Arhive categorii: Predici

Biserica noastră este în pericol

Omilie a Mitropolitului de Florina, Augustin Kantiotis:

BISERICA NOASTRĂ ESTE ÎN PERICOL

Sfântul Marcu, Mitropolitul Efesului, Evghenicul. Se numeşte aşa pentru că este altul decât Sfântul Marcu Evanghelistul. Vom spune câteva cuvinte despre Sfântul Marcu al Efesului.
Acest mare sfânt şi mărturisitor al Credinţei noastre Ortodoxe s-a născut în 1392. Unde s-a născut, în ce cetate? O, cetatea care l-a născut! Nu este elin şi nu este creştin ortodox cel care aude numele acestei cetăţi şi nu se emoţionează. S-a născut în cetatea visurilor noastre, în Constantinopol! S-a născut din părinţi binecinstitori şi bogaţi, care şi-au dorit realizarea copilului lor. Inteligent şi studios cum era, a studiat la diferite şcoli şi a audiat mulţi profesori. În felul acesta a dobândit o aleasă educaţie. Îl ştia pe Homer pe de rost! Acum, dacă vei întreba vreun copil de elin, nu ştie nici măcar un vers din Homer. Păcat de banii pe care îi cheltuieşte statul cu şcolile. Englezii îl ştiu pe Homer, germanii îl ştiu pe Homer. Noi? Nimic. O, patrie, unde ai ajuns cu politicienii care se laudă în Parlamentul elinilor că au „îngropat” – ei, groparii – frumoasa limbă elină!…
Aşadar, Marcu Evghenicul a studiat operele antice. Însă înainte de toate citea zi şi noapte şi avea sub perna sa – ce carte? – Sfânta Scriptură. A învăţat foarte bine Scriptura şi a devenit unul din cei mai înţelepţi profesori din Constantinopol. Cu această zestre a devenit apoi monah, diacon şi preot al Bisericii, iar în cele din urmă mitropolit al istoricei cetăţi Efes. Continuă să citești →

„Omorâţi mădularele voastre cele de pe pământ.”… Omul „cel vechi” şi lupta hristoformizării.

Cuvânt al Arhim. Ioil Konstantaros la

Lectura apostolică de Duminică, 13 decembrie

Coloseni 3: 4-11

Există oameni care cred că este posibil să împletească două moduri de viaţă diametral opuse. Viaţa lui Hristos şi viaţa lumii îndepărtate de Dumnezeu, adică viaţa păcatului pe care o insuflă diavolul cel ucigaş de oameni.
Însă cât de inaceptabilă şi rătăcită este această teorie, ne-o proclamă Sfântul Duh prin Apostolul Pavel.
Este atât de semnificativ cuvântul apostolului, încât nu ne lasă locuri de răstălmăcire.
Omul care se întoarce de la viaţa păcătoasă la lumina vieţii creştine trebuie să devină o existenţă nouă şi luminoasă. Să omoare pe „omul cel vechi” şi să-şi transforme întreaga existenţă, aşa încât să se asemene cu Hristos.
Dar să vedem în continuare, într-o traducere simplă, această surprinzătoare lectură apostolică şi apoi să ne oprim asupra ideii ei centrale: Continuă să citești →

ÎPS. Mitrop. Panteleimon de Antinoe – SFÂNTUL NECTARIE DE EGHINA

Cuvântul Înaltpreasfinţitului Mitropolit Panteleimon de Antinoe
(Patriarhia Alexandriei şi a toată Africa)
la pomenirea

