Arhiepiscopul Hrisostom de Etna: Despre homosexualitate

*

de Arhiepiscopul Hrisostom de Etna

Aţi putea, domnule Thomas Brecht, în calitate de psiholog, să comentaţi asupra homosexualităţii? Se pare că se vorbeşte despre ea peste tot. Preotul nostru nu ne poate spune prea multe despre aceasta, iar noi nu ştim cum să reacţionăm când suntem întrebaţi despre poziţia Bisericii faţă de acest subiect. Este o boală? Este o problemă morală? Se pare că acuzaţia de homosexualitate împotriva oamenilor se bucură de o popularitate tot mai mare. De ce?

RĂSPUNSUL A:

Într-o epocă în care homosexualitatea sau „preferinţa sexuală alternativă” a devenit larg acceptată, chiar şi de către mulţi creştini heterodocşi, se cuvine a se formula nişte răspunsuri la întrebarea dumneavoastră. Subiectul este delicat, chiar jenant, fiind ceva despre care, cu câteva decenii în urmă, abia dacă se discuta vreodată în public. Acum a devenit un subiect obişnuit de conversaţie.

Trebuie să ţinem cont de faptul că Asociaţia de Psihiatrie din America a declarat acum câţiva ani că homosexualitatea nu reprezintă o problemă psihiatrică sau emoţională, decât în cazul în care pacientul o consideră ca atare. Această declaraţie este acum luată în discuţie în multe cercuri psihiatrice şi psihologice, mulţi terapeuţi refuzând să trateze homosexualitatea ca pe o tulburare mentală.
Aceasta este o inversare interesantă de roluri pentru specialiştii care ţin la funcţia lor de diagnostician. De fapt, ca titlu neoficial, putem menţiona faptul că mulţi specialişti în boli mentale, care au participat la congresul în care homosexualitatea a fost scoasă de pe lista de diagnostice, au confirmat faptul că organizaţiile de homosexuali au făcut mari presiuni asupra delegaţilor. Această activitate de lobby-ing a început chiar în momentul în care delegaţii au intrat în sală pentru a vota! Un delegat şi-a manifestat chiar indignarea faţă de modul în care Convenţia a fost manipulată – de parcă ar fi posibil ca o boală să nu se mai bucure de atenţia terapeuţilor numai pentru că majoritatea a votat aşa!
În general, pacienţii homosexuali pe care i-am consultat în anii în care am practicat psihoterapia se împart în două categorii: în prima categorie intră cei care nu sunt mulţumiţi cu această situaţie, iar în a doua, cei care sunt convinşi că homosexualitatea face parte din „identitatea” lor. În ambele cazuri, există o nemulţumire ascunsă, astfel încât chiar şi al doilea tip de pacient – şi el vine pentru tratament – simte inconştient că ceva este în neregulă. Este vorba aici, pur şi simplu, de influenţa grupurilor de homosexuali, care se erijează în terapeuţi liberali de alinare a conştiinţelor, dar şi de o biserică a homosexualilor care susţine astfel de înclinaţii şi care a dat satisfacţie homosexualilor în problema lor, care nu este una reală. O astfel de satisfacţie iluzorie are tot atâta logică pe cât are neutralizarea unei nenorociri printr-un vot majoritar.
În tratarea pacienţilor homosexuali am recurs adesea mai întâi la un punct de vedere behaviorist. Impulsul homosexual pe care aceştia îl încearcă este în esenţă neutru din punct de vedere al evoluţiei personalităţii lor, astfel că el se poate concentra fie asupra sexului, fie asupra unui proces creativ, nesexual. Cu alte cuvinte, „homosexualitatea” poate fi percepută ca un răspuns dobândit – unul care este în mod tragic consolidat de cei care prezintă această condiţie ca pe o stare „naturală” sau o „alternativă” pozitivă. Pacientul homosexual trebuie tratat ca şi cum energia sa a fost greşit direcţionată. Iar terapiile care pornesc de la această ipoteză chiar dau rezultate.
Mai există, desigur, şi dimensiunile psihodinamice ale homosexualităţii, cum ar fi ura faţă de sine, faţă de familie şi de societate. Comportamentul sexual aberant este astfel folosit pentru a-i pune pe ceilalţi într-o situaţie jenantă şi umilitoare sau pentru „a le plăti cu vârf şi îndesat” celorlalţi. Dar comportamentul homosexual se învaţă şi se consolidează. El poate fi canalizat într-o altă direcţie. Odată realizat acest lucru, putem să luăm în consideraţie cu seriozitate factorii psihodinamici care duc la un comportament aberant.
Ca să rezumăm, vom spune că homosexualitatea este strâns legată de impulsurile psihologice greşit direcţionate, de modurile de comportament nepotrivite şi de problemele psihodinamice care ating profunzimile personalităţii. Este o boală, în sensul strict al acestui cuvânt.
În ceea ce priveşte homosexualitatea şi semnificaţia morală a acesteia, trebuie să subliniem faptul că Biserica Ortodoxă există pentru reînnoirea omului, pentru readucerea lui la o stare sănătoasă, dumnezeiască. Tot ceea ce este imoral ţine nu de nerespectarea unei legi, ci de încălcarea legilor „naturale” ale fiinţei umane. Nimic nu poate fi mai imoral ca pângărirea chipului dumnezeiesc al omului, pângărire care îl acoperă de păcat. De aceea, caracterul extrem de imoral al homosexualităţii trebuie înţeles din punctul de vedere al degradării umane. (…)
Nici un creştin ortodox nu ar trebui să-i condamne pe cei care au căzut în păcat. El ar trebui să încerce să îl readucă la sănătatea spirituală pierdută. În cazul homosexualităţii, cine neagă faptul că, din punct de vedere moral, această înclinaţie este greşită, îşi asumă cumplitul risc de a îndruma greşit o fiinţă umană, respingând astfel posibilitatea de vindecare a celor care au nevoie de tratament.

