Citim în Psalmii lui David: ,,Iar peste durerea rănilor mele au adăugat şi altă durere” (Psalm 68, 27). Acest lucru se potriveşte foarte bine cu ceea ce noi denumimconştiinţă, fiindcă aceasta, numai durere şi chin aduce în viaţa omului. S-ar părea că ,,pedeapsa” aceasta i-a fost dată omului ca să se chinuiască fără nici un motiv pe această cale fără întoarcere, în dificilele împrejurări ale vieţii lui. Ce influenţă are asupra vieţii conştiinţa, şi, mai ales, ce anume exercită ea, astfel încât să controleze la sânge gândurile şi faptelor tuturor ? Ea este un prigonitor continuu al liniştii, un vierme neadormit care sălăşluieşte în minte şi în inimă şi otrăveşte fiecare mişcare şi fiecare acţiune a omului care ar avea drept scop confortul şi liniştea sa.

Paradoxal este faptul că toate aceste imbolduri ale conştiinţei omului, ale simţurilor, ale gândurilor, ale memoriei, sunt nevăzute şi necunoscute lui şi vieţii lui, şi, totuşi acestea sunt cele care-i marchează toată existenţa, trecutul, prezentul şi viitorul şi, în general, toate demersurile omului. Aici, trebuie să amintim şi cuvintele Sfântului Apostol Pavel, cel care spune că tot ceea ce face omul fără să aibă binecuvântarea Lui Dumnezeu, nu sunt decât lucruri zadarnice, a căror urmare este moartea trupului: ,,Om nenorocit ce sunt! Cine mă va izbăvi de trupul morţii acesteia?” (Romani 7, 24). Dacă vom privi doar omeneşte existenţa omului, care se desfăşoară mecanic în graniţele legilor şi a instinctelor sale fizice, nu vom găsi o imagine mai dezolantă, care să se potrivească cu aceasta, nici măcar dacă o comparăm cu cea a animalelor, a căror viaţă este lipsită de griji şi liniştită.

Tot ceea ce am spus mai sus, toate aceste elemente care ţin de existenţa omului, sunt, în acelaşi timp şi indicii care vorbesc despre nemurirea sufletului omenesc, fiindcă nu este posibil să fie muritor acela care deţine simţuri, gândire, memorie şi conştiinţă. Este firesc să considerăm că toate aceste elemente nu se supun legilor stricăciunii, specifice lucrurilor materiale, fiindcă îl însoţesc continuu pe om în toate etapele vieţii sale, îl urcă şi îl coboară, şi, la sfârşit, moare. Ar fi fost de preferat ca şi toate acestea să fi fost muritoare sau să fi descoperit omul însuşi sfârşitul lor, lucru care ar fi însemnat izbăvirea lui de la martiriul lui continuu pe pământ. Gândul nostru zboară spre zări nemărginite, visăm stări de fericire şi de plăcere, pe când mintea şi simţămintele noastre descriu paradisuri nesfârşite şi o împărăţie veşnică. Acesta este şi rostul existenţei basmelor şi a poveştilor, de a-i bucura pe cei mici, pe copii.

Deasupra tuturor acestora, însă, tronează moartea, ca pedeapsă veşnică şi datorie obligatorie a fiecăruia dintre noi. Aşadar, viaţa aceasta, oare, nu este un blestem, o înjosire, un efort zadarnic, un joc fără nici un ţel, a cărui simplă amintire devine deja obositoare? Ce forţă, sau ce putere ar putea să arate, prin moarte, trăsăturile fizice fireşti, frumuseţea, inteligenţa, puterea, sau celelalte talente moştenite, precum şi preaputernica bogăţie care pe toate le stăpâneşte?

Sursa şi continuarea: http://www.pemptousia.ro