CONFERINŢA ARHIMANDRITULUI EFREM

FACULTATEA  DE  TEOLOGIE CLUJ-NAPOCA

      ARHIMANDRITUL  EFREM: Mă simt şi eu foarte bucuros că sunt împreună cu dumneavoastră, Prea Sfinţite. Mă aflu pentru prima oară în oraşul dumneavoastră, însă de aici mulţi pelerini au venit la Mănăstirea Vatopedi. Cred că era nevoie ca şi noi să venim aici, pentru că avem o împreună-lucrare duhovnicească cu mănăstirea Poşaga şi cu această ocazie am vrut să vă întâlnim, să vă aducem binecuvântarea Sfântului Munte Athos, să vă aducem binecuvântarea Maicii Domnului care este Stăpâna Sfântului Munte, să vă aducem rugăciunile părinţilor aghioriţi şi să vă asigurăm că părinţii de acolo se roagă pentru voi, se roagă ca voi, ca studenţi ai Facultăţii de Teologie, să vă dovediţi teologi adevăraţi.

          Pentru că, deşi teologia se studiază în ultima vreme în şcoală, studiul academic nu împlineşte în mod desăvârşit cultura teologului. Deoarece, după cum ştiţi foarte bine cred, teologia este har al Duhului Sfânt. De aceea şi Sfântul Vasile cel Mare a fost matematician, filozof, astronom, medic, numai diplomă de teolog nu a avut. Pentru că teologia nu se studiază în facultăţi, ci Sfântul Vasile cel Mare a studiat teologia în ,,Universitatea Pustiei”. Aceasta nu înseamnă că noi suntem împotriva studiilor voastre universitare. Dar trebuie să ştiţi – şi să nu uitaţi niciodată – că teologia, în esenţă, se studiază prin rugăciune. De aceea Sfinţii Părinţi au spus: ,,Dacă eşti teolog, să înveţi să te rogi, iar dacă înveţi să te rogi, eşti teolog.” Deci teolog este acela în inima căruia se află Dumnezeu-Cuvântul (o Theos Logos).

          De aceea şi Proorocul David spunea: ,,Auzi-voi ce va grăi întru mine Domnul Dumnezeu.” Deci teologia, iubiţii mei, se întregeşte în liniştea vieţii duhovniceşti. Poate să înceapă pe băncile faculăţii, dar cel care se rezumă la studiile universitare este ratat ca teolog. De aceea, aşa cum subliniază Sfântul Grigore Palama, care şi-a început viaţa monahală în mănăstirea noastră, Mănăstirea Vatopedi: ,,Omul care vrea să afle pe Dumnezeu trebuie să înveţe – şi teologul este cel care trebuie să-L găsească neapărat pe Dumnezeu – a se linişti, trebuie să devină un isihast”. Sfântul Grigore Palama, fiind Arhiepiscop al Tessalonicului, se adresa credincioşilor săi mireni, cu toate că noi, cei care citim astăzi omiliile sale, am avea impresia că se adresează unei obşti monahale. Şi totuşi, cei care îl ascultau nu erau călugări, erau oameni cu familie, erau oameni care se luptau cu viaţa, erau oameni care trăiau în lume. Însă le poruncea că trebuie să înveţe a se linişti, să înveţe modul de viaţă isihast; pentru că isihast nu este numai cel care trăieşte în pustie, ci şi acela care intră în inima sa şi, intrând în inimă, vorbeşte cu Dumnezeu; şi atunci, prin această comuniune din inimă care, după cum spune Sfântul Grigore Palama, reuşeşte numai îndeletnicindu-ne cu rugăciunea minţii, creştinul izbuteşte în timp să simtă prezenţa harului dumnezeiesc.

