Sfântul Mucenic și făcător de minuni Trifon a trăit în secolul al III-lea (n. 232 d.Hr. – d. 250 d.Hr). A pătimit în timpul persecuției creștinilor ordonate de împăratul Decius. A primit moarte mucenicească în anul 250, prin tăierea capului, răbdând mai înainte multe alte chinuri.
Sfântul Theodor Hagiul Noul Mucenic a trăit în secolul al optsprezecelea, în vremea stăpânirii otomane. După ce căzuse în apostazie s-a retras în Sfântul Munte pentru a se pocăi apoi a revenit acasă, unde, mărturisindu-şi dreapta credinţă, şi-a dat viaţa pentru Hristos.
Originar din Mitilini, Sfântul Theodor a fost căsătorit și a avut copii. Într-o zi, el s-a mâniat şi s-a lepădat de Hristos, devenind musulman.
Când a înţeles ceea ce a făcut, s-a căit, a plecat de acasă și s-a dus în Sfântul Munte Athos. Acolo a rămas timp îndelungat, s-a spovedit, şi-a împlinit și a fost uns cu Sfântul Mir și a primit Sfânta Împărtăşanie. Cu binecuvântarea duhovnicului său, s-a întors la familia sa. Odată ajuns acasă, a mers la judecătorul turc și l-a întrebat:
– Dacă cineva este nedreptăţit sau înșelat, poate el să ia înapoi ceea ce este al său?
Sfântul Isaac Sirul: lacrimile și întoarcerea omului la Dumnezeu
(partea I)
Sfântul Isaac Sirul, Manuscris rusesc, sec. XV
În concepţia ierarhică a Sfântului Isaac Sirul despre treapta celor create este pus un accent deosebit pe o relaţie corectă între Făcător şi făptură. Imboldul spre pocăinţă şi întristare pentru păcat sunt modelate de această concepţie şi este fundamentat, aşa cum tradiţia biblică sugerează, pe o atitudine faţă de Dumnezeu ce ar putea fi caracterizată ca teamă sau uimire. În interpretarea psihicului uman de către Sfântul Isaac, frica este strâns înrudită cu iubirea de Dumnezeu. Printr-un răspuns adecvat la iubirea lui Dumnezeu, omenirea poate deveni părtaşă la viaţa în Hristos, iar Isaac socoteşte că această dorinţă este definitorie pentru viaţa celui ce plânge.
Sfântul Isaac consideră că pasul elementar în întâlnirea mistică cu Dumnezeu este sentimentul de frică, pe care Khalife-Hachem îl socoteşte ca fiind „virtutea principală a treptei celor create”. Această concepţie despre Dumnezeu reprezintă prima afirmaţie a lui Isaac din primul său cuvânt:
„Frica de Dumnezeu este începutul virtuţii. Iar despre ea se spune că e rodul credinţei” (Cuvântul 1, p. 25).Continuă să citești →
Icoana Maicii Domnului „Totemsk-Sumorinskaya” este prăznuită pe 28 ianuarie.
Icoana Maicii Domnului „Totemsk-Sumorinskaya” se află în Mănăstirea Spaso-Sumorin, din orașul Totma. În anul 1554, locuitorii orașului au primit aprobarea de construire a mănăstirii din partea Țarului Ivan cel Groaznic și a Arhiepiscopului Nicandru al Rostovului, primind în plus și o subvenție pentru construirea sfântului lăcaș.
Pentru a coordona lucrările de zidire a mănăstirii, Arhiepiscopul l-a delegat pe călugărul Teodosie, care a primit ca binecuvântare o icoană a Maicii Domnului din partea egumenului Mănăstirii Prilutsk.
