Locul prăpăstios de la Katunakia, un masiv stâncos, cu deschidere la Marea Egee, se află în partea de sud-vest a peninsulei Sfântului Munte. Imensa tăietură, care despică vertical trupul Sfântului Munte, începe de la mare şi ajunge până la rădăcinile ultimului vârf al Athonului. Răspândite în şanurile ei, cele paisprezece căsuţe pustniceşti, sunt agăţate de stânci abrupte şi inaccesibile, ca nişte cuiburi îndrăzneţe de vulturi, pe care abia le zăreşti de pe mare.

La înălţimea de 250 de metri de la nivelul mării, în cel mai adânc punct al văgăunii, pe jumătate ascunsă între stânci, se află Chilia „Sfântul Efrem Sirul”. Biserica cu cele paisprezece străni ale ei, spaţioasă pentru Katunakia, se află la etaj, ca un cap al întregii clădiri. Urmează către apus două camere mici cu coridor interior şi o ultimă încăpere mai mare, care era folosită drept croitorie, iar acum foloseşte ca arhondaric. Sub aceasta, la parter se găseşte bucătăria, care are aceeaşi mărime. Sub bucătărie există un mic beci cu intrarea în partea de sus, folosit ca răcitor (frigider natural). În continuarea bucătăriei, spre răsărit se află două camere mici în partea de sus, iar sub biserică o magazie încăpătoare.

Uşile sunt scunde şi înguste; trebuie să te apleci ca să treci. În chiliuţele cu tavane joase abia încap un pat îngust de lemn şi alături un dulăpior pentru haine. Aceste încăperi care sunt despărţite de un mic coridor par a fi nişte cutii mari, nişte peşteri mici, nişte acoperăminte pentru trup, sau mai bine zis, pentru suflet, care încearcă astfel să se adune în rugăciune. Numai fereastra, cam mică şi aceasta, este deschisă către lumina de miazăzi, către mare şi puţin către cer.

Totul în jur era pustnicesc: farfuriile de lut uzate, pâinea dospită, amară din cauza făinii vechi, cenuşa, pirostria pe vatră, alături oala înnegrită, aflată deasupra covatei pentru frământat. În afară de chiuveta de piatră şi raftul pentru vase, mai puteai vedea un cufăr, un felinar făcut din sită, care se afla într-un colţ, şi o masă joasă, lungă şi îngustă.

În jurul casei se găsesc mici terase cu pământ transportat din altă parte. În mijlocul celei mai mari terase se află un smochin mare, ale cărui roade proaspete sau uscate constituie mângâierea puţinilor închinători şi a monahilor istoviţi de post. Spuneau mai târziu bătrânii: „Când a venit rahatul[2] la Katunakia, s-a uscat smochinul” şi clătinau capul cu înţeles.

Primul ctitor al chiliei „Sfântul Efrem” a fost bătrânul Longhin. Acesta fusese monah în Mănăstirea Xenofont şi căpitan pe corabia mănăstirii. Odată, aşa cum plutea cu corabia, a observat că o oarecare piedică opreşte vasul. Când s-a aplecat peste proră să vadă ce se întâmplă, a văzut o icoană a Maicii Domnului numită „Împărăteasa Îngerilor”, lipită de corabie. Atunci când s-a stabilit la Katunakia a adus-o împreună cu el, pentru binecuvântare şi ocrotire. Aici, pe la jumătatea secolului al XIX-lea a zidit o mică chilioară. Mai târziu, a venit lângă el Părintele Efrem, un tânăr întreprinzător şi harnic. Acesta şi-a părăsit locul de naştere, Tiva, şi s-a dăruit nevoinţei monahale şi construirii bisericii şi chiliei de mai târziu. El este ctitorul principal al Chiliei „Sfântul Efrem”.

Lângă bătrânul Efrem au venit monahii Nichifor (mai târziu ieromonah) din Tiva, Longhin (mai tânăr), care era de neam vlah, şi Procopie din Tiva. Monahul Longhin în scurt timp a fost chemat de Dumnezeu. S-a îmbolnăvit de tuberculoză şi a murit. L-a luat Domnul pentru că l-a iubit, fiind într-adevăr un monah al ascultării, al dragostei şi al virtuţii.

În 1933 când a venit Stareţul Efrem, l-a găsit pe bătrânul Efrem la o vârstă înaintată (peste 80 de ani), iar pe ieromonahul Nichifor şi pe părintele Procopie de vârstă mijlocie. Îi cunoştea deja din Tiva, unde se legase duhovniceşte de ei şi de aceea a venit în obştea lor.

În cei patruzeci de ani, până când Stareţul Efrem Katunakiotul a primit ucenici, foarte puţine adăugiri a făcut la casă. Cea mai importantă a fost un bazin de 10 metri cubi, pe care l-a făcut pentru a avea apă la bucătărie, precum şi câteva glasvanduri la terasele de lemn ale chiliei, care au fost stricate de un vânt puternic.

În magazia chiliei erau o mulţime de mărunţişuri ce fuseseră agăţate de cei doi bătrânei, despre care Stareţul nu ştia la ce se pot folosi. Lângă bucătărie era agăţată o pungă având în ea un glob de sticlă (probabil o geamandură pentru năvoadele pescarilor de dinainte de război).

– Părinte, ce este aceasta? a întrebat odată un tânăr cu curiozitatea specifică vârstei.

– Nu ştiu, fiul meu. Acolo am găsit-o.

Multe lucruri „acolo le-a găsit” şi tot acolo le-a lăsat pentru că se îndestula cu hrană şi îmbrăcăminte, după cuvântul Apostolului (I Timotei 6, 8). Pentru Stareţ erau importante numai cele necesare pentru Sfânta Liturghie. În fiecare zi făcea rugăciune pentru prescurarii mănăstirilor Sfântul Pavel, Dionisiu şi Simonos Petras, care îi trimiteau mereu prescuri pentru Sfânta Liturghie, pe care Stareţul o săvârşea zilnic. Pe bătrânul Alexie (care suferea din pricina clevetirilor) îl iubea foarte mult, deoarece îi aducea cel mai bun vin pentru slujbă – Santorini, care rămânea dulce chiar şi după zeci de ani de zile. „Ţiganca” – grijă foarte puţine avea de luat de la Părintele Efrem. Lucrurile care într-adevăr îl interesau erau foarte puţine.

Cu toate acestea nu era împotriva înlesnirilor tehnologice, care astăzi sunt folosite cu discernământ în Sfântul Munte.

(Ierom. Iosif Agioritul, Stareţul Efrem Katunakiotul, traducere de Ieroschim. Ştefan Nuţescu, Schitul Lacu-Sfântul Munte Athos, Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2004, pp. 24-28, pp. 105-106, pp. 122-123)

Chilia părintelui Efrem Katunakiotul (galerie FOTO)