          Însă teologul care se nevoieşte nu trebuie să uite niciodată că pentru a reuşi comuniunea neîncetată cu harul Duhului Sfânt trebuie să se ocupe de curăţirea inimii, pentru că Mântuitorul a spus cu claritate în Fericiri:,,Feiciţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu.” De aceea, cel care ajunge la curăţia inimii primeşte harisma teologiei. Noi avem la Vatopedi un Părinte fără carte, Părintele Iosif, care este Părintele nostru duhovnicesc  şi care nu a studiat decât patru clase primare. Este însă teolog, este scriitor, este un om care în mod continuu izvorăşte înţelesuri teologice, astfel încât de multe ori nu reuşesc doi sau trei monahi să aştearnă pe hârtie cele spuse de el. Pentru că este un om care care are darul lacrimilor, este un om al lucrării lăuntrice (esostrefeia), este un om care a avut ca stareţ un sfânt al zilelor noastre, pe pururea pomenitul Gheron Iosif Isihastul – care a adormit în 1959 de ziua Adormirii Maicii Domnului; sfânt care a iubit foarte mult pe Maica Domnului, care nu putea să-i pronunţe numele fără să plângă şi care s-a învrednicit să o vadă de multe ori pe Maica Domnului. Într-o zi în care a avut multe ispite şi plângea în bisericuţa chiliei sale închinată Sfântului Ioan Botezătorul, icoana Maicii Domnului de pe iconostas a prins viaţă spunându-i: ,,Nu ţi-am zis să ai întotdeauna încredere în mine? De ce te necăjeşti? Ia-L acum pe Hristos!”. Şi i L-a dat pe Hristos să-L ţină în braţe .

          Aceştia sunt adevăraţii teologi, fraţilor, pe aceştia trebuie să-i urmăm, să-i imităm, trebuie să intrăm şi noi în duhul acestor Părinţi, trebuie să luăm şi noi de la ei acelaşi mod de nevoinţă, trebuie să ne rugăm lor, pentru că sunt sfinţi contemporani. De aceea este foarte folositor să citim vieţile sfinţilor de astăzi, precum a Părintelui Iacob, care a fost stareţ în Halchida. Trebuie să citescă liturgiştii viaţa lui, pentru că acesta simţea puterile cereşti. Eu nu l-am cunoscut, dar i-a destăinuit unui confrate al meu că la ieşirea cu Sfintele Daruri s-a învrednicit de multe ori să slujească împreună cu îngerii.

          Deci, fraţilor, Evanghelia continuă să fie trăită. Şi astăzi Evanghelia este viabilă, şi astăzi putem avea experienţa Evangheliei. Este suficient să trăim într-un mod corect, să-i oferim inima noastră lui Dumnezeu. Este suficient să împlinim cu toată acrivia ceea ce spunem în Liturghie: ,,Pe noi înşine şi unii pe alţii şi toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm.”

          Deoarece nu avem prea multă vreme, aş dori să mă opresc aici, ca să vă provoc a-mi pune întrebări. Şi la alte conferinţe şi întâlniri pe care le-am avut am simţit că am aflat un rod duhovnicesc din întrebările care au fost puse.

          ÎNTREBARE: L-am ruga pe Părintele să comenteze cuvintele Sfântului Siluan: ,,Ţine mintea în iad şi nu deznădăjdui.”

          ARHIM. EFREM: De la început trebuie să vă spun că această carte a Sfântului Siluan, scrisă de vrednicul de pomenire Părintele Sofronie dela Essex, este o carte foarte valoroasă şi vă îndemn să o citiţi de cel puţin trei ori pe an. Această carte este foarte importantă pentru noi, aghioriţii, deoarece Sfânta Pronie a folosit această scriere spre a aduce mulţi călugări tineri în Sfântul Munte. Părintele Sofronie, preocupându-se în mod teologic de viaţa Stareţului său Siluan, a explicat în detaliu ce înseamnă viaţa monahală. Iar Sfântul Siluan, această podoabă contemporană a Muntelui Athos şi a întregii Biserici Ortodoxe, a exprimat exact esenţa nevoinţei, zicând: ,,Ţine inima ta în iad şi nu deznădăjdui”, adică să te gândeşti la păcatele tale, să te gândeşti că nu meriţi mântuirea, că nu eşti vrednic de rai, dar să nădăjduieşti în marea milă a lui Dumnezeu.

