ARHIMANDRITUL IOIL KONSTANTAROS:

CUVÂNT LA DUMINICA A III-A A LUI LUCA SAU

A XX-A DUPĂ RUSALII 

(Luca 7: 11-16)

Pericopa Evanghelistului Luca pe care o vom asculta duminică în sfintele noastre biserici este emoţionantă, dar şi plină de credinţă.

Mama, lovită de moartea soţului ei, primeşte acum o a doua şi mai mare lovitură asupra existenţei ei, prin moartea unicului ei copil.

O situaţie cu adevărat tragică, când poate că cel mai mare ajutor, în asemenea situaţie, nu-l constituie atât cuvintele de mângîiere, cât sprijinul în lacrimi: „A plânge cu cei ce plâng”.

Dar slavă lui Dumnezeu, există şi o a doua scenă a pericopei. Întâlnirea durerii cu Însuşi Începătorul Vieţii. Iisus cunoaşte şi trăieşte mai mult decât toţi drama morţii.

Cunoaşte ca nimeni altul înfricoşătoarea „taină a morţii”. De altfel pentru asta a şi venit: ca să biruiască şi să zdrobească consecinţa păcatului, adică moartea, şi „pe cel ce avea stăpânirea morţii, adică pe diavolul”.

Întâlnirea este cutremurătoare. Nu se adresează doar cu un cuvânt mamei copilului mort. Cu o nesfârşită dragoste, îi porunceşte ceva de neînţeles: „Nu plânge!”. Dar cum să nu plângă când se desparte de unicul ei fiu? Da. „Nu plânge!”, pentru că Cel care se află înaintea ta este Domnul vieţii şi al morţii. Şi aşa cum prin porunca lui atotţiitoare „a zis şi s-a făcut”, Acelaşi şi acum, prin voinţa şi dragostea Sa dumnezeiască, îndeplineşte ceea ce vrând-nevrând, la sfârşitul istoriei, vor gusta toţi cei „adormiţi de la început până la sfârşit”.

Cuvintele Domnului, pe care le redă cu exactitate Sfântul Evanghelist Luca, care a fost elin, sunt atât de semnificative: „…S-a atins de trup… şi I-a spus: Tinere, ţie-ţi zic: Scoală-te!”.

Absolut nici o putere nu poate să se împotrivească voinţei lui Iisus.

Şi acum viu, tânărul este dat mamei lui extaziată.

Nici o descriere omenească nu poate să formuleze simţămintele pe care le trăieşte omul înaintea unor astfel de situaţii, care depăşesc măsurile omeneşti. De aceea şi „frică i-a cuprins pe toţi şi-L slăveau pe Dumnezeu”.

Fără îndoială, toţi oamenii la un moment dat vom fi chemaţi – dacă nu am fost deja – să ne confruntăm cu o experienţă dureroasă asemănătoare, exact ca şi văduva-mamă din pericopa evanghelică. O persoană dragă nouă va pleca din această viaţă vremelnică şi noi, cei rămaşi, vom da examene duhovniceşti pe tema morţii.

Să nu-i trecă nimănui prin minte vreodată că moartea aduce nimicirea, anihilarea.

Sufletul continuă să existe după despărţirea lui de trup, desfătându-se sau chinuindu-se, potrivit modului în care omul a trăit când se afla în această viaţă.

Şi nu doar asta. „Aşteptăm învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să fie”.

Prin urmare, de vreme ce Hristos prin  moartea pe cruce şi slăvita Lui înviere, a biruit cel mai rău duşman al oamenilor, moartea, credinciosul creştin nu mai are acum doar speranţa, ci şi siguranţa vieţii. Nu numai că despărţirea de persoanele noastre dragi este cu desăvârşire vremelnică, ci trăim confirmarea, siguranţa că vom învia într-o slăvită şi nouă viaţă care ne aşteaptă.

În esenţă, minunea învierii fiului văduvei din Nain exact acest adevăr îl acreditează. Şi noi, ca ortodocşi-creştini credincioşi, nu avem decât să trăim şi să ne luptăm cu această siguranţă.

În încheiere, să subliniem că Hristos, intrând în Nain, nu a întâlnit nişte cenuşă şi nu a binecuvântat vreo urnă. S-a întâlnit, a vorbit şi a atins trupul mort al unui om tânăr; trupul acesta, care era templu al sufletului, iar acum, la porunca lui Dumnezeu, însuşi acest suflet se întoarce nu în cenuşă, ci în trupul care viu de-acum „s-a ridicat şi a început să vorbească”, „iar Iisus l-a dat mamei lui”.

Fie ca Domnul să ne dăruiască luminarea Sa şi să trăim aceste dumnezeieşti învăţături ale credinţei noastre. Amin.

(traducere: Frăţia Ortodoxă Misionară „Sfinţii Trei Noi Ierarhi”, sursa: via mail)