SFÂNTULUI NECTARIE DE EGHINA
–9 noiembrie –

ag-nektarios-agiografeio-monis-vatopaidiou
Sfânta Biserică Ortodoxă a lui Hristos este spaţiul în care omul îşi află destinaţia, scopul existenţei şi în sfârşit izvorul  tuturor puterilor pentru a urca la înălţimile virtuţilor şi astfel, prin harul dumnezeiesc, să poată să se transfigureze din persoană izolată în persoană sfinţită şi îndumnezeită. Biserica Ortodoxă este atelierul duhovnicesc în care se formează şi ia chip icoana lui Hristos în caracterul omului, iar omul devine icoană vie a lui Dumnezeu. Prin viaţa personală a fiecărui credincios se mărturiseşte viaţa lui Hristos.
Omul se sfinţeşte şi se mântuieşte doar atunci când se află în sânul Bisericii Ortodoxe, iar în afara acesteia nu există nici sfinţire, nici mântuire. Existenţa sfinţilor constituie dovada palpabilă că mântuirea există şi se oferă doar de către Hristos în Biserica aceea pe care El însuşi a întemeiat-o prin Sângele Său. Această mântuire se oferă tuturor acelora care cred corect în numele Lui şi împlinesc poruncile Sale. În cadrul ereziilor şi schismelor nu există mântuire. De aceea nici nu există sfinţi.
Sfinţii Bisericii noastre Ortodoxe sunt acei oameni care au dovedit că sunt prieteni adevăraţi ai lui Hristos, s-au lepădat de faptele păcătoase ale lumii, şi-au ridicat crucea şi L-au urmat pe El. În sufletele sfinţilor Preasfântul Duh a aprins flacăra dumnezeieştii iubiri, iar ei au considerat toate lucrurile şi slava acestei lumi drept nişte gunoaie, deşertăciuni şi lipsite de orice valoare.
Sfinţii încălzesc prin pilda lor sufletele credincioşilor pe care păcatul le-a îngheţat.Ei constituie luminile lui Hristos care luminează în întuneric şi arată drumul drept pe care noi suntem datori să-l urmăm, drumul bunei-cinstiri, al Ortodoxiei, şi al vieţii virtuoase şi morale.
Sfinţii constituie stelele tăriei celei înţelegătoare a Bisericii şi reflectă Lumina lui Hristos în lume, dăruind speranţe şi puteri prin care se întăresc credinţa şi evlavia credincioşilor creştini.
O nou-arătată stea a Bisericii noastre Ortodoxe este sfântul prăznuit astăzi de Patriarhia Elin-Ortodoxă a Alexandriei – Nectarie Kefalas, Mitropolitul Pentapolei, care, prin nevoinţele sale, smerenia sa, tăcerea şi nerăutatea sa, s-a dovedit prin harul lui Hristos nectar al virtuţilor, vas preţios al dumnezeieştilor daruri ale Sfântului Duh, înălţime a smereniei, adâncime a iubirii.180px-Saint_nektarios
Prin viaţa sa ascetică s-a învrednicit să devină alabastru prea frumos mirositor al dumnezeieştii miresme a Preasfântului Duh şi mijlocitor prea cald al sufletelor. Sfântul Nectarie s-a arătat o făclie luminoasă care luminează bogat sufletele oamenilor binecredincioşi cu lumina învăţăturilor evanghelice. S-a arătat vrednic slujitor al lui Dumnezeu-Cuvântul şi vrednic Păstor şi slujitor al Sfintelor Taine.
Pentru viaţa sa virtuoasă, curată şi lipsită de răutate a fost invidiat, izgonit, calomniat, dispreţuit de lume şi cu toate acestea el răbda în tăcere şi cu smerenie orice încercare. A avut întotdeauna adânc înrădăcinate în inimă cuvintele lui Hristos, pe care ni le-a încredinţat când a zis: „Dacă pe Mine M-au prigonit şi pe voi vă vor prigoni”. Diavolul însă, văzând dispoziţia de nevoinţă a sfântului, a ridicat război împotriva robului lui Dumnezeu.
Când cineva se hotărăşte să-I urmeze lui Dumnezeu, atunci vine în contradicţie cu diavolul, iar acesta, la rândul lui, îi ridică împotrivă pe toţi aceia care îi fac voia. Diavolul nu îi luptă pe ai săi, pe cei care trăiesc o viaţă păcătoasă, pe cei care s-au lepădat de Hristos, pe cei care au căzut în erezie sau în schisme. De aceştia nu este interesat, pentru că îi are în mână. Îi luptă pe aceia care păşesc pe drumul lui Dumnezeu, pe drumul virtuţilor şi al pocăinţei.
Apostolul Pavel ne învaţă, zicând că „lupta noastră nu este împotriva sângelui şi a trupului, ci împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor şi a stăpânitorului lumii întunericului acestui veac”.
Sfântul Nectarie a fost o personalitate care s-a distins prin luptele duhovniceşti împotriva diavolului şi constituie un exemplu luminos pentru toţi credincioşii din toate timpurile.
În epoca noastră, în care idealurile, valorile morale şi virtuţile sunt atacate de puterile lumeşti şi întunecate ale veacului acestuia, personalitatea Sfântului Nectarie se impune ca un far luminos care luminează acele suflete care sunt necăjite şi le îndrumează la limanul cel sigur al mântuirii, care este Hristos.
Sfântul Nectarie a fost continuatorul Predaniei patristice a Bisericii Ortodoxe şi s-a învrednicit de harisma facerii de minuni, atât atunci când era în viaţă, cât şi după moarte. Sfântul său trup a rămas mai mult de douăzeci de ani nestricat, izvorând negrăita bună-mireasmă a sfinţeniei „ca un alabastru al Sfântului Duh”. Reabilitarea Sfântului Nectarie în ordinea canonică a Patriarhiei Elin-Ortodoxe a avut loc în ultimii ani, sub patriarhatul Fericitului Papă şi Patriarh al Alexandriei şi a toată Africa – Petros al VII – lea, care printr-o Hotărâre Sinodală a cerut iertare din partea tuturor acelora care l-au nedreptăţit şi a rescris numele său în catalogul episcopilor canonici ai Patriarhiei Alexandriei.În acel timp şi în momentul în care arhiereii aduceau icoana sfântului în sala sinodală, spaţiul a fost inundat de o bună-mireasmă cerească.
Toţi cei care îl cheamă pe sfânt ştiu că acesta aleargă imediat ca să izbăvească pe aceia care cu credinţă şi cu evlavie cheamă numele său. Dumnezeu îi proslăveşte în Biserica Sa pe aceia care L-au proslăvit prin viaţa lor.
Acest moment sfânt ne cheamă să ne amintim câteva cuvinte ale fericitului şi sfântului stareţ Amfilohie Makris, care descrie întâlnirea sa cu Sfântul Nectarie.
„Îl consideram un sfânt viu, care purta în el un duh ortodox autentic. Întreţinerea cu el mi-a inundat sufletul cu simţăminte de respect şi evlavie faţă de sfinţenia sa, iar când mă spovedeam, distingeam marea lui iubire, infinita lui smerenie şi adâncimea vieţii lui duhovniceşti. Pe el l-am avut ca sprijin în ispitele vieţii mele monahiceşti”.
În inima sa nu exista vicleşug, ci doar o arzătoare dorinţă înflăcăra sufletul său: să vadă viaţa monahală răspândindu-se în întreg neamul său, pentru ca Biserica să-şi poată găsi ostaşi dedicaţi Ei şi puterea şi autoritatea din aceste Cetăţi ale Creştinismului care sunt mănăstirile noastre.
Sărbătoarea de astăzi a Sfântului Nectarie ne aduce următoarele mesaje. În primul rând, că Dumnezeu întotdeauna, în orice timp, va arăta pe sfinţii Săi cu scopul de a încuraja şi a întări credinţa creştinilor. În al doilea rând, că doar atunci când cineva are o legătură vie cu Biserica lui Hristos poate să ajungă pe înălţimile sfinţeniei; pentru că, departe de Biserică, nu poate nimeni nici să se sfinţească, nici să se mântuiască.
Sfântul Nectarie, prin faptele şi prin cuvintele sale, s-a dovedit a fi un vrednic ierarh şi, astfel, s-a arătat biserică a Preasfântului Duh, dovedind că omul timpului nostru şi al tuturor timpurilor poate să se sfinţească şi să ajungă pe înălţimile îndumnezeirii.