          De altfel, la fel se spune şi în Pateric (Gheronticon), care s-a scris cu mult înaintea Sfântului Siluan, dacă vă aduceţi aminte, scrie în ,,Cuvintele” sale că, dacă am presupune că s-ar pierde Evanghelia şi cuvintele Părinţilor, mădularele sănătoase ale Bisericii, adică oamenii virtuoşi, vor putea scrie cu exactitate din nou acelaşi lucru. Pentru că este acelaşi Duh care luminează pe omul lui Dumnezeu. Duhul Sfânt nu s-a epuizat! De aceea, încă înainte de Sfântul Silluan Athonitul, Părinţii spuneau: ,,Acolo unde va fi aruncat satana, acolo voi fi şi eu.” Dar nu o spuneau cu deznădejde, ci cu speranţă în puterea mare a harului lui Dumnezeu, har care este rod şi dovadă a milei lui Dumnezeu.

          Aşadar Sfântul Siluan, trimite mesajul că trebuie să ne preocupăm de virtutea osândirii de sine (automempsia), să învăţăm adică a ne judeca pe noi înşine. Una este să ne osândim pe noi înşine şi alta este să deznădăjduim. Deznădejdea este de la diavol. Osândirea de sine este lucrare ce izvorăşte din harul Duhului Sfânt. Bine.

          ÎNTREBARE: Pentru noi, pentru cei de la Facultatea de Teologie, Muntele Athos este întotdeauna un punct de mare nădejde şi toţi suntem preocupaţi să ne apropiem de viaţa spirituală pe care o putem găsi acolo. Într-adevăr, Tradiţia liturgică a Bisericii Ortodoxe este o tradiţie monastică. Slujbele religioase, viaţa spirituală pe care noi o încercăm să o trăim aici vrea să imite într-o oarecare măsură, să se apropie de viaţa şi trăirea monahală. Numai că noi trăim într-o lume tulburată care ne pune dinainte probleme din ce în ce mai acute.Noi nu suntem întotdeauna pregătiţi să dăm răspunsurile care s-ar cuveni, iar atunci când ne dăm părerea, sau atunci când luăm poziţie faţă de anumite probleme din lumea aceasta, riscăm să nu fim întotdeauna în duhul Ortodoxiei. Cum vede un Părinte athonit confruntarea noastră, a teologilor, a studenţilor de la Teologie, cu problemele acestea? Cât trebuie să ne lăsăm atinşi de ele şi cum să reuşim să ne păstrăm un pic intacţi?

          ARHIM.EFREM: Mai întâi trebuie neapărat să aveţi o legătură cu părinţi duhovniceşti şi, pe cât posibil, cu monahi. Pentru că văd şi acolo în Grecia: câţi preoţi fac un lucru duhovnicesc bun, au relaţii serioase cu una dintre mănăstirile Sfântului Munte Athos. Este o mare mângâiere şi o mare întărire, un mare ajutor. Toate aceste întrebări şi neclarităţi pe care le aveţi, de pildă dacă am vorbit bine sau nu despre un anumit subiect, acestea trebuie discutate cu părinţi duhovniceşti iar aceştia, în mod sigur, vă vor dezlega îndoielile.

          ÎNTREBARE: Sfântul Grigore Palama spune că, pentru a-L găsi pe Hristos în inima noastră, pentru a nu-L pierde, este necesară o cât mai deasă împărtăşire cu Trupul şi Sângele Mântuitorului. Cât sunt de actuale aceste sfaturi, când în lumea noastră oamenii se împărtăşesc foarte rar, sau sunt dezinteresaţi a se împărtăşi?