Patria Sfîntului Grigorie, Cuvîntătorul de Dumnezeu (Teologul), era a doua parte a Capadociei, cetatea Nazianz, de unde se numeşte şi Nazianz. Părinţii lui erau de bun neam şi cinstiţi, tatăl său avea acelaşi nume de Grigorie, iar maica lui se numea Nona. Însă tatăl său era mai înainte în necredinţă, fiind născut de părinţi necredincioşi, din tată elin şi din maică evreică, şi amîndurora le urma în parte, atît cu rătăcirea elinească, cît şi cu necredinţa iudeilor, precum este credinţa cea rea a ipsistarilor.Continuă să citești →
Întru tine, maică, cu osârdie s-a mântuit cel după chip; că, luând crucea, ai urmat lui Hristos; şi lucrând, ai învăţat să nu se uite la trup, căci este trecător; ci, să poarte grijă de suflet, de lucrul cel nemuritor. Pentru aceasta şi cu îngerii împreună se bucură, Preacuvioasă Maică Xenia, duhul tău.
Canon de rugăciune către Sfântul Mucenic Agatanghel
Troparul Sfântului Mucenic Agatanghel, glasul al 4-lea:
Mucenicul Tău, Doamne, Agatanghel, întru nevoinţa sa, cununa nestricăciunii a dobândit de la Tine, Dumnezeul nostru; că având puterea Ta, pe chinuitori a învins; zdrobit-a şi ale demonilor neputincioase îndrăzniri. Pentru rugăciunile lui, mântuieşte sufletele noastre, Hristoase Dumnezeule.
O figură harismatică, care şi-a lăsat o adâncă şi luminoasă pecete pe istoria Bisericii, este impusă cu o deosebită actualitate de către calendarul sărbătorilor acestei luni. Este Sfântul Marcu Evghenicul, antiunionistul. În zilele noastre, în care mişcarea ecumenică l-a neliniştit până şi pe cel mai simplu om şi se prezintă de-acum nu numai în haină bisericească, ci şi într-una surprinzător de socială, nimic nu este mai interesant, dar şi mai credibil decât să ascultăm mesajul celui care a fost odată protagonist în aceste evenimente şi căruia după veacuri i s-a dat dreptate.
Marcu a fost de viţă nobilă şi în ceea ce priveşte sufletul, şi în ceea ce priveşte originea. Printre primele lecţii pe care le-a primit au fost şi insuflatele cuvinte ale lui Iosif Vriennie: „Credinţa noastră Ortodoxă! Aceasta este bogăţia noastră, aceasta slava, aceasta neamul, aceasta cununa, aceasta lauda”. „Nu ne vom lepăda de tine, iubită Ortodoxie! Nu vom minţi faţă de tine, Cinstire de Părinţi predanisită! Nu ne vom îndepărta de tine, Maică, bună-cinstire. Întru tine ne-am născut şi întru tine trăim, şi întru tine vom adormi! Iar dacă vremea o va cere, şi de mii de ori vom muri pentru tine”. Aceste cuvinte au fost o bornă în viaţa lui Marcu, au devenit o sfântă comoară, pe care s-a îngrijit să o păzească până la sfârşit neinovată şi nefalsificată. Continuă să citești →
„Nu încape pogorământ în cele ale credinţei”, zice Sfântul Marcu Evghenicul, a cărui pomenire Biserica noastră o laudă pe 19 ianuarie.
„Este mai bine să văd în mijlocul cetăţii turbanul împăratului turcilor decât tiara latină”. Acesta este faimosul răspuns al „marelui duce” Luca Notara nefericitului şi eroicului nostru împărat, Constantin Paleologul, care, ca să salveze Cetatea de turci, a acceptat înrobirea Bisericii Ortodoxe faţă de papa.