dr. Thomas Brecht

RĂSPUNSUL B:

Homosexualitatea este o boală despre care este greu să scrii. De aceea am început cu excelentele comentarii ale dr. Brecht, ca răspuns la întrebarea dumneavoastră despre acuzaţiile frecvente de homosexualitate pe care le auzim în societatea de astăzi. Oamenii sunt nişte fiinţe fragile şi nemiloase, iar slăbiciunile lor le dictează adesea forma de atac asupra celorlalţi. Identitatea sexuală este, de asemenea, un lucru fragil. Omul căzut este chinuit continuu de nesiguranţă. Când această nesiguranţă rezultă din structura generală a experienţei umane, ea produce adesea maladii sociale grave care, până nu demult, stăteau ascunse la umbra conştiinţei sociale. Homosexualitatea este una din aceste boli. Ea este atât de temută de societate în general, încât indivizii învaţă să se teamă de ea în străfundurile minţii lor. Şi atunci când ei au izbucniri de violenţă faţă de ceilalţi, îşi iau ca armă mentală acele lucruri pe care le consideră cele mai periculoase şi mai hidoase. De aici rezultă arma devastatoare a acuzării celorlalţi de homosexualitate.
Nu există îndrumător spiritual (sau psiholog, în acest caz) care să nu se fi confruntat cu cei care se îndoiesc de ei înşişi şi care îi acuză adesea pe ceilalţi de păcatele de care ei se tem. Şi adesea, fie din gelozie faţă de cei care se bucură de popularitate, indivizii care au mai puţin succes sau nu se bucură de popularitate îşi vor exprima gelozia prin acuzaţii despre care ei ştiu că sunt atât de josnice încât până la urmă vor reuşi să pângărească persoana sau persoanele către care sunt îndreptate. Acest tip de homosexualitate iluzorie este ceva de care toţi trebuie să ne temem. Ea condamnă oameni nevinovaţi. Ea slujeşte geloziei şi urii şi, într-un mod destul de misterios, ea va face ca cei care sunt hăituiţi nu de boli reale, ci de temeri fantomatice, să se concentreze asupra bolii de care se tem şi, în final, aceasta să devină realitate. Aşa cum spune un vechi proverb, „de ce ţi-e frică nu scapi”. La fel stau lucrurile şi cu cei care aduc acuzaţii false şi care ajung să cadă victime bolilor pe care în mod fals le atribuie altora.
Desigur că există şi homosexuali reali, ceea ce este un lucru nefericit. Homosexualitatea ia amploare pe măsură ce mândria, egocentrismul, aroganţa şi dragostea de sine îşi fac loc în societate, pătrunzând chiar şi pe tărâmul Bisericii. Acest lucru este simplu de explicat. O teorie clasică a homosexualităţii leagă această boala de narcisism, adică de dragostea excesivă faţă de sine. Cu cât această dragoste este mai mare, cu atât este mai mare posibilitatea ca individul să îşi exprime dragostea sexuală faţă de cineva asemenea lui, deci faţă de o persoană de acelaşi sex. Nu este deci de mirare, ci este cât se poate de logic că unul dintre cele mai mari păcate spirituale capitale, trufia, duce la una dintre bolile morale cele mai îngrozitoare, homosexualitatea.
Poate că unii ar fi dorit ca cele ce urmează să nu se fi scris. Dar trebuie. În vremurile noastre, se înregistrează o creştere a imoralităţii în rândul celor care ar trebui să se afle deasupra acestor păcate, şi anume: profesorii, doctorii şi – vai! – preoţii. În ceea ce îi priveşte pe preoţi, mai ales în cazul celor care practică celibatul ca pe o virtute, a existat totdeauna tendinţa de a-i acuza de anormalitate, aceasta venind din cercuri din „afară”. Oricât de triviale ar fi aceste acuzaţii, s-a considerat adesea că probabilitatea ca cineva să cadă în păcatul unui comportament anormal este mai mare la bărbaţii şi femeile necăsătorite. De fapt, cercetările moderne nu susţin această ipoteză. Există mulţi bărbaţi şi femei căsătorite care îşi ascund aceste înclinaţii aberante la adăpostul unei căsătorii sau care găsesc alte moduri pentru a le tăinui. Totuşi, aceste acuzaţii, în mare parte nefondate, care se aduc astăzi unora sau altora, se pot compara cu cazurile reale de anormalitate. Aceia dintre noi care au fost crescuţi în spiritul unor înalte valori morale stricte şi într-un context social conservator nu doresc să vadă sau să admită acest lucru, care este cât se poate de adevărat. Dar noi trebuie să deschidem ochii. Şi trebuie să îl călăuzim pe credinciosul confuz. Pentru că, într-adevăr, ce poate fi mai distrugător pentru întreaga societate sau pentru Biserică decât situaţiile în care cei care ar trebui să ne fie pildă de virtute nu sunt demni de aspiraţia noastră?