          ARHIM.EFREM: Fără îndoială, este necesară deasa participare la Taina SfinteiEuharistii şi îmi pare rău că aici, în România, chiar şi în mănăstiri, călugării se împărtăşesc la patruzeci de zile. Când am întrebat o călugăriţă de ce nu se împărtăşeşte, mi-a răspuns: ,,Nu suntem vrednice!” Iar eu răspund: eu niciodată nu am fost vrednic de a sluji, dar mă împărtăşesc pentru a deveni vrednic! Cine este vrednic, măcar şi o singură dată în viaţă, să se împărtăşească cu Trupul şi Sângele lui Hristos? De aceea şi Sfântul Grigore Palama, în scrierile sale, subliniază cu tărie că inima curată se păstrează prin împărtăşania deasă. În Sfântul Munte, acum aproape cincizeci de ani, din nefericire, nu se practica o împărtăşire deasă. Iar Gheronda Iosif Isihastul a reuşit – influenţând mulţi factori din Sfântul Munte – să readucă vechea tradiţie a desei împărtăşiri.

          Creştinul care are păcate mai mici, nu de moarte, se poate împărtăşi des şi nu este necesar să se spovedească neapărat înainte de împărtăşanie. Se poate spovedi o dată pe lună şi să se împărtăşească de cinci ori, sau chiar de opt ori pe lună.

          ÎNTREBARE: Pornind de la practica duhovnicească din Sfântul Munte, cum putem face inima loc al Treimii şi chipul icoana fericirii?

          ARHIM.EFREM: Spune Sfânta Scriptură: ,,O inimă veselă înseninează faţa.” Dacă inima noastră se curăţeşte zi de zi, atunci cu siguranţă vom avea harul înlăuntrul nostru, care har şi harisme în esenţă au aceiaşi rădăcină. Omul cu har (haritomenos). Am spus şi în altă parte că oamenii duhovniceşti n-au trăit o viaţă liniştită. Dacă veţi citi viaţa lor veţi vedea că a fost plină de supărări, de necazuri şi întristări. Însă, deoarece erau locaşuri ale harului, dincolo de prigoane, de toate necazurile, dincolo de ocări, de dispreţuri, există dulceaţa Sfântului Duh, dulceaţa care nu poate fi descrisă în cuvinte. Aceasta vă doresc s-o aveţi întotdeauna şi atunci veţi rezolva toate problemele vieţii dumneavoastră.

          ÎNTREBARE: Vă rugăm, vorbiţi-ne despre lacrimi.

          ARHIM.EFREM: Despre lacrimi… Hristos a spus în Fericiri: ,,Fericiţi cei săraci cu duhul, că a acelora este împărăţia cerurilor” şi imediat a adăugat ,,Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia”.Lacrimile sunt rod al osândirii de sine. Sunt rodul plânsului lăuntric duhovnicesc (penthos). Sunt o minune pe care de multe ori nu o luăm în seamă. Plânsul lăuntric ne aduce mângâiere spirituală, ne aduce bucurie , de aceea se numeşte ,,plâns vesel” (harmolypi). Cel care se preocupă de aceasta, încetul cu încetul va ajunge să aibă lacrimi. Şi să ştiţi un lucru: cel care plânge nu poate exprima în cuvinte bucuria şi mângâierea pe care o simte în inima sa. Atunci va avea o faţă veselă, după cum aţi spus.

          În Sfântul Munte există foarte mulţi oameni ca aceştia. Eu cunosc bătrâni încă în viaţă care niciodată nu s-au împărtăşit fără lacrimi, după cum spune şi Sfântul Simeon Noul Teolog: ,,Dacă nu ai lacrimi, să nu cutezi a te apropia de Sfânta Împărtăşanie.” Când am auzit aceasta, mi-am zis că în acest caz n-ar trebui să mă apropii niciodată de Sfânta Împărtăşanie. Însă mi-au răspuns Bătrânii de acolo din Sfântul Munte că acesta este modul ideal de împărtăşire. Trebuie însă şi noi să ne străduim tot mai mult a-l atinge. Mi-a spus Părintele Efrem Katunachiotul odată: ,,Nu este corect, însă cutez a spune că Sfânta Liturghie fără lacrimi nu este liturghia adevărată!” Desigur, nu este un lucru adevărat. Însă, deoarece pentru acest părinte lacrimile erau hrana lui, erau ,,pâine ziua şi noaptea”, nu putea sluji Sfânta Liturghie fără lacrimi. Cred că am spus îndeajuns.

