire a sa o oarecare obişnuinţă, fără ca să-şi explice singur cum a ajuns cunoscător în acest lucru. Treptat, pe nebăgare de seamă, sufletul a dobândit deprinderea prin exersarea în această ştiinţă. Tot astfel este şi cu smerenia: din împlinirea dumnezeieştilor porunci dobândeşti o oarecare obişnuinţă către smerenie şi nu ştii cum să exprimi aceasta în cuvinte.” Când avva Zosima a auzit aceasta, s-a bucurat, m-a îmbrăţişat şi a spus: „Întocmai aşa este,după cum ai explicat!” Filosoful, mulţumit, s-a pus şi el de acord cu noi.”
Pe calea smereniei există realizări şi nerealizări, căderi şi ridicări. Însă acest fapt nu trebuie să ne facă nefericiţi. Astfel este duhovniceasca lege: dacă te împotriveşti cu putere demonilor, ei vor ridica un război puternic împotriva ta. Însă nu trebuie să ne îngrijorăm, cunoscând că tocmai atunci este cu noi Dumnezeu Cel plin de biruinţă. Să stăm îndrăzneţi de strajă şi să fim cu luare-aminte! Dacă vine durerea, să răbdăm cu mărinimie! Durerile ne arată că există Dumnezeu, Care ne iubeşte în ciuda păcatelor noastre şi ne aduce aminte de El. Dacă ni se întâmplă vreun necaz ce nu atârnă de noi, sa ne înclinăm cu smerită supunere capul înaintea celor rânduite de Pronia dumnezeiască! Necazurile, pentru cei ce se pocăiesc, sunt cărări către Dumnezeu. Dacă ni se arată alte ispite, fie din răutatea diavolească, fie de la oameni răi, să le întâmpinăm cu credinţă şi nădejde! Astfel planul demonic cel plin de răutate se va preface nouă în mare bunătate duhovnicească şi planurile lui Dumnezeu cele mântuitoare, privitoare la noi, se vor înfăptui. Izbânzile să ne umple de nădejde, fără să cădem însă în mândrie! Iar neizbânzile să ne smerească, fără să ne conducă la deznădejde! Iar atunci când şi din neizbânzile pricinuite, după îngăduinţa lui Dumnezeu, de către diavoli, noi ne folosim spre a ne smeri, fără a cădea în deznădejde, prin aceasta vom face pe diavoli să cadă în deznădejde.
Sfântul Marcu Ascetul afirmă că dacă noi înşine, fără oarecare îmboldiri din afară, ne-am fi străduit să dobândim smerita cugetare, nu ar fi fost nevoie să fim pedepsiţi. „Toată răutatea şi necazurile – scrie el – care ni se întâmplă, ni se trimit datorită faptului că suntem mândri. Căci dacă chiar şi Sfântului Apostol Pavel, spre a nu se înălţa, i-a fost trimis un înger al satanei să-l bată peste faţă(II Cor. 12, 7), cu atât mai mult îi va fi îngăduit lui satana sa ne asuprească atunci când ne mândrim, spre a ne smeri. Protopărinţii noştri(din Vechiul Testament) au avut case, bogăţii , au avut soţii, s-au îngrijit de copii, dar pentru nemărginita lor smerita cugetare vorbeau cu Dumnezeu. Iar noi ne-am îndepărtat de lume, am dispreţuit bogăţia, ne-am lăsat casele şi, crezând că suntem alături de Dumnezeu, am fost batjocoriţi de demoni pentru mândria noastră. Acela care este înfumurat, nu se cunoaşte nici măcar pe sine însuşi. Căci dacă şi-ar fi văzut nebunia şi neputinţa lui, nu s-ar mai fi înălţat. Însă, necunoscându-se pe sine, cum ar putea să-L cunoască pe Dumnezeu? Dacă el nu a putut să-şi cunoască nechibzuinţa sa, în care dăinuie, cum va putea să cunoască înţelepciunea lui Dumnezeu, de care se află atât de departe, fiind străin de aceasta?
„Şcoala lui Hristos este o şcoală aspră, de unde vor cădea toţi cei care nu rezistă cu succes examenului smereniei”
Cel ce cunoaşte pe Dumnezeu contemplă măreţia Lui şi, dojenindu-se pe sine însuşi, vorbeşte asemenea fericitului Iov: Din spusele unora şi altora auzisem despre Tine, dar acum ochiul meu Te-a văzut. Pentru aceea mă urgisesc eu pe mine însumi şi mă pocăiesc în praf şi în cenuşă(Iov 42, 5-6). Iar noi, dacă dorim să contemplăm dumnezeirea, trebuie să ne dojenim pe noi înşine şi să căpătăm smerita cugetare, spre a putea nu numai să-L vedem înaintea noastră, ci să avem şi bucuria ca el să locuiască şi să odihnească întru noi, să ne desfătăm întru El.. În acest chip nebunia noastră va fi înţelepţită de înţelepciunea Lui şi neputinţa noastră va fi biruită de puterea Lui.”
Asemenea tuturor celorlalţi Părinţi, Sfântul Marcu Ascetul găseşte că cele mai mari fapte bune, fără smerenie, sunt neîndestulătoare pentru mântuire. Aşa sunt nevoinţele fireşti din afară. Însă nevoinţa creştinului trebuie să fie în primul rând lăuntrică, ascunsă. Ca să nădăjduieşti în virtuţile tale văzute, înseamnă să fii înşelat de diavol prin sentimentul mulţumirii de sine născut în inima ta. Această mulţumire de sine este pierzătoare. Vorbind despre adevărata smerenie, Hristos ne îndeamnă: Când veţi face toate acestea poruncite vouă, să ziceţi: „Suntem slugi netrebnice, pentru că am făcut ceea ce eram datori să facem!(Lc. 17, 10).
„Se întâmplă ca unii oameni – spune Sfântul Marcu – să primească har, însă diavolul, care îşi caută mereu cuib întru ei, le împleteşte curse, ca să se abată de bunăvoie, nu-i ispiteşte şi îi face să creadă că mintea lor s-a curăţit. După aceea vrăjmaşul conduce pe om în rătăcire, cum că deja este un creştin desăvârşit. Şi când un astfel de om devine fără purtare de grijă, diavolul dintr-o dată îl atacă în chip războinic, îl ispiteşte şi îl duce în iad…Diavolul este de atâtea mii de ani. Lucrul lui constă în a pierde sufletele oamenilor. El poate să lucreze din cele sădite în inimă şi uneori nu se arată deloc ca să ducă sufletul în părere de sine, cum că a atins deja desăvârşirea. Temelia creştinătăţii aceasta este: oricât de multe fapte ale dreptăţii săvârşeşti, să nu te bizui pe ele şi să nu te socoteşti un om înalt, ci să fii sărac cu duhul!”
Cel mai sigur izbândesc în viaţa duhovnicească aceia care izbândesc în smerenie. Şcoala lui Hristos este o şcoală aspră, de unde vor cădea toţi cei care nu rezistă cu succes examenului smereniei. Însă acela care ia acest examen trece într-o clasă superioară fără să mai fir nevoie să susţină examen la alte virtuţi. Întru ele, omul poate să se deprindă şi mai târziu, căci smerenia le poartă în sine ca germene. Însă acestea nu întotdeauna au smerenia ca temelie a lor, şi de aceea nu întotdeauna sunt mântuitoare.
Cel ce este cu adevărat creştin nu se cunoaşte după post, după mersul la biserică, după cuvintele evlavioase, după mulţimea cunoştinţelor duhovniceşti, după citirea cărţilor bisericeşti, cât mai ales după smerenie. Cel ce suportă învinuirile nedrepte, cel ce nu se supără de bârfele la adresa lui atunci când nu este de faţă, care la o ceartă îşi cere primul iertare, deşi nu este el vinovat, acela este creştin.
Acela care, dispreţuit fiind, nu jigneşte, care la răutate răspunde printr-o faptă bună, care împlineşte cu bucurie toate dumnezeieştile porunci şi crede că nu a realizat nimic, acela este creştin. Acela care, fiind dăruit de Dumnezeu cu multe şi înalte însuşiri, se socoteşte sincer cel mai rău dintre toţi, acela este creştin.
Un tânăr monah s-a lăudat la avva Sisoe: „Eu am întotdeauna gândul la Dumnezeu!” Stareţul i-a răspuns: „Nu e mare lucru că gândul tău este la Dumnezeu. Lucru înalt este să-ţi dai seama că eşti mai prejos de toată făptura. Această conştiinţă, împreună cu nevoia trupească, conduce la deprinderea smereniei.”
Dacă dorim să mergem într-o altă ţară, nu este de trebuinţă sa luăm cu noi bagaje şi multe cărţi. Este de ajuns să avem doar o cărticică numită „paşaport”. Dacă o avem cu noi, ni se na da voie să trecem graniţa. Dacă nu o avem, orice bagaj al nostru, oricât de valoros ar fi, nu ne va ajuta. Se înţelege, dacă este valoros acest bagaj, nu ne va fi deloc inutil când trecem graniţa într-un alt stat, căci prin el noi ne vom asigura acolo traiul nostru. Însă nu acest bagaj ne va deschide porţile altui stat, ci doar paşaportul. În viaţa duhovnicească, paşaportul este smerenia. Bagajul sunt virtuţile. Oricât de trebuitoare ar fi ele, fără smerenie nu sunt în stare să ne deschidă porţile împărăţiei lui Dumnezeu. Doar smerenia dă acces la această minunată Împărăţie a harului!
Să luăm o altă pildă . Ajungi într-un anume loc noaptea şi duci cu tine valize grele, pline cu lucruri de valoare. Doreşti să urci până la ultimul etaj al unei clădiri foarte înalte. Ascensorul poare să te ducă destul de uşor şi de rapid sus, pentru o mică monedă. Însă constaţi că tu nu ai acea monedă. În buzunarul tău sunt alţi bani, de hârtie, însă aceştia nu-ţi folosesc, pentru că, fiind noapte, nu ai unde să-i schimbi. Şi iată, cu toţi banii tăi, tu rămâi jos şi nu poţi să urci la etajul cel mai de sus!
Tot astfel este şi în viaţa duhovnicească. Poţi să ai mulţime de bogăţii duhovniceşti, mulţime de virtuţi, dacă nu ai însă bănuţul smereniei, nu vei putea să urci la cer, ci vei rămâne jos!
Minunat lucru este smerita cugetare! Pe cât de măruntă la chip, aceasta are puterea făcătoare de minuni de a mântui şi de a ridica spre înalt. „Când păcatul este acoperit de smerita cugetare, în cele din urmă – după cuvintele Sf. Ioan Gură de Aur – aceasta se arată mai puternică decât dreptatea, unită cu mândria. Însă dacă smerenia se uneşte cu dreptatea, până unde nu va ajunge aceasta şi care cer nu-l va trece?! Fără îndoială, ea va sta cu mare îndrăzneală chiar în jurul tronului lui Dumnezeu, în mijlocul îngerilor…Nicio altă virtute a noastră nu poate să dăinuie fără smerenie. Curăţia, fecioria, dispreţuirea banilor…totul este necurat, ticălos şi mârşav, dacă întru virtute nu există smerită cugetare. Dumnezeu pentru aceasta ne-a creat din două firi, pentru ca atunci când tu te înalţi cu mândrie, micimea trupului să te smerească, iar când găseşti ceva de jos şi nevrednic de cinstea dată ţie de Dumnezeu, nobleţea sufletului să te ridice până la comparaţia cu puterile cereşti”.
Creat pentru cer, omul păcătos îl va atinge doar dacă pe pământ se consideră pe sine mai jos decât orice făptură. Dacă se înalţă deasupra oamenilor celor asemenea lui, el va cădea în iad. După învăţătura Sfinţilor Părinţi, nimic nu este atât de scump la Dumnezeu ca aceea de a te socoti ultimul din cei mai de pe urmă păcătoşi şi de a nu te lăuda cu nici un dar. Săracul Lazăr, din binecunoscuta pildă a lui Hristos(Lc. 16, 19-31), nu avea oarecare fapte deosebite, însă a fost întru răbdarea lui smerit şi întru smerenia lui răbdător. Cu aceasta, el s-a mântuit. Prin urmare, dreaptă este judecata Sfinţilor Părinţi, că smerenia înseamnă scurtarea căii spre mântuire.
Odată, la vestitul avva Macarie Egipteanul, a venit un înger trimis de Dumnezeu şi i-a spus: „Macarie, nu te teme de atacurile nevăzuţilor vrăjmaşi, căci Bunul nostru Dumnezeu nu se va întoarce de la tine şi nu va înceta să te întărească! Fii cu bărbăţie şi întăreşte-te! Cu vitejie, înfrânge începătoriile şi puterile potrivnice – demonii! Dar să nu te înalţi întru nevoinţele tale, ca să nu te părăsească ajutorul cel dumnezeiesc şi să nu cazi cu amară cădere!”Sfântul Macarie a răspuns întru mulţime de lacrimi: „Cu ce să mă înalţ, când sufletul meu, asemenea unei desfrânate, se hrăneşte cu răul miros al necuratelor gânduri insuflate de demoni?”
În acest caz, foarte ziditor este faptul că, chiar şi acest minunat sfânt a avut, cu îngăduinţa lui Dumnezeu, gânduri de desfrânare, pe care el, se înţelege, le-a respins. Ele i-au fost îngăduite spre a avea motiv de smerenie. Căci altfel, cu toate nevoinţele şi izbânzile lui duhovniceşti, dacă s-ar fi mândrit, el ar fi căzut, oricât de sus s-ar fi ridicat!
Arhimandritul Serafim Alexiev, Smerita cugetare – Tâlcuire la Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul; traducere din limba bulgară de Gheorghiţă Ciocioi; Editura Sophia, Bucureşti, 2007