PENTRU O ÎNŢELEGERE DEPLINĂ, PARCURGEŢI ŞI

VIDEO CU “ANATEMELE” MITROPOLITULUI SERAFIM DE PIREU. Printre cei daţi anatemei: papa Benedict al 16-lea, rabinii, musulmanii, iehoviştii şi … ECUMENIŞTII!!! (DUMINICA ORTODOXIEI 2012) – UPDATE CU TRANSCRIPTUL FILMULUI

ARHIEPISCOPUL CATOLIC DIN GRECIA

 DESPRE ANATEMELE MITROPOLITULUI DE PIREU

          O scrisoare deschisă de răspuns a emis în urmă cu puţin timp Arhiepiscopul Romano-Catolic Nicolae, răspunzând la „anatemele” Înalt Presfinţitului Serafim, Mitropolit de Pireu.

 

          SCRISOAREA ARE URMĂTORUL CONŢINUT:

 

SCRISOARE DESCHISĂ către orice om bine intenţionat

 

          ,,De-aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi dacă aş avea darul proorociei şi toate tainele le-aş cunoaşte şi toată ştiinţa şi dacă aş avea toată credinţa, încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt” (I Corinteni 13,1-2).

 

          Din nefericire, cu prilejul Duminicii Ortodoxiei, am auzit de pe buzele unor ierarhi şi preoţi, în multe părţi ale patriei noastre, critici şi acuzaţii la adresa creştinilor neortodocşi.

          Toţi au fost condamnaţi ca ,,eretici” şi ca persoane sau grupări, sau chiar biserici, cu care Ortodoxia nu trebuie să aibă nicio colaborare şi – chiar mai rău – nicio rugăciune în comun „ca să nu se întineze” (Ioan 18, 28)! Despre un comportament diferit am citit cu amărăciune şi întristare pe diferite site-uri: „Mitropolitul Serafim de Pireu… consideră că Sinodiconul rămâne „deschis” şi deci se pot adăuga „anateme”, aşa cum a făcut în mod praznical la Duminica Ortodoxiei din anul acesta.

          Poate că n-a citit toate anatemele Sinodiconului, dar a vosglăsuit cu o voce foarte puternică propriile lui „anateme”, pentru a da – după el – „mărturia Ortodoxiei” astăzi.

          Să vedem pe cine a anatematizat:

„Lui Benedict al XVI-lea, decăzutului ereziarh, care  – potrivit Canoanelor – nu este papă şi patriarh al Romei celei vechi, şi celor care se împărtăşesc cu el, Anatema, Anatema, Anatema”.”

          – Păcat, Păcat, Păcat pentru întoarcerea înapoi cu atâta viteză! Din fericire însă, există şi un drum ce tinde către cele ce ne stau înainte.

          Sanctitatea sa, Patriarhul Ecumenic, kir Bartolomeu,
la sărbătoarea tronului Bisericii Romei, în data de 28 iunie 2011, a scris Sanctităţii Sale Papa Benedict al XVI-lea: „Exprimând Sanctităţii Voastre urările noastre frăţeşti cu prilejul acestei sărbători, Vă îmbrăţişăm cordial şi-L rugăm pe  Dumnezeu, Făcătorul a tot binele să Vă păzească, să Vă întărească şi să Vă îndrume pentru binele Bisericii şi pentru promovarea unităţii tuturor creştinilor”.

          De asemenea, un caz fericit şi demn de toată lauda a fost poziţia Întâistătătorului Bisericii Eladei, care a arătat că înţelege complet sensul adevărat al restaurării contemporane a icoanelor.

          Preafericitul  Ieronim a spus: „Icoanele dărâmate au intrat din nou pe coloanele lor în anul 843. Dacă însă aruncăm o privire în jurul nostru, vom vedea multe icoane dărâmate. Cea mai mare şi mai frumoasă icoană este cea a omului. Însă cu toate acestea sunt mulţi oameni  dărâmaţi”.

          Alţii însă, din nefericire, şi-au asumat dificila lucrare a judecătorului şi acuzatorului. S-au dezvinovăţit cu uşurinţă pe ei înşişi şi Biserica lor şi i-au aruncat pe toţi neortodocşii „în gheena focului”!

          Oare când vom conştientiza că a venit vremea să lăsăm în urmă trecutul cu toate greşelile Apusului şi Răsăritului, şi să ne asumăm răspunderea comună pe care o avem – „Să ne iubim unii pe alţii” şi să încercăm împreună să reunim cămaşa necusută a lui Hristos?

          Porunca iubirii. Învăţătorul nostru a propovăduit iubirea. A fost condus spre Cruce şi înainte de a-Şi da duhul Părintelui Său ceresc, i-a iertat chiar şi pe călăii Săi, deoarece într-adevăr nu ştiau ce făcuseră!