Cu puţini ani mai devreme, în 1438, fratele său Ioan al XVIII – lea Paleologul, în pofida poruncii exprese a tatălui său, înţeleptul împărat Manuil Paleologul – „fugi de orice tentativă de unire cu papa”, după G. Sfranzis – din aceleaşi motive, a fost silit prin şantaje şi ameninţări, să semneze „unirea” Bisericilor la Sinodul mârşav şi tâlhăresc de la Ferrara – Florenţa. Însă atunci nu s-a reuşit nimic, deoarece s-a împotrivit energic luptătorul şi stâlpul Ortodoxiei, Sfântul Marcu Evghenicul. Aproape singur, sfântul a dezgolit punctele slabe ale eresului papal, a refuzat să semneze, a salvat Ortodoxia, a salvat elinismul. Papa Eugeniu al IV – lea a semnat „horos-ul” şi a cerut să afle ce a făcut Marcu. Când a aflat că principalul lui adversar a refuzat, a rostit faimoasa expresie: „aşadar, nu am făcut nimic”. Şi, cu siguranţă, serviciile papale l-ar fi ucis pe sfânt, dacă nu s-ar fi îngrijit de ocrotirea sa chiar împăratul. Când misiunea s-a întors în Cetate, poporul, stăruind cu tărie în credinţa ortodoxă a părinţilor, l-a cinstit pe stâlpul Ortodoxiei, pe Marcu Evghenicul, şi i-a dezaprobat zgomotos, insultându-i foarte dur pe „greco-latini”, pe ierarhii uniţi. În continuare, Marcu Evghenicul, scriind două enciclice împotriva „unirii cu nume mincinos”, pe care le-a adresat „creştinilor ortodocşi din tot pământul şi din insule”, a subliniat despre papofilii apostaţi: „…Trebuie fugit de ei cum fuge cineva de şarpe, ca de aceia care Îl cârciumăresc şi Îl neguţătoresc pe Hristos, sau poate ca de unii cu mult mai răi decât aceia” (N. Vasileiadis, «Μάρκος ο Ευγενικός και η ένωση των εκκλησιών» – „Marcu Evghenicul şi unirea Bisericilor”, pag. 164). Continuă să citești →
Binecuvântaţi fraţi, două mari figuri cinsteşte şi sărbătoreşte Biserica noastră duminică. Doi oameni care au trăit diferite moduri de viaţă, însă a căror dragoste faţă de Dumnezeu, pentru că s-au nevoit, le-a dăruit tot ce este mai înalt pentru om. Sfinţenia. Primul este Antonie cel Mare, iar al doilea Sfântul Nou Mucenic Gheorghe, care a mărturisit în Ioannina.
Să vedem pe scurt pe marele ascet al pustiei pentru a primi şi binecuvântarea sa.
Sfântul Antonie este un mare eremit, ascet şi cuvios, pentru care a fost numit şi dascăl al pustiei. De mic copil s-a lipit de Mântuitorul nostru, Domnul Iisus Hristos, şi a învistierit în inima lui curată şi nevinovată cuvintele lui Dumnezeu, pe care le asculta în biserică. Şi era aşa de îmbunătăţit şi atâta râvnă arăta, încât, chiar dacă era analfabet, cunoştea pe de rost întreaga Sfântă Evanghelie şi întreaga Sfântă Scriptură. Şi acesta a fost motivul pentru care la vârsta de 20 de ani, adică la vârsta la care alţii gustă din plăceri şi ca nişte fără de minte îşi satisfac patimile, tânărul Antonie s-a lepădat de toate, a împărţit averile sale bogate săracilor şi a luat calea pustiei pentru a trăi viaţa cea aspră şi nevoitoare a ascezei. Ce a reuşit? Este suficient dacă cineva studiază viaţa şi petrecerea sa pe care ne-a lăsat-o ca pe o nepreţuită comoară ucenicul său, Atanasie cel Mare. Şi doar faptul că cel mai eroic dintre sfinţi şi cel mai sfânt dintre eroi, adică Atanasie, se sprijinea pe Marele Antonie, deoarece l-a avut drept stareţ, deci doar lucrul acesta ar fi de ajuns pentru a dovedi înălţimile cu anevoie de surprins ale virtuţii şi ale sfinţeniei cuviosului. Ce ar putea fi semnalat mai întâi şi ce ar putea fi lăsat ca secundar din minunata sa viaţă? Continuă să citești →
Cuviosul părintele nostru Antonie era de neam egiptean, născut din părinţi de bun neam, care aveau avuţie multă; şi fiind ei creştini, creştineşte îl creşteau şi pe el. Pe cînd era mic, se afla la părinţii lui, necunoscînd pe altcineva mai mult, decît pe dînşii şi casa lor.
