ARHIEPISCOPUL PIMEN AL SUCEVEI ŞI RĂDĂUŢILOR: „Astăzi acești oameni plănuiesc și se silesc să realizeze o uniformizare, o globalizare a lumii europene, mai mult, o comunitate umană fără Dumnezeu. Aceasta a vrut să facă în trecutul nu prea îndepărtat și Stalin sub stindardul ideologiei comuniste – atee… Acest plan diabolic îngrijorează astăzi tot mai mult pe toți… (PASTORALA DE CRĂCIUN – 2010)

La „plinirea vremii” Dumnezeu a trimis în lume pe Fiul Său. Scrisoare pastorală
Autor: Înaltpreasfințitul Pimen, Arhiepiscopul Sucevei și Rădăuților

Motto:“Iar când a venit plinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, născut din femeie… ca să dobândim înfierea“ (Gal. 4, 4-5).

Omul, chip al lui Dumnezeu, nu poate trăi departe de Dumnezeu, fără Dumnezeu. Dumnezeu este prezent în tot locul, după cum mărturisește psalmistul David: „Unde mă voi duce de la Duhul Tău și de la fața Ta unde voi fugi? De mă voi sui în cer, Tu acolo ești. De mă voi coborî în iad, de față ești. De voi lua aripile mele de dimineață și de mă voi așeza la marginea mării și acolo mâna Ta mă va povățui și mă va ține dreapta Ta“ (Psalm. 138, 7-10).
Păcatul îl împinge pe om să se ascundă de Dumnezeu, așa cum a făcut Adam în rai, după ce a păcătuit, neascultând de porunca lui Dumnezeu de a nu mânca din pomul oprit, „pomul din mijlocul raiului“ (Facere 3, 3); omul biruit de păcat tot mai mult se îndepărtează de Dumnezeu, de împlinirea poruncilor lui Dumnezeu; păcatul aduce moarte (Romani 6, 23), moartea sufletului. Conștiința omului ajuns în această stare sufletească nu încetează să-i strige tot mai mult să se întoarcă la Dumnezeu, cerând lui Dumnezeu descătușarea de înfășurăturile păcatelor care lesne înfășoară pe om.

Pe cât de smerit a fost sălașul, pe atât de măreț a fost spațiul

Oamenii din Vechiul Testament aflați sub povara păcatului înstrăinării de poruncile lui Dumnezeu nu mai puteau suporta această stare sufletească ajunsă la marginea răbdării; simțeau, erau pe deplin încredințați că viața nu poate fi trăită fără legătura sufletească cu Dumnezeu și, ca urmare, cereau, strigând din adâncul sufletului lor, ajutorul lui Dumnezeu; cereau lui Dumnezeu să Se apropie de ei, să-i elibereze din robia păcatelor. Aceasta trebuie să înțelegem prin cuvintele „plinirea vremii“. Oamenii căutau pe Dumnezeu precum „cerbul izvoarele apelor“ (Psalm 41, 1). Proorocul Isaia ne-o spune foarte limpede: „Am ajuns ca unii peste care Tu de multă vreme nu mai stăpânești și care nu mai sunt chemați cu numele Tău. Dacă ai rupe cerurile și Te-ai pogorî, munții s-ar cutremura“ (Isaia 63, 19).
La acest soroc de criză sufletească a lumii din Vechiul Testament, numit „plinirea vremii“, Dumnezeu a trimis în lume pe Fiul Său, Domnul nostru Iisus Hristos, ca să răscumpere pe oameni din robia păcatelor „scoțându-i de sub puterea întunericului și strămutându-i în împărăția Fiului iubirii Sale“ (Coloseni 1, 13), „dându-le putere ca să se facă fii ai lui Dumnezeu“ (Ioan 1, 12).
Fiul lui Dumnezeu, ca om, S-a născut într-o peșteră, în peștera din Betleem, a fost înfășat în scutece sărăcăcioase și culcat într-o iesle, în ieslea animalelor adăpostite în acea peșteră. Pe cât de smerit și sărăcăcios a fost sălașul (adăpostul) în care Fiul lui Dumnezeu S-a născut în trup, pe atât de măreț și dumnezeiesc a fost spațiul, bolta cerului de deasupra peșterii din Betleem luminată de „slava lui Dumnezeu“. „Mulțime de oaste cerească lăuda pe Dumnezeu, zicând: Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu și pe pământ pace, între oameni bunăvoire“ (Luca 2, 13-14).
Aceste cuvinte cântate de corul îngerilor, pentru noi, oamenii, înseamnă chemări adresate nouă de Dumnezeu, și anume: în viața noastră pământească suntem datori să-L slăvim pe Dumnezeu și să trăim în pace unii cu ceilalți, întru bunăvoire, pentru ca în acest fel să ne facem cu adevărat fii ai lui Dumnezeu, așa cum ne-a învățat Mântuitorul pe Muntele Fericirilor (Matei 5, 9).
Să trăim în pace cu cei de lângă noi, cu cei din sânul familiei noastre, cu cei din localitatea în care trăim – sate sau orașe -, cu cei cu care împreună lucrăm, călătorim, ne rugăm; împreună să ne bucurăm, împreună să ne întristăm; în necazuri să ne ajutăm; să ne cerem iertare și să dăm iertare unii altora. Toate acestea să le facem, cum spune Sfântul Apostol Pavel, „pe cât stă în puterea noastră…“ (Romani 12, 18).