          Noi, creştinii secolului XXI, nu avem datoria să-L imităm pe Hristos?

          Nu trebuie să-i iubim pe fraţii noştri, pentru că nu sunt de acord în toate cu noi?

          Când, ca creştini, vom înceta să fim târâţi de unii, care nu au curajul şi puterea să se simtă ca între fraţi nici măcar între creştini?

          Dacă nu putem asta, atunci cum vom putea să ne simţim ca nişte fraţi şi cu necreştinii şi cum vom ajunge în punctul de a-i ierta pe vrăjmaşii noştri, ca să demonstrăm că suntem ucenici ai lui Hristos?

          „Iar Eu vă zic vouă: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri” (Matei 5, 44).

          Nimeni nu cere nivelarea tuturor.

          Da, există diferenţe între confesiunile creştine. Asta însă nu trebuie să fie cauza unui comportament anticreştin între creştini! A unei izolări între ucenicii aceluiaşi Domn şi între fraţi.

          Este nevoie să ne apropiem unul de altul şi în spirit fratern să încercăm să conciliem orice diferenţă dintre noi.

          Este adevărat că nu suntem noi, creştinii secolului XXI, cei vinovaţi de schismele dintre creştini.

          Suntem însă responsabili pentru păstrarea schismelor. Suntem datori să vorbim între noi cu pace şi linişte, înţelegere şi fraternitate.

          Dialogul frăţesc, în afara faptului că ne va conduce, prin harul lui Dumnezeu, acolo unde Însuşi Domnul doreşte, şi S-a rugat pentru asta, adică la unitatea deplină, va fi şi o puternică mărturie creştină către cei care nu cred.

          Îi va readuce în Biserică pe cei care s-au îndepărtat, scandalizaţi de lipsa de dragoste chiar dintre înşişi creştinii. Astăzi, cei care nu cred îi arată pe creştini zicând: „Priviţi-i cum se iubesc!”?

          Sau au motive să spună: „Priviţi-i cum se urăsc!”? Şi, totuşi, Domnul a fost clar: „Poruncă nouă dau vouă: Să vă iubiţi unul pe altul. După cum Eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi să vă iubiţi unul pe altul. Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste între voi (Ioan 13, 34-35).

          Poate Biserica să propovăduiască dragostea, când nu o trăieşte? Cum îi vom sfătui pe alţii şi cum vom cere statelor, care au divergenţe între ele, să se aşeze la masa dialogului; să caute moduri de colaborare şi înţelegere, când noi creştinii refuzăm dialogul, ne temem de ecumenism, care ne oferă mijloacele ce ne vor ajuta să trăim împreună asemănările dintre noi, să înţelegem care sunt adevăratele diferenţe dintre noi şi să încercăm cu multă dragoste să le depăşim?

          Greutatea istoriei. Adeseori diferenţele dintre noi sunt dramatizate şi încărcate negativ de greutatea istoriei. Când, în realitate, este vorba despre o formulare diferită a aceluiaşi adevăr.

          Adeseori facem referinţă la Părinţii Bisericii, ca să ne justificăm o poziţie de-a noastră severă împotriva celorlalţi. Spunem, de pildă: Părinţii Bisericii nu îngăduiau rugăciunea în comun cu persoane care nu aparţineau Bisericii noastre.

          Am cercetat cu atenţie ce înţelegeau Părinţii Bisericii prin cuvântul „rugăciune în comun”. Oare se refereau la Divinele coliturghisiri, care – desigur – presupun unitatea credinţei? Însă deasupra tuturor rămâne Cuvântul lui Dumnezeu care judecă felul nostru de a gândi şi de a acţiona.

          Însuşi Cuvântul lui Dumnezeu este clar şi lămuritor către toţi ucenicii Săi, din toate vremurile. Cuvintele ,,Să vă iubiţi unul pe altul!” nu sunt o urare, ci o poruncă. Porunca Domnului. Este Cuvântul diacronic al Domnului, care este mai presus de orice cuvânt omenesc.

           În momentele dificile pe care le trăim la nivel internaţional şi mai dificile prin care trecem în patria noastră, să vedem care este esenţa misiunii noastre, ca creştini.

          Adevăratele icoane ale lui Dumnezeu.

          Ne referim adeseori la „îndumnezeirea” omului, corect. Dar este timpul să privim şi „icoanele desfigurate ale lui Dumnezeu”, care se găsesc pe pământ, dar sunt dărâmate de egoismul nostru, de introversiunea noastră şi de indiferenţa noastră.