Dar după ce a crescut şi s-a făcut mare, sporind cu vîrsta, n-a voit a învăţa carte şi a fi cu ceilalţi copii; şi ca un adevărat creştin, mergea cu părinţii săi la biserică. El nu se lenevea ca un copil, nici după ce a sporit cu vîrsta, ci se supunea părinţilor şi luînd-aminte la citiri, gîndea la folosul lor. Dar avînd nenumărată bogăţie, nu supăra pe părinţi pentru hrana deosebită şi scumpă, nici plăcerile lumii nu le căuta; ci cu cele ce se aflau se îndestula şi nimic mai mult nu căuta. Continuă să citești →
Απολυτίκιο – Προσκύνηση της Τιμίας Αλύσεως του Αποστόλου Πέτρου
(16 ΙΑΝΟΥΑΡΙΟΥ)
Cînd Sfîntul Apostol Petru a fost dus în temniţă de împăratul Irod şi era legat cu două lanţuri de fier, dormind el noaptea între doi ostaşi, a venit îngerul Domnului şi lovindu-l în coastă, l-a deşteptat şi l-a scos afară, căzînd de pe dînsul lanţurile cele de fier; despre aceasta se scrie în Faptele Apostolilor: Şi s-a auzit acea prea slăvită izbăvire din legături şi din temniţă a lui Petru, prin toată cetatea Ierusalimului. Atunci nişte credincioşi, în taină luînd lanţurile acelea, le-au păstrat la ei, avîndu-le înaintea ochilor, ca pe însuşi Sfîntul Apostol Petru; care nezăbovind după acea ieşire din temniţă, s-a dus în alte ţări, propovăduind cuvîntul lui Dumnezeu, şi nu s-a arătat în Ierusalim.
Deci, lanţurile acelea au luat putere tămăduitoare de la trupul apostolului. şi precum erau maramele şi basmalele lui Pavel, aşa şi lanţurile lui Petru, care au ros trupul lui, tămăduiau neputinţele şi goneau duhurile cele viclene. Drept aceea, se cinsteau cu cucernicie de cei credincioşi acele cinstite lanţuri, cărora li se închinau şi cu dinadinsul le păstrau, din neam, ca moştenire; pentru că părinţii le lăsau copiilor lor, iar copiii venind în locul tatălui, le încredinţau moştenitorilor lor. Şi astfel unul după altul primindu-le şi unul altuia spunînd de cine s-au atins lanţurile acelea şi de care trup s-au sfinţit. Continuă să citești →
Cuviosul Părintele nostru Gherasim al II – lea (Pallada),
Patriarhul Alexandriei
(+ 1714)
– pomenit pe 15 ianuarie –
Cuviosul Părintele nostru Gherasim s-a născut în satul Skillos din Pediada Cretei din părinţi evlavioşi şi de viţă nobilă. Tatăl său, părintele Teodor, era preot misionar în satul Skillos. S-a păstrat o predică a sa pe care a rostit-o la pomenirea Sfinţilor 10 Mucenici din Creta în 1633. După ce a învăţat primele litere de la tatăl său, Sfântul Gherasim a fost trimis să studieze în Kerkira şi la Veneţia. Fiind onest şi înzestrat cu o memorie foarte bună şi iubind învăţătura şi studiul, a întrecut cu ştiinţa pe mulţi din vremea sa. După ce şi-a terminat studiile, neputând să se întoarcă în patria sa, din pricina ocupaţiei Cretei de către turci (1669), vreme de câţiva ani a fost învăţător şi predicator în Peloponez, Ioannina, Arta, Paramithia şi Epir. În acel timp fost hirotonit episcop de Kastoria. Nu se cunoaşte data când a fost ales Mitropolit de Kastoria, nici unde a predicat, dând pilde de înţelepciune şi de sfinţenie. Continuă să citești →