          ÎNTREBARE: Aş vrea şi eu să consemnez nişte momente. Muntele Athos a fost şi în trecut, încă de la întemeierea lui şi până astăzi, bastionul Ortodoxiei. Dacă noi, cei care trăim în afara Muntelui Athos, mai aplicăm principiul iconomiei în ceea ce priveşte Taina Spovedaniei sau rânduielile liturgice, deci aplicăm canoanele într-un mod mai uşor, Muntele Athos a avut curajul să se opună şi unor patriarhi, să se opună unor mari teologi în probleme în care vizau doctrina creştină sau memoria, viaţa, activitatea şi învăţătura unor mari Părinţi. Aşa s-a întâmplat prin anii ’60 când a fost o puternică luptă între Muntele Athos şi teologul grec Panagyotis Trembelas în ceea ce priveşte persoana şi opera Sfântului Simeon Noul Teolog. Atunci Muntele Athos a dat un răspuns în care apăra persoana şi opera acestui mare sfânt. Sfântul Simeon Noul Teolog este cunoscut în Ortodoxie prin legătura lui şi prin supunerea faţă de duhovnicul lui, Simeon Evlaviosul, pe care-l venera şi a cărui icoană o avea încă fiind în viaţă. Tot aşa, dacă citim opera lui, putem constata că Sfântul Simeon Noul Teolog lasă impresia, în legătură cu Taina Spovedaniei, că aici joacă un rol foarte important chiar vrednicia preotului, curăţia sufletului lui. Aproape că am putea crede că îi acordă duhovnicului lui, care nu era hirotonit, aproape că lasă impresia că-i acorda puterea de a spovedi, de a mărturisi. Deci este una din problemele controversate în legătură cu această temă.

          ARHIM. EFREM: Mai întâi trebuie să spun că noi, aghioriţii, suntem tradiţionali, dar nu severi. Altceva înseamnă tradiţional şi altceva înseamnă sever, strict. În al doilea rând, trebuie să spun că părintele duhovnicesc mărturiseşte pe fiii săi duhovniceşti iar acest lucru nu se identifică întotdeauna cu preoţia! Ca dovadă, Sfântul Atanasie Athonitul îşi spovedea călugării fiind simplu monah, din smerenie neacceptând să fie hirotonit preot. Aşadar, spovedania păcatelor fiilor duhovniceşti –monahi – se poate face de părinţi duhovniceşti, simpli călugări, care pot fi chiar egumeni. Acest lucru se întâmplă, este tradiţie a Bisericii. Această spovedanie se face şi de către maica duhovnicească, maica stareaţă, monahiilor.

          ÎNTREBARE: Nu contrazice aceasta învăţătură ortodoxă după care Tainele sunt săvârşite numai de către preot?

          ARHIM. EFREM: Nu desfiinţează aceasta Taina Spovedaniei. Taina Spovedaniei este aplicată de către preoţi mirenilor. De aceea, dacă vă amintiţi cei care aţi citit slujba tunderii în monahism, spune acolo cel care face tunderea: ,,Să faci ascultare de părintele căruia ţi-ai dat făgăduinţele şi să-i mărturiseşti lui toate gândurile ascunse în inima ta.” Aşadar, una este spovedania făcută în lume de către preot şi alta este mărturisirea păcatelor fiului duhovnicesc înaintea părintelui duhovnicesc, în legătura tainică a tunderii monahale!

          ÎNTREBARE: Aş dori să mai întreb: ca urmare a acestei mărturisiri pe care ucenicul o face părintelui care nu este preot, ca urmare deci a acestei mărturisiri, are penitentul voie să se împărtăşească?

          ARHIM. EFREM: Desigur.

          ÎNTREBARE: Vă rugăm să vorbiţi despre darul Duhului Sfânt dat în Cincizecimii şi cum se manifestă astăzi.

          ARHIM.EFREM: În ziua Cincizecimii a coborât Duhul Sfânt asupra Apostolilor şi, prin ei, asupra ucenicilor acestora şi a întregii Biserici. Iar Duhul Sfânt dă harisme în funcţie de nevoile turmei. Dar pentru aceasta, pentru a veni harismele, se înţelege că trebuie să avem în inimă cucernicia şi curăţenia.

          ÎNTREBARE: De ce socotiţi că păcatele, chiar mici, n-ar trebui mărturisite înaintea de fiecare împărtăşanie?

          ARHIM.EFREM: Nu am spus să nu mărturisim păcatele mici. Dacă am putea să ne spovedim în fiecare zi şi în fiecare oră, să o facem. Dar de multe ori nu este posibil acest lucru. Şi, pentru a nu ne lipsi de Sfânta Împărtăşanie, este de preferat a le mărturisi când vom avea vreme. Nu spunem să le ascundem, sau să le dispreţuim.

          Oricum, viaţa duhovnicească este foarte importantă. Astăzi, când Biserica Ortodoxă Română este liberă, trebuie, pe cât puteţi, să aveţi o trăire duhovnicească, pentru a putea da o mărturisire corectă. Mărturisirea credinţei nu se dă prin diplomele înrămate şi atârnate în birourile dumneavoastră, ci prin faptul de a avea experienţa harului. Teologul, predicatorul, dacă nu este sălaş al harului, nu reuşeşte nimic! Căci zic Sfinţii Părinţi că omul care vorbeşte despre Dumnezeu trebuie să aibă har. Iar prin rostirea cuvintelor, să iasă harul dintr-însul şi să-i ajute pe cei care-l ascultă să accepte cu uşurinţă cuvintele sale, sporindu-le şi dorul după Dumnezeu. Aşa reuşeşte un misionar. Altfel ar fi  doar un filozof care expune o teorie şi care, atunci când i se termină timpul, spune: ,,Gata, am terminat, la revedere. Îmi pare rău, dar nu mai avem vreme de dialog.”

          Cu ocazia prezenţei noastre aici vreau să dăruiesc o icoană dela Sfântul Munte.Este o copie de argint a Maicii Domnului ,,Paramythia”, una din cele şapte icoane făcătoare de minuni de la mănăstirea noastră, ci de faptul că Sfântul Munte este alături de dumneavoastră. Trupeşte poate că suntem departe,  însă inima noastră este şi aici şi ne rugăm pentru dumneavoastră. Ne rugăm să fiţi o bună epistolă a lui Hristos, bine scrisă şi uşor de citit. Iar prin prezenţa voastră să-L slăviţi pe Tatăl nostru cel Ceresc. Harul Maicii Domnului să fie pururea cu voi.

          PREA SFINŢITUL VASILE SOMEŞANUL: În numele teologilor şi al frăţiilor voastre care sunteţi aici, mulţumesc  Părintelui Stareţ Efrem al Mănăstirii Vatopedi pentru acest preţios dar pe care ni l-a făcut şi îi promitem că icoana va fi pusă la loc de cinste, pentru ca frăţiile voastre şi generaţiile următoare de tineri teologi să se poată împărtăşi de harul dătător de bucurie al acestei icoane şi prin aceasta legătura noastră să fie vie şi puternică cu Mănăstirea Vatopedi şi cu vieţuitorii de acolo, în frunte cu Părintele Stareţ.

          ARHIM.EFREM: Vatopedi face parte dintre mănăstirile deschise către poporul român!

          PS VASILE SOMEŞANUL: Mulţumim.