          Aceste icoane sunt oamenii, semenii noştri, ne aminteşte foarte corect Preafericitul Ieronim.

          Sunt oamenii care suferă, care înfometează, care nu au acoperiş, nu au serviciu, nu au cu ce se îmbrăca, sunt bolnavi, sunt întemniţaţi, izolaţi, uitaţi, părăsiţi, aruncaţi la periferia vieţii.

          Este vremea în care toţi creştinii împreună, ca nişte buni samarineni, suntem chemaţi să îngrijim de orice om pe care tâlharii contemporani l-au tâlhărit şi l-au rănit la trup şi la suflet. Să devenim Cirineanul contemporan noi, care vom ajuta pe aproapele nostru să-şi ducă crucea până în vârful jertfei şi eliberării.

          Domnul ne va judeca pentru tot ce am făcut unuia din aceşti fraţi ai Lui şi fraţi ai noştri.

          Nu pentru că ne-am închis în sine şi în mod egoist ne prezentăm ca „mărturisitori autentici” ai teologiei nefalsificate.

          Nu cumva ignorăm că teologia fără dragoste nu există? Cu toate acestea, dragostea conţine toată teologia, deoarece „Dumnezeu este iubire” (I Ioan 4, 8).

          De ce aşteptăm ca Domnul să ne spună „bravo!”, pentru că i-am judecat şi i-am acuzat pe cei care nu aparţin dogmei noastre? Să citim capitolul 25 din Evanghelia după Matei şi acolo vom vedea ce cere Domnul de la noi; ce cere de la noi pentru fraţii noştri care sunt flămânzi, care sunt fără acoperiş, care sunt întemniţaţi, care sunt bolnavi.

         

          Împreună în oferirea iubirii.

          De ce să nu înaintăm împreună în oferta  iubirii către aceşti fraţi ai noştri?

          De ce să nu ne unim puterile noastre şi harismele noastre, care există în atâţia şi atâţia creştini, şi iubindu-ne, împăcaţi şi înfrăţiţi, să împărţim cu fraţii noştri aflaţi în nevoi, orice dispunem din strictul nostru necesar sau din prisosul nostru.

          Omul de astăzi nu aşteaptă de la creştini doar ajutor material, ci aşteaptă şi asistenţă morală, aşteaptă iubirea lor, iubirea noastră. Însă o iubire care să convingă, care să fie trăire şi nu doar predică. Credinţa oricât am încerca să o păstrăm, nu poate să fie vie şi prin urmare mântuitoare şi izbăvitoare, dacă nu este însoţită de fapte. „Credinţa fără fapte este moartă” (Iacov 2, 14).

          A spune că păstrăm intactă credinţa noastră, nu este suficient. Suntem datori să o demonstrăm prin faptele noastre concrete.

          A spune că credem, dar în numele acestei credinţe a noastre să jignim, să judecăm, să acuzăm şi să-i atacăm într-un mod inacceptabil pe fraţii noştri, nu cred că o astfel de credinţă poate să mântuiască. Această credinţă nu are nicio legătură cu Cuvântul lui Dumnezeu.

          Nu are nici o legătură cu Evanghelia lui Hristos. „Ortodoxia” fără „ortopraxie” constituie o înşelare de sine şi este periculoasă.

         Creează fanatism, fundamentalism, cultivă ura în numele lui Dumnezeu. Nu ne despart câte sunt diferite. Să nu uităm că nu ne despart toate câte sunt diferite. Există diferenţe care au existat şi înainte de schismă şi n-au constituit o cauză de despărţire, dar au fost acceptate ca o expresie diferită a credinţei comune.

          Nu trebuie să confundăm esenţa credinţei noastre cu cele câte în plan neesenţial, secundar, practica Bisericii din Răsărit şi din Apus şi-a însuşit pe parcursul istoriei ei în liturgică, în pastorală, în muzica liturgică, în modul şi metodele pe care le foloseşte pentru a apropia neamurile către care a fost trimisă să facă ucenici.

          Să nu uităm ceea ce spunea Sfântul Augustin: „In necessariis unitas, in dubiis libertas, in omnibus caritas”. „În cele necesare – unitate, în îndoială – libertate, dragoste – în toate”.

          De ce să întâmpinăm dificultăţi în a accepta că există adevăruri de credinţă comune între creştini, chiar dacă sunt prezentate într-un mod diferit, care corespunde culturii Răsăritului sau Apusului.

          Ceea ce se rupe în Biserică nu este unitatea ei, ci oamenii care se despart între ei, iar asta se datorează egoismului, în cele din urmă păcatului, care îi îndepărtează de Dumnezeu.