Un lucru este cert: în epoca noastră, darurile spirituale adevărate, pe care predecesorii noştri le-au cunoscut atât de bine, dispar cu repeziciune. Preoţii devin asemenea celor mai răi mireni. Ei îşi proclamă chiar dreptul de „a fi un om ca oricare altul”. Şi în special în Occident, unde credinţa noastră ortodoxă este atât de nouă şi de fragilă, aceste situaţii au creat un fals spiritual. Acolo unde numărul Părinţilor adevăraţi, al stareţilor şi al sfinţilor este atât de redus, falsa spiritualitate se manifestă cu uşurinţă. În altă parte (vezi cartea mea Humility), am vorbit despre evoluţia psihologică a mândriei spirituale, care se manifestă ca un fals spiritual. Am declarat acolo că cel care începe să creadă că este un sfânt – la început, poate, din nevoia de „a i se recunoaşte meritele” – ajunge, în cele din urmă, la miezul personalităţii sale, o Egoforţă, pe care o confundă cu „inima” spirituală a omului, care dă putere unui sfânt. În final, el crede de fapt că este un sfânt. Cu cât este mai puternică structura pe care o construieşte cu ajutorul ego-ului său, cu atât el este mai convins că este motivat de o forţă spirituală adevărată.
Deoarece Ego-ul se află în locul în care sălăşluieşte mândria, nu trebuie să ne surprindă că, pe măsură ce falsul spiritual se adânceşte, fenomenul legat de comportamentul anormal capătă amploare – iar acesta poate fi chiar homosexualitatea în rândul celor închinaţi lui Dumnezeu ca exemple de puritate! Ceea ce este înspăimântător. Dar nu este ceva ce ar trebui să scandalizeze pe credincioşi, deoarece acesta este rezultatul clar al unei spiritualităţi greşit direcţionate, al unei practici monahale sau spirituale incorecte şi al unei spiritualităţi care porneşte din Ego şi nu din inimă. Credinciosul nu ar trebui să fie scandalizat, ci ar trebui să acorde atenţie semnificaţiei acestor lucruri, care vorbesc despre starea gravă în care se află omenirea şi Biserica în ziua de astăzi. Credinciosul ar trebui să vadă unde pot duce iluziile spirituale şi falsul spiritual.
Desigur, cel care, împuternicit de Ego-ul său, se crede un sfânt nu îşi poate găsi nici un defect. El începe astfel să îşi ignore propriile greşeli, concentrându-se pe greşeala reală sau presupusă a celorlalţi. Astfel, ne confruntăm cu preoţi „cuvioşi”, care trec cu vederea ura, „îngâmfarea” spirituală primejdioasă şi „atacul” asupra celorlalţi. Deviaţiile sexuale cele mai grave reprezintă, pur şi simplu, rezultatul celei mai îngrozitoare orbiri.
Toţi cei care cad în anormalitate sunt victimele eului şi ale identităţi lor. Ei sunt loviţi de boala dragostei de sine. Ei se îndepărtează de adevărata spiritualitate. Pe de o parte, ar trebui să ne fie milă de ei şi să îi compătimim. Pe de altă parte, ar trebui să fim conştienţi de faptul că acolo unde există trufie spirituală, paradă pentru propria „evlavie”, judecarea constantă a celorlalţi şi iubirea excesivă de sine, acolo stă şi aşteaptă Satana pentru a-l conduce pe om spre păcatele cele mai josnice, pe care nici nu ni le putem imagina. Dacă nu vom pierde din vedere acest lucru, dacă vom învăţa lecţiile din jurul nostru şi dacă credinţa noastră va fi puternică, nu vom cădea niciodată în păcatul de a-i urma pe cei care sunt impostori spirituali.

Extras din cartea “Elemente de PSIHOLOGIE pastorala ORTODOXA”,
de Arhiepiscopul Hrisostom de Etna
Ed. Bunavestire Galati, 2003

Preluat de aici