Fii atent, să te ascunzi! Să ai o viață ascunsă! 

Îmbrățișază-L însă pe Hristos, zice Sfântul Isihie, pentru că numai El știe inima ta. Lasă-le pe toate câte le faci tu, ca să-I arăți, chipurile, că-L iubești. În mișcarea, activitatea, în osteneala existenței tale, Hristos este singurul care știe inima ta. Dar aude doar strigătul inimii care Îi cheamă numele (cine rostește rugăciunea inimii). 

Nu-L putem înșela pe Dumnezeu, pentru că El ne cunoaște.
După ce Sfântul ne-a sfătuit să nu ne înșelăm cu cele despre Dumnezeu și să credem că sunt lucruri care ne vor aduce în comuniune cu El, acum adaugă un element nou, foarte important: „sufletul încearcă în tot felul să ascundă de toți oamenii dulceața lui și lupta dinlăuntru”.

Fii atent, să te ascunzi! Sufletul tău să încerce neîncetat și în tot felul să se ascundă de toți oamenii, ca ceilalți să nu-și dea seama de lupta ta duhovnicească, de ce câștigi și de ce pierzi. 

Să nu crezi că trebuie să-ți deschizi inima înaintea fiecăruia și să-i spui trăirile tale. 
Să treci printre oameni neobservat, pentru că altfel le pierzi pe toate. 
Omul care trece neobservat poate înainta în calea sa.

Când iudeii au vrut să-L arunce pe Hristos de pe sprâceana muntelui, El le-a scăpat, nu S-a făcut nevăzut, ci a pășit printre ei, fără să dea semne ale prezenței Sale (Lc.4, 28-30). În acel moment, nici minuni nu a făcut, nici prorocii. A plecat pe ascuns.

Tot așa și noi să trecem neobservați printre oameni. Viața noastră să rămână neobservată, iar dulceața, adică darurile pe care ni le face Dumnezeu, și lupta dinlăuntru, truda și osteneala lăuntrică, să rămână neobservate chiar și de către noi înșine. 

Această luptă dinlăuntru ascunde-o, pentru că atunci când celălat își dă seama de ea, și mai ales vrăjmașul, îți va aduce ispită. 
Așadar, să ascunzi înțelesurile duhovnicești și bucuriile pe care le are inima ta și să le  spui numai starețului tău. Iar dacă el îți spune să le descoperi și altuia, atunci spune-le. 

Să ai o viață ascunsă! Lupta lăuntrică, tainică, privirea atentă, pe care o azvârle rugăciunea „Doamne, Iisus Hristoase, miluiește-mă!”, sunt războiul nevăzut, pe care-l descrie Sfântul Nicodim Aghioritul. Dacă însă nu te îngrijești în tot chipul să te ascunzi de oameni, n-ai făcut nimic.
Îți spune celălalt ceva, iar tu ceri explicații sau te împotrivești: „De ce mi-ai vorbit așa? 

Sau îți cere fratele tău ceva, iar tu te revolți sau te jenezi. 
Ce descoperi atunci? Că nu ai luptă lăuntrică. 
Lupta este înăuntru sau în afară. Nu se poate să fie și afară, și înăuntru. 
Isihia exterioară este strălucirea celei lăuntrice. 
Dacă ai luptă exterioară înseamnă că înlăuntrul tău ești gol. 

Cine duce o luptă lăuntrică este izbăvit de împotriviri, contraziceri, duereri, revoltări, murmure, micimi de suflet, lingușiri. 
Are grjă numai să fie în pace cu toți, să le spună tuturor „da”, să nu fie o problemă pentru nimeni, să vorbească foarte frumos, să-l primească și să-l accepte pe celălalt, astfel încât nimeni să nu-i facă greutăți în viața lui. 

Când ai un cățel care latră la tine, îi dai un os ca să nu te mai fugărească. 
Același lucru e valabil pentru tot omul: noi ni-l facem vrăjmaș, noi ni-l facem prieten. Așadar, atunci când am trecut de această luptă precopilărească, trecem apoi la cea copilărească, la nevoința trezviei, în timpul căreia facem cunoștință cu lupta lăuntrică. 
Lupta lăuntrică nu o descoperim altora, fiindcă astfel vom găsi dușmani. 
Cum poate însă celălat să devină vrăjmașul nostru și să ne ispitească? Răspunsul ni-l dă Sfântul continuând capul de care ne ocupăm. Va urma….

Sfântul ISIHIE – Cuvânt despre trezvie – Arhim. Emilianos Simonopetritul – Editura Sf. Nectarie