În capitolul 6 al eruditului volum Lexicologie biblică românească, profesorul Eugen Munteanu de la Universitatea din Iaşi discută motivele pentru care numele I(i)sus H(ch)ristos cunoaşte mai multe variante grafice în limba română][1]. Sunt oferite date şi explicaţii istorice pentru descrierea acestei probleme de ortografie influenţate de confesionalizarea creştinismului. Profesorul Munteanu susţine că limba română permite doar variantele „Iisus Hristos” (acceptată în vederea păstrării grafiei româneşti ortodoxe tradiţionale)‚ sau „Isus Cristos” (agreată din perspectiva filologiei româneşti). Alte variante, hibride, nu trebuie tolerate.

Nota de faţă îşi propune să dea şi mai multă consistenţă, din perspectiva istoriei culturii, argumentului provenind „din tradiţie”, în vederea susţinerii grafiei „Iisus” (şi nu „Isus”) într-o cultură română impregnată timp de veacuri de credinţa ortodoxă de tradiţie bizantină. Intenţia noastră este aceea de a sugera, în rândurile ce urmează, că folosirea grafiei „Iisus” (iota=i + eta=i), începând cu secolul al XVII-lea – deşi evidentă numai din secolul al XIX-lea – a fost opţiunea firească pentru învăţaţii ortodocşi din Ţările Române, nu numai din pricina influenţei directe a prelaţilor sau a altor erudiţi greci asupra culturii bisericeşti româneşti, dar şi pentru că ea a apărut, posibil, pe fondul schimbărilor contemporane din Rusia kieveană şi mai ales din Ţaratul Moscovei. Sublinierea acestui detaliu destul de puţin cunoscut chiar istoricilor bisericeşti s-ar putea dovedi utilă în special lingviştilor, bibliştilor sau liturgiştilor care se vor fi întrebat din ce motiv ortodocşii de astăzi, în ciuda argumentelor lingvistice care susţin grafia „Isus”, preferă, totuşi, să folosească o grafie şi o pronunţie mai degrabă artificiale, şi anume „I-i-sus”.

Înainte de a începe argumentarea propriu-zisă, trebuie să subliniem, trimiţând la datele oferite de profesorul Munteanu, că, din nefericire, nu putem fi siguri care era grafia preferată în secolele XVII-XVIII, când standardul pentru teonimul hristic era reprezentat de abrevierea chirilică Ic[2]. Cu toate acestea, folosirea grafiei „Iisus” pentruIoshua/Iesous Navi în Biblia de la 1688 (prezentă şi în Manuscrisul 45, ce conţine traducerea lui Nicolae Spătarul Milescu) ar putea fi considerată o mărturie indirectă a modului în care numele Iesous ar fi fost scris în Noul Testament, dacă nu ar fi fost abreviat. Faptul că „Isus” fusese, cel mai probabil, grafia preferată anterior în Ţările Române se poate ghici din foarte rarele apariţii ale numelui neabreviat, precum cele din Codex Sturdzanus (secolul al XVI-lea). În ceea ce priveşte tipăriturile din secolul al XVII-lea, grafia „Isus Navi” poate fi găsită în Sinaxarul slavonesc inclus în volumul care conţine textul traducerii Noului Testament de la Bălgrad din 1648[3], ca şi în Manuscrisul 4389 (o traducere a Vechiului Testament contemporană Bibliei de la 1688 care, fiind făcută în cea mai mare parte după Biblia slavonă, ar putea fi mai puţin afectată de manierele „greceşti” ale timpului). Chiar dacă grafia „Iisus” pentru Ioshua/Iesous Navi nu poate sugera cu certitudine absolută că şi preferinţa traducătorilor sau editorilor pentru varianta neabreviată a teonimului hristic ar fi fost aceeaşi, probabilitatea  este foarte mare. În secolul al XVIII-lea, Triodul de la Râmnic (1777, 21782) prezintă o curioasă lipsă de uniformitate, folosind deopotrivă „Isus” şi „Iisus”.

***

Nu este necesar să insistăm aici asupra aspectelor religioase şi sociale complexe ce au marcat secolul al XVII-lea în Răsărit – o epocă a „Mărturisilor de credinţă” ortodoxe – întrucât ele sunt foarte cunoscute. Referindu-ne strict la chestiunea de faţă, vom aminti că Principatele Române au primit vizita unui număr însemnat de erudiţi prelaţi (e.g. Patriarhul Mitrofan Critopulos al Alexandriei în 1638, Patriarhul Macarie al Antiohiei între 1653-1654 şi 1656-1658 etc.) şi dascăli greci (e.g. Paisie Ligaridis şi Ignatie Petridis la Târgovişte în 1646) care au influenţat într-o mare măsură modul în care personalităţile religioase şi intelectuale locale au scris şi publicat propria lor literatură religioasă (liturgică, biblică etc.). Astfel, în cazul Bibliei de la 1688 – pentru a aminti o realizare de prim rang – erudiţi precum Ghermano Nisis sau Dositei al Ierusalimului ar fi putut oferi sfaturi în privinţa eliminării eventualelor diferenţe de scriere, faţă de maniera greacă, a antroponimelor prezente în Sfintele Scripturi (inclusiv a numelui „Isus/Iisus”).

În plus, ar trebui să ne îndreptăm privirea către nord şi est pentru a detecta alte posibile influenţe asupra felului în care ortodocşii au scris numele Iesous în limba română. Kievul mitropolitului Petru Movilă ne oferă un prim reper: trebuie amintit efortul său de a alinia cărţile liturgice slavone la ediţiile greceşti ale vremii, în care se poate observa grafia „Iisus” (e.g. faimosul său Trebnik din 1646)[4]. Întrucât n-ar fi exagerat să afirmăm că tiparul din Ţările Române datorează foarte… CONTINUARE aici