          Este semnificativă cunoscuta învăţătură a lui Dorothei al Gazei (sec. IV): Cu cât mai mult oamenii sunt mai aproape de Dumnezeu, cu atât mai mult sunt mai aproape întreolaltă şi cu cât se îndepărtează de Dumnezeu cu atât se îndepărtează unul de celălalt.

          Exemplul citat pentru a explica această apoftegmă este foarte elegant şi grăitor: „Gândiţi-vă – îi învăţa pe monahii săi – la un cerc. Pe circumferinţă se află oamenii, iar în centru Dumnezeu. Cu cât mai mult oamenii înaintează spre centru, cu atât mai mult se întâlnesc între ei. Şi cu cât mai mult se îndepărtează de centru, cu atât mai mult se îndepărtează şi între ei”.

 

          Răsăritul şi Apusul se completează reciproc.

          Bogăţia teologică şi liturgică a Răsăritului împreună cu cea de care dispune Apusul este un tezaur preţios.

          Să-I mulţumim zi de zi lui Dumnezeu că ni l-a dăruit şi împreună să-l oferim tuturor fraţilor noştri.

          Perioada Postului Mare [Patruzecimii] este vremea potrivită, nu doar pentru rugăciune, post material cu delicioase meniuri de post, ci înainte de toate pentru post şi înfrânare în egoismele noastre şi în judecata şi osândirea la adresa fraţilor noştri.

          Este cu putinţă să considerăm pregătire pentru Paştele Domnului polemica verbală sau scrisă împotriva fraţilor noştri creştini?

          Este creştinesc acest comportament, când un creştin chiar cu o viaţă duhovnicească incompletă se consideră în acord cu duhul lui Hristos?

 

Vreme potrivită şi bineprimită!

          Sfânta şi Marea Patruzecime este îndeosebi un timp al iubirii, fraternităţii şi responsabilităţii.

          Să conştientizăm misiunea noastră ca creştini în lumea contemporană, să vedem şi dincolo de noi înşine, mai departe de egoismul nostru, de dogma noastră.

          Să căutăm şi ajutorul celorlalţi creştini şi împreună nu doar să propovăduim, ci mai înainte de toate să demonstrăm că avem cunoştinţă că prima şi a doua poruncă a Domnului sunt o iubire verticală şi orizontală.

          O iubire în formă de cruce, pe care cel care o ridică împreună cu Hristos pătimeşte, se jertfeşte şi este condus până la Golgota, ca să ajungă împreună cu Hristos la Înviere. Ne-am întrebat de ce atâta lume nu crede? De ce atâţia creştini se limitează la acte de cult formale şi numai în anumite momente ale vieţii lor? De ce nu există continuitate şi consecvenţă din interiorul Bisericii în afară, spre popor? Să ne întrebăm: Nu cumva suntem de vină şi noi, pentru că ei nu cred? Nu cumva credinţa noastră, aşa cum o trăim, nu convinge, deoarece nu o trăim evanghelic şi creştineşte? Dacă este aşa, să primim curaj de la Domnul. Să cerem puterea Sfântului Duh, ca să-i privim ca fraţi pe cei care nu aparţin Bisericii noastre, chiar şi pe cei care nu cred.

          Atunci toate, prin harul lui Dumnezeu, vor fi depăşite, iar prin dialog, înţelegere reciprocă şi bunăvoinţă şi înainte de toate prin dragoste vor fi conforme cu voia lui Dumnezeu.

          Atunci, Biserica lui Hristos îşi va redobândi preţioasa unitate, pe care a pierdut-o.

          Atunci, rugăciunea Domnului „ca toţi să fie una precum Noi” (Ioan 17, 11) se va îndeplini spre slava lui Dumnezeu şi spre folosul oricărui om. Fie ca lucrul acesta să se întâmple, nu mâine, ci astăzi! Harul Domnului nostru Iisus să fie totdeauna cu voi.

          † Nicolae

(Traducere: Frăţia Ortodoxă Misionară „Sfântul Marcu al Efesului”, sursa: http://www.romfea.gr/diafora-ekklisiastika/11873-katholikos-apanta-sto-peiraios)   

Copyright

Această traducere îmi aparţine şi este protejată de Legea Drepturilor de Autor, legea nr. 8/1996. Ea poate fi citată parţial [fragmentar] pe alte bloguri sau site-uri cu precizarea sursei sau link către pagina de unde provine [https://acvila30.ro], dar nu poate fi preluată de mass-media fără un acord scris.
Nu aveţi voie să copiaţi această traducere fără voia sau ştirea https://acvila30.ro.
Dacă aveţi nevoie sau vreţi să folosiţi în scopuri proprii această traducere, vă rugăm să ne contactaţi şi vom stabili atunci condiţiile.