(traducere din elină de FOM „Sfinții Trei Noi Ierarhi”)

Nektariosicon
Legături: Moaştele Sf. Nectarie din Eghina, Grecia (foto) :http://www.orthphoto.net/photo.php?id=24006&p1=15&p2=15

Cuvânt la Acoperământului Maicii Domnului

1.10.2009

Minunea face parte din acele lecţii de viaţă pe care omul trebuie să le trăiască, mai întâi, pentru a le înţelege iar pentru noi, oamenii secolului XXI, minunea nu mai există. S-a pierdut. De aceea, o căutăm cu înfocare pentru că, însetaţi de Dumnezeu, căutăm semnele Sale de manifestare în speranţa că acolo unde are loc o minune este şi Dumnezeu. Nici nu mai putem să înţelegem cum s-a ajuns aici şi de ce omul zilelor noastre nu mai este capabil să trăiască în acea atmosferă de har care făcea atât de accesibile şi de comune minunile. Pentru a găsi explicaţiile acestei stări de fapt trebuie să ne întoarcem în timp, atunci când omul nu era atât de îndepărtat de Dumnezeu, iar minunea avea rostul de a întări şi nu de a naşte credinţa.

Sărbătoarea de la 1 octombrie, Acoperământul Maicii Domnului, a fost instituită în cinstea unui eveniment minunat care a avut loc la cumpăna dintre primul şi al doilea mileniu creştin, în timpul domniei împăratului Leon al VI-lea cel Înţelept (866 – 912).

acoperamantul_maicii_domnului

În zilele împăratului, în Constantinopol, spre Duminică, făcându-se priveghere de toată noaptea în cinstita biserică a Vlahernei, întru slava Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu, la întâia zi a lunii octombrie şi de faţă stând mulţimea norodului, fiind ca la patru ceasuri din noapte, Sfântul Andrei, împreună cu ucenicul său, fericitul Epifanie, şi-au ridicat ochii în sus şi au văzut pe Împărăteasa cerului, pe Acoperitoarea a toată lumea, pe Preasfânta Fecioară Născătoare de Dumnezeu, stând în văzduh şi rugându-se. Şi era ea strălucind de lumina ca soarele şi acoperind poporul cu cinstitul ei omofor, împreună cu oşti cereşti şi cu mulţimea de Sfinţi, care în haine albe şi în cucernicie stăteau împrejurul ei, dintre care doi erau mai aleşi: Sfântul Ioan Înaintemergătorul şi Sfântul Evanghelist Ioan. Pe aceasta văzând-o, Sfântul Andrei a zis către ucenicul său, fericitul Epifanie: „Oare vezi, frate, pe Împărăteasa şi doamna tuturor, care se roagă pentru toată lumea?” Iar el a zis: „O văd, sfinte părinte, şi mă înspăimântez, că o văd acoperind pe oamenii ce sunt sunt în biserică, cu cinstitul ei omofor, ce străluceşte mai mult decât soarele.”
Şi s-au auzit graiurile cele cu umilinţă ale rugăciunii ei către iubitul ei Fiu şi Dumnezeul nostru Iisus Hristos: „Împărate ceresc, primeşte pe omul cel ce Te slăveşte pe Tine şi cheamă în tot locul preasfânt numele Tău. Şi acolo unde se face pomenirea numelui meu, pe acel loc îl sfinţeşte şi proslpveşte pe cei ce te proslăvesc pe Tine şi rugăciunile celor ce cu dragoste mă cinstesc pe mine, Maica Ta, şi făgăduinţele, primeşte-le toate şi din toate nevoile şi răutăţile îi izbăveşte”.

O astfel de relatare pare pentru mulţi dintre noi o poveste de demult pe care cei mai în vârstă o spuneau la gura sobei celor tineri. Dacă ar fi să prezentăm unui contemporan această minune şi i-am cere să creadă în ea, probabil că, în cel mai fericit caz, ar râde de noi. Acest lucru se întâmplă întrucât astăzi nimeni nu mai acceptă nimic pe bază de credinţă, ci numai în baza raţiunii, a dovezilor ştiinţifice şi a unei reflecţii îndelungate. Or, minunea, pe care încearcă să o găsească omul modern, are tocmai această trăsătură definitorie: nu se poate explica, deoarece suspendă pentru un anumit timp legile naturale. Dacă ar fi să învăţăm ceva din întâmplarea petrecută acum mai bine de o mie de ani, acest lucru ar fi faptul că, pentru a sesiza o minune, este nevoie de multă rugăciune, de viaţă curată şi de multă credinţă şi nu neapărat de raţiune sau de experimente ştiinţifice care să ne explice „cum” şi „de ce” un miracol a avut loc. Este bine să ştim că, atunci când căutăm şi nu găsim nici o minune, acest lucru se întâmplă nu pentru că miracolul ne este ascuns, ci pentru că el nu este sesizabil şi nu este folositor decât pentru cel ce crede cu adevărat. Pentru fiecare dintre noi adevărata minune constă, mai întâi de toate, în a-L găsi pe Dumnezeu întrucât, de aici încolo, vom putea afla şi alte minuni.
Deci, nădăjduindu-ne, Stăpână, spre milostivele tale cuvinte, care le-ai zis către Fiul tău, am voit să nu rămână fără praznic sfântul tău Acoperământ, o, Preabună, ci precum tu voieşti a-ţi descoperi cinstitul praznic al Acoperământului tău, o, întrutot milostivă, împodobeşte-l. Ca şi cei ce te proslăvesc pe tine să se veselească, văzând numitele tale praznice mult strălucind; şi precum acolo pe norodul cel ce era în biserică cu milostivire l-ai acoperit, aşa ne acoperă şi pe noi, păcătoşii robii tăi, cu acoperământul aripilor tale, Fecioară, Acoperitoarea noastră Preasfântă Fecioară, surpând sfaturile şi gândurile celor ce cugetă rele asupra noastră. Şi, în ziua răutăţilor noastre, să ne acoperi pe noi, iar mai ales în ziua cea rea, când sufletul se va despărţi de trup, de faţa sa stai nouă într-ajutor şi săă ne acoperi pe noi de duhurile cele rele din văzduh, cele de sub cer, şi în ziua înfricoşatei judecăţi să ne acoperi pe noi sub oblăduirea Acoperământului tău.
Cu ale căreia preaputernice şi bine primite rugăciuni şi cu ale tuturor Sfinţilor Tăi, Dumnezeului, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

( sursa: http://www.credinta-ortodoxa.ro )

Legături: Acatistul Sf. Acoperământ al Maicii Domnului )