Omul cuprins de necazuri se întoarce mai ușor la Dumnezeu

Să-L slăvim pe Dumnezeu și să-I mulțumim pentru tot binele de care ne bucurăm, știind că „Toată darea cea bună și tot darul desăvârșit de sus este, pogorându-se de la Părintele luminilor…“ (Iacov 1, 17); să nu ne fălim unul cu altul împotriva celuilalt, după cum spune Sfântul Apostol Pavel: „Și ce ai pe care să nu-l fi primit? Iar dacă l-ai primit, de ce te fălești, ca și cum nu l-ai fi primit?“ (I Corinteni 4, 7); „…Nu poate omul să ia nimic, dacă nu i s-a dat lui din cer“ (Ioan 3, 27).
Să-L slăvim pe Dumnezeu, să-I mulțumim și să ne bucurăm chiar și în necazuri, știind că necazurile sau încercările din viața noastră pământească sunt cercetări ale lui Dumnezeu pentru îndreptarea noastră. Să-l ascultăm pe Sfântul Apostol Pavel, vorbindu-ne despre necazuri: „…Ne lăudăm și în suferințe, bine știind că suferința aduce răbdare, și răbdarea încercare, și încercarea nădejde, iar nădejdea nu rușinează, pentru că iubirea lui Dumnezeu s-a vărsat în inimile noastre prin Duhul Sfânt Cel dăruit nouă“ (Romani 5, 3-5). Omul cuprins de necazuri se întoarce mai ușor la Dumnezeu. Necazurile sunt crucea vieții noastre creștinești. Mântuitorul ne întărește în acest sens spunându-ne : „…Dacă M-au prigonit pe Mine și pe voi vă vor prigoni…“(Ioan 15, 20), iar Sfântul Apostol Pavel scrie: „…Prin multe suferințe trebuie să intrăm în împărăția lui Dumnezeu“ (Faptele Apostolilor 14, 22). Povara necazurilor o purtăm cu ajutorul lui Dumnezeu: „Toate le pot în Hristos, Cel ce mă întărește“ (Filipeni 4, 13).
Dumnezeu – Cuvântul, Domnul nostru Iisus Hristos născut în peștera din Betleem, „întru ale Sale a venit, dar ai Săi nu L-au primit. Și celor câți L-au primit, care cred în numele Lui, le-a dat putere ca să se facă fii ai lui Dumnezeu“ (Ioan 1, 11-12). Irod nu l-a primit, ba a căutat chiar să-L ucidă la vârsta prunciei. Cărturarii și fariseii au cerut lui Pilat să-L condamne la moarte după ce L-au batjocorit. Împărații Nero, Dioclețian și alții asemenea lor nu numai că nu L-au primit, din contră, i-au prigonit și i-au omorât pe cei care L-au primit, adică pe creștini. Dar „…Dumnezeu nu se lasă batjocorit“, spune Sfântul Apostol Pavel (Galateni 6, 7). Astfel, cuvintele Evangheliei au fost primite nu numai de oamenii din părțile Țării Sfinte, ci și de cei din alte părți ale pământului, inclusiv cei din Europa. Aceștia au creat o cultură ale cărei rădăcini sunt creștine. Oamenii, o parte din ei, cu timpul, treptat-treptat, călăuziți numai de puterea minții, s-au înstrăinat însă de învățătura și morala Evangheliei și o dată cu aceasta s-au înstrăinat și de cultura cu rădăcini creștine, încât astăzi acești oameni plănuiesc și se silesc să realizeze o uniformizare, o globalizare a lumii europene, mai mult, o comunitate umană fără Dumnezeu. Aceasta a vrut să facă în trecutul nu prea îndepărtat și Stalin sub stindardul ideologiei comuniste – atee -, dar, cum știm, nu a reușit, a pierit așa cum au pierit și Nero, Dioclețian și alții ca ei.
Acest plan diabolic îngrijorează astăzi tot mai mult pe toți cei care ne străduim să trăim călăuziți de învățătura și morala creștină, respectând valorile culturii cu rădăcini creștine, contribuind la păstrarea și îmbogățirea lor. Această îngrijorare se risipește din sufletele noastre, dacă luăm aminte la cuvintele Mântuitorului: „Porțile iadului nu vor birui Biserica Mea“ (Mat 16, 18).
Într-adevăr, fiii Bisericii noastre rămân mai departe statornici în trăirea și mărturisirea credinței noastre strămoșești temeluită pe cuvintele Sfintei Evanghelii rostite de Cel născut în peștera din Betleem, rămân în credința cea vie împletită cu dragoste lucrătoare a faptelor de ajutorare a „fraților prea mici ai Mântuitorului nostru Iisus Hristos“ aflați în diferite strâmtorări de ordin material sau sufletesc. Ajutorul pe care creștinii noștri, „de la vlădică până la opincă“, după cum glăsuiește proverbul nostru popular, adică credincioșii parohiilor împreună cu păstorii lor duhovnicești din cuprinsul Arhiepiscopiei noastre, care au venit cu toată dăruirea sufletească în ajutorul celor sinistrați, construindu-le case noi și ajutându-i cu îmbrăcăminte, alimente și bani, dovedește aceasta. Ba, mai mult, au ajutat pe cei sinistrați și credincioșii cu preoții și vlădicii lor și din alte eparhii din cuprinsul sfintei noastre Patriarhii. Aceste fapte de întrajutorare au adus în casele celor sinistrați un spor de bucurie creștinească, bucurie care se va adăuga la cea a sfintelor sărbători ale Nașterii și Botezului Domnului. Acestei bucurii mă alătur și eu, ca părinte duhovnicesc, aducând mulțumiri lui Dumnezeu și recunoștință celor care au ajutat pe cei încercați de puhoaiele apelor, rugând pe Bunul Dumnezeu să reverse peste noi, toți, bucuria mântuirii.
Anul Nou să-l trăim cu pace și bunăvoire între noi, oamenii! (*Titlul și intertitlurile aparțin redacției)

Pimen,
Arhiepiscopul Sucevei și Rădăuților

sursa: doxologia.ro

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

%d blogeri au apreciat: