*
*
OBIŞNUINŢA OMULUI CU DUHUL SFÂNT
PROTOSINGHEL MELCHISEDEC UNGUREANU,
STAREŢUL MĂNĂSTIRII LUPŞA – ALBA
18 martie 2012
Am început cu rugăciunea către Duhul Sfânt: „Împărate ceresc…” şi cer Domnului ca el să ne dea cuvânt în seara aceasta, cuvânt de folos, cuvânt mângâietor cum ştie numai Duhul Sfânt să mângâie sufletul omului.
Trebuie să vă mărturisesc dintru bun început că eu nu sunt conferenţiar, nu prea ştiu să vorbesc, să ţin conferinţe şi, de când am primit oarecum gândul acesta, al Părintelui Vasile, ca o provocare „Obişnuinţa omului cu Duhul Sfânt”, am încercat să mă gândesc mai mult la titlul temei. Şi mi s-a născut o serie de întrebări în suflet şi m-am văzut neputincios la a putea da eu răspuns la întrebările care mi s-au născut în suflet. Tema este mare, este generoasă şi provocatoare pe de-o parte, şi pe de altă parte, fiind şi neajunsul meu şi nevrednicia de-a vorbi despre obişnuinţa omului cu Duhul Sfânt.
Prima întrebare care mi s-a născut în suflet a fost: omul se poate obişnui cu Duhul Sfânt? Se poate obişnui omul cu multe în viaţa lui şi se obişnuieşte cu felul de a fi, se obişnuieşte cu atitudini pe care şi le poate cultiva în sufletul lui, se obişnuieşte cu mediul înconjurător care se poate schimba, se poate modifica, dar se poate obişnui omul cu Duhul Sfânt? Mult timp mi-a ţintuit mintea această întrebare. Şi e o vorbă în popor: ca să cunoşti un om, trebuie să mănânci un sac de sare – cum spuneau bătrânii odinioară.
Cât de anevoie este sufletului să cunoască o persoană, un om, darămite când este vorba de Duhul Sfânt! Când Duhul Sfânt este o Persoană, dar nu este văzută cu ochii aceştia de lut, nu este percepută de simţirea de carne, simţirea trupească a inimii noastre, cum poate omul să se obişnuiască cu Duhul Sfânt!? Şi mintea a căzut epuizată şi copleşită la această întrebare pentru că pare că nu se poate obişnui. Şi totuşi, în ciuda neputinţelor noastre omeneşti, în ciuda limitării minţii şi a înţelesurilor pe care ea e capabilă să le poarte, totuşi omul trebuie să înveţe să trăiască cu Duhul Sfânt. Omul trebuie să înveţe să se obişnuiască cu Duhul Sfânt pentru că, aşa cum dă Cuviosul Siluan mărturie:
Domnul, şi frumuseţea Lui, şi iubirea Lui cea nesfârşită care o are faţa de om, nu se poate cunoaşte decât prin Duhul Sfânt.
Şi dacă noi nu-L putem cunoaşte pe Domnul şi frumuseţea Lui decât prin Duhul Sfânt, atunci este o datorie pentru noi să învăţăm să ne obişnuim cu Duhul Sfânt, să cunoaştem pe Duhul Sfânt, să cunoaştem cum lucrează harul Duhului Sfânt.
Şi iată că – pus acum înaintea frăţiilor voastre, şi încerc în neputinţa mea să creionez câteva aspecte, câte mi-a dat Domnul, să înţeleg cum s-ar putea omul obişnui cu Duhul Sfânt. Mai ales că vedem în zilele noastre că omul este tot mai înstrăinat de sine, tot mai înstrăinat de Dumnezeu, tot mai străin de chemarea la care ne cheamă Hristos pe fiecare dintre noi – am socotit să îndrăznesc să vorbesc despre obişnuinţa omului cu Duhul Sfânt. Deşi eu nu sunt ca şi apostolii – apostolilor le-a fost uşor, cum spune Evanghelistul Ioan: „Ceea ce cu ochii noştri am văzut, ceea ce cu mâinile noastre am pipăit despre Cuvântul Vieţii, de aceea vă propovăduim” -, eu nu pot să spun că am văzut, sau am trăit lucruri pe care le-au trăit apostolii şi să vă fiu o mărturie vie, dar, totuşi – aşa cum zice proorocul David: „Crezut-am, pentru aceea am grăit”-, am venit să vă mărturisesc lucruri în care cred şi pentru care trăiesc.
Mă gândeam de unde aş putea să pornesc în gândul meu pe care vreau să-l împărtăşesc cu voi în această seară. Spuneam că omul se poate obişnui cu multe lucruri în viaţa aceasta, chiar cu nebănuit de multe lucruri. De multe ori, când este pus în situaţii limită, în situaţii critice, rămâne uimit de ce capacităţi are înlăuntrul său, capacităţi pe care nu le vedea posibile. Biologia observă lucrul acesta şi spune că animalele şi omul au această capacitate pe care o numeşte instinct de supravieţuire – care ajută specia să supravieţuiască – (…), dar în om este vorba nu numai de acest lucru, de supravieţuire. E ceva mult mai mult acolo. E ceva din chipul lui Dumnezeu în om. Şi mă gândeam că de aici ar trebui să pornesc.
Adică o parte din chipul lui Dumnezeu care este în noi, are această capacitate de a se obişnui, de a-şi agonisi noi deprinderi, de a-şi agonisi noi atitudini ale inimii cu care se poate – nu numai că se poate -, dar chiar se îmbogăţeşte viaţa omului, existenţa lui, conştiinţa se dezvoltă, se nuanţează, prinde şi surprinde noi aspecte pe care înainte nu le vedea, nu le observa. Toate aceste obişnuinţe care devin ale noastre, în existenţa pe care o trăim, le purtăm cu noi toată viaţa noastră şi nu numai atât – le ducem până şi în veşnicie.
Astea sunt talentele – cum spunea părintele Arsenie Boca: „omul îşi agoniseşte cât trăieşte pe faţa pământului talente”. Şi dacă talentele sunt darul lui Dumezeu, străluceşte în Împărăţie, dar dacă talentele sunt patimi care le primeşte în sufletul lui, atunci acele talente după moarte chinuie sufletul omului, şi transformă existenţa în iad. Şi înţelegând lucrul acesta, ne dăm seama cât de important este pentru noi cu ce ne obişnuim în viaţa aceasta, cât de important este ce obişnuinţe asimilăm în viaţa noastră şi, ca şi ţel final, aşa cum spune Sfântul Serafim de Sarov că „Scopul vieţii noastre, cât trăim pe faţa pământului, este dobândirea Duhului Sfânt”.
Cât de important este să dobândim Duhul Sfânt cât trăim pe pământ! Chiar Sfântul Simeon Noul Teolog, el este un pic mai categoric şi el spune: să nu ne amăgim –, în sensul că „Dacă omul, cât timp a trăit pe faţa pământului, nu a cunoscut lucrarea harului Duhului Sfânt, n-o s-o cunoască după ce trece hotarul morţii în veşnicie”. Pare greu cuvântul acesta a Sfântului Simeon Noul Teolog, dar sunt convins că dragostea Sfântului Simeon Noul Teolog a rostit acest cuvânt ca noi să putem să ne trezim undeva în adâncul fiinţei noastre şi să conştientizăm care este chemarea, cum spuneam, scopul vieţii noastre pe faţa pământului, adică dobândirea Duhului Sfânt.
Să învăţăm, cum zicea Cuviosul Siluan Athonitul, cum lucrează harul Duhului Sfânt, pentru ce vine, de ce pleacă de la noi, de ce ne simţim de multe ori părăsiţi şi ni se pare că n-am făcut nimic vrednic de a-l alunga pe Duhul Sfânt. Toate lucrurile astea, sfinţii le socotesc aşa, ca şi provocări pe care Dumnezeu le pune în viaţa noastră şi graiuri prin care Dumnezeu vrea să lege un dialog cu sufletul nostru.
Şi pentru că, aşa cum vă spuneam, mă simţeam şi mă simt nevrednic de a vorbi despre această temă, m-am plâns sfinţilor, m-am căinat că trebuie să vorbesc în faţa voastră şi eu nu sunt pregătit pentru lucrul acesta. Şi m-a miluit Sfântul Apostol Petru şi mi-a dat să înţeleg că în Evanghelii sunt trei atitudini majore ale lui care ne grăiesc despre obişnuinţa omului cu Duhul Sfânt. Şi-atunci mi-a mai venit inima la loc şi am spus: ei bine, atunci o să mă duc şi o să vorbesc despre ce-ai trăit tu, Sfinte Petre, decât să le spun lucruri care pleacă din mintea mea. Şi observ, şi vă puteţi şi voi convinge, despre lucrurile acestea pe care vi le împărtăşesc în această seară.
În viaţa Sfântului Apostol Petru vedem trei atitudini majore, în care atitudini poate să fie inclusă orice trăire a omului din orice timp şi din orice vreme. Sunt ca trei trepte, ca trei etape din care omul învaţă să se obişnuiască cu Duhul Sfânt.
Prima despre care vreau să vorbesc este – mă gândesc că sunteţi familiarizaţi cu textul Evangheliei – e vorba de faptul când Domnul a ieşit la propovăduire şi, pentru că erau mulţi cei care erau în jurul lui Hristos şi s-ar fi putut auzi mai bine cuvântul pe care Hristos L-a rostit, Hristos a intrat în corabia lui Petru şi L-a rugat să se depărteze un pic de mal – ţărmul Mării Galileii e ca un fel de amfiteatru -, şi a putut mai uşor să voerbească mulţimilor care erau acolo cu El pe ţărmul Mării Galileei. Petru era după o noapte de priveghere – aş numi-o-, în care împreună cu Iacov şi cu Ioan fuseseră la pescuit pe Marea Galileii şi n-au prins nimic, deci era, fizic, să spunem aşa rupt de oboseală. Dar totuşi, pentru gestul pe care Hristos L-a făcut de a intrat în corabia lui şi L-a rugat să se depărteze un pic de la ţărm, a primit cumva ceea ce Hristos I-a cerut. Şi Hristos după ce Şi-a ţinut cuvântul în faţa celor care-L ascultau pe ţărmul Mării Galileii, I-a spus lui Petru: „Mână la adânc, ca să pescuieşti”. Şi Petru a spus: „Doamne, toată noaptea am pescuit şi n-am prins nimic, dar pentru cuvântul Tău – pentru că îl atinsese cumva cuvântul lui Hristos -, pentru cuvântul Tău voi arunca mreaja”. Şi spune Evanghelia că a prins mulţime de peşte încât a trebuit să cheme şi pe Iacov şi pe Ioan, care erau în cealaltă corabie, şi au umplut corăbiile încât stăteau amândouă să se scufunde.
La această minune reacţia lui Petru a fost că a căzut la picioarele lui Hristos şi a spus: „Doamne ieşi de la mine, că sunt om păcătos!”. Replica asta, cuvântul acesta al Sfântului Petru, mi se pare că cuprinde în ea atitudinea omului care nu e deloc obişnuit cu Duhul Sfânt, nu este deloc obişnuit cu Dumnezeu, nu este deloc obişnuit cu felul de a fi a lui Dumnezeu, cum reacţionează Dumnezeu. Şi omul, în prezenţa lui Dumnezeu, în prezenţa luminii lui Dumnezeu se simte păcătos, se simte murdar, se simte nevrednic, se simte incomodat cumva de prezenţa Lui. „Doamne ieşi de la mine, că sunt păcătos”, a zis Petru, pentru că simţea că pământul îi fuge de sub picioare. El era pescar profesionist. Ştia prea bine ce putea şi ce nu putea în meseria lui de pescar, şi a văzut că pentru cuvântul lui Hristos a fost imposibil să se adune atâta peşte încât mrejele stăteau să se rupă. Şi omul, în general, care nu e obişnuit cu Duhul Sfânt şi cu Dumnezeu, când Dumnezeu se manifestă ca prezenţă, când se săvârşeşte o minune, când Hristos săvârşeşte o minune, se suspendă cumva legile lumii acesteia cu care omul este obişnuit şi pe care se sprijină, iar lucrul acesta îi dă o senzaţie şi o stare de nesiguranţă. Dacă omul nu atârnă de Dumnezeu, nu e obişnuit să stea smerit înaintea lui Dumnezeu, nu poate purta şi nu suportă minunea lui Dumnezeu, şi nu suportă prezenţa lui Dumnezeu. De aceea reacţia Sfântului Apostol Petru a fost: „Doamne, ieşi de la mine, că sunt om păcătos”. S-ar fi simţit mai bine, mai în albia lui, mai în pielea lui dacă Hristos ar fi fost mai depărtat, nu aşa aproape, nu chiar în corabia lui, nu chiar să-l atingă: „Doamne, ieşi de la mine că sunt păcătos”.
Vedem că Hristos ştia prea bine că omul care nu-L cunoaşte reacţionează aşa şi I-a spus: „Nu te teme, Simone, pentru că de astăzi înainte nu o să mai fii pescar, Te voi face pescar de oameni!”. Şi ne spune Evanghelia că Hristos a plecat şi Petru L-a urmat şi L-a mărturisit pe Hristos până la sfârşitul vieţii lui, când a fost răstignit cu capul în jos, pentru că s-a socotit nevrednic să fie răstignit pe cruce aşa cum a fost răstignit Domnul şi Dumnezeul lui, în care el credea şi pe care îl mărturisea lumii.
Deci prima atitudine a omului în urcuşul sau, în felul de a fi, şi de a-L cunoaşte pe Dumnezeu aşa cum este, acesta este: „Doamne, ieşi de la mine, că sunt om păcătos”. Dar ceea ce vedem la Sfântul Apostol Petru, şi ceea ce vedem în istoria mântuirii, în istoria Bisericii, este că atunci când harul lui Dumnezeu răneşte inima omului, inima omului nu mai poate să trăiască cum trăia înainte. De aceea Hristos I-a spus lui Petru: „Nu te teme, Simone, că de astăzi înainte o să fii pescar de oameni”, nu o sa mai fii un simplu pescar, un om necunoscut care trăieşte aici, în Capernaum. Şi într-adevăr, Apostolul Petru a devenit verhovnicul apostolilor.
Dar experienţa lui ne ajută pe noi dacă vedem în viaţa noastră reacţii în care socotim că Dumnezeu ar fi bine să stea un pic la distanţă. Şi spun lucrul acesta pentru că-mi aduc aminte când eram monah la Sâmbăta, veneam de la facultate către mănăstire cu o ocazie şi nu aveam bani să dau la ocazie, şi am zis să-i fac o urare omului. E, când am coborât din maşină şi am zis: „Dumnezeu să vă ducă în fundul raiului!” – m-am găndit că ce-i mai mult decât atât!? Şi reacţia omului a fost: „Da, dar nu acum!”. Dacă omul respectiv ar fi trăit la o conştiinţă plenară mărturia, sau ceea ce am vrut să-i împărtăşesc, n-ar fi avut reacţia asta, dar pentru el asta însemna că ar fi trebuit să moară, şi a zis: „Da, dar nu acuma!” Aceasta este reacţia omului care încă nu-L cunoaşte pe Dumnezeu, nu cunoaşte cum lucrează Dumnezeu: „Doamne, ieşi de la mine, că sunt om păcătos”. E reacţia, comodă cumva, a omului care mai bine îl alungă pe Dumnezeu decât să schimbe ceva în viaţa lui.
Şi vedem în Evanghelii, vedem cum Hristos, mai ales după Înviere, a căutat să cultive apostolii şi să îi surprindă, pentru că înainte de Patima Lui cea de bunăvoie a pomenit de Duhul Sfânt, Mângâietorul, pe Care-L va trimite când se va duce la Tatăl. După Înviere, Hristos Cel Răstignit şi Înviat, a căutat să cultive apostolii cu acest fel de a fi a lui Dumnezeu.
Părintele Rafail Noica spunea că minunea este, de fapt, firescul lui Dumnezeu. Şi-atunci am înţeles că dacă noi trăim facerile lui Dumnezeu ca pe nişte minuni, încă nu suntem obişnuiţi cu felul de a fi a lui Dumnezeu. Dar, cum spuneam, vedem în Evanghelii, de exemplu, cum Hristos I-a surprins pe Luca şi pe Cleopa în drumul spre Emaus, când a frânt pâinea şi după aceea S-a făcut nevăzut. Vedem cum Hristos apare şi dispare în mijlocul ucenicilor, le spune „Pace vouă!”, intrând prin uşile încuiate. Vedem cum L-a încredinţat pe Apostolul Toma de Învierea şi de dumnezeirea Lui. Şi toate lucrurile acestea Hristos le făcea apărând instantaneu şi dispărând, învăţându-i cumva să se obişnuiască cu felul de a fi a lui Dumnezeu ca Persoană Vie, dar nevăzută de ochii trupeşti, cum spuneam, nevăzută şi nesimţită de simţuirile trupului aceastuia de lut, ci văzută numai de credinţă.
Ceea ce e interesant este că Hristos S-a arătat după Înviere numai celor care au crezut cu adevărat în El. Necredincioşii nu L-au văzut pe Hristos Cel Răstignit şi Înviat. Necredincioşii L-au văzut doar pe Hristosul istoric care a murit, Pe Cel Înviat nu L-au mai putut vedea. Dar în răstimpul celor patruzeci de zile în care Hristos a petrecut cu apostolii până S-a Înălţat la ceruri, a căutat încet-încet să-I înveţe să trăiască cu Duhul Sfânt, Duhul, de Care Hristos Însuşi dă mărturie că: auzi vuietul Lui, simţi adierea, dar nu ştii de unde vine şi încotro se duce. Şi apostolii, în acest răstimp de patruzeci de zile, au început să înţeleagă încet-încet cum este omului să trăiască cu Dumnezeu.
A doua atitudine a Sfântului Apostol Petru o vedem în Evanghelia de la Ioan, atunci când Hristos a înmulţit pâinile şi a hrănit poporul, aceştia căutau – zice Evanghelia -, să-L pună împărat. Şi Hristos a spus: „Voiţi să Mă puneţi împărat nu pentru că aţi văzut minuni, ci pentru că v-aţi săturat de pâine”. Şi după momentul acesta Hristos Le-a spus un cuvânt greu, duhovnicesc, dar greu. A spus: „Trupul Meu este adevărată hrană, şi Sângele Meu, este adevărată băutură, şi cel care nu mănâncă Trupul Meu şi nu bea Sângele Meu, nu are viaţă veşnică”. La care mulţi care au auzit acest cuvânt, spune Evanghelia, au spus: „Greu este cuvântul acesta. Cine poate să-l poarte?” Şi mulţi L-au părăsit pe Hristos în acel moment. Şi Hristos I-a verificat şi pe apostoli, şi le-a spus: „Voi nu vă duceţi?”. La care Apostolul Petru a avut o altă reacţie, n-a mai spus: „Doamne, du-Te de la mine, că sunt om păcătos”. Dragostea lui Dumnezeu începuse în inima lui Petru să se întărească, şi atunci Petru a spus: „Doamne, la cine ne vom duce? Că Tu ai cuvintele vieţii veşnice”.
Aceasta este a doua etapă, sau a doua treaptă, dacă am putea spune aşa, în obişnuinţa omului cu Duhul Sfânt. „Doamne, la cine ne vom duce? Că Tu ai cuvintele vieţii veşnice”. Este etapa duhovnicească în care omul începe să fie tot mai convins de prezenţa lui Dumnezeu, începe să fie tot mai convins de faptul că Dumnezeu lucrează, că Dumnezeu poartă de grijă, începe să fie tot mai stârnit de a cunoaşte pe acest Dumnezeu. Dumnezeu Care Se smereşte şi este nevăzut ochilor trupeşti, Acest Dumnezeu Care îşi arată atotputernicia în adierea de vânt care L-a cutremurat pe Proorocul Ilie. Dumnezeu care se descoperă în Biserică: „Doamne Tu ai cuvintele vieţii veşnice”. E etapa aceasta duhovnicească în care omul începe să se apropie de Dumnezeu, de Biserică, se îndulceşte de slujbe, harul lui Dumnezeu începe să lucreze în inima lui, omul se simte bine cu Dumnezeu, dar totuşi încă lucrurile nu îi sunt foarte clare şi este această sete a se hrăni cu cuvintele vieţii veşnice, cuvinte care izvorăsc din gura lui Hristos. E momentul în care sufletul începe să se îmbisericească, începe să înţeleagă tainele Bisericii, începe să înţeleagă minunăţiile pe care Dumnezeu le-a pus la îndemâna noastră în Biserica, în slujbele dumnezeieşti, în toate tainele pe care ni le-a pus nouă la îndemână.
„Doamne Tu ai cuvintele vieţii veşnice”.
Dar în această a doua perioadă, în care omul începe să cunoască între acestea, apare o altă ispită. Dacă în prima perioadă, sau în prima etapă, dacă o numim aşa, este ispita aceasta a fugii de Dumnezeu, a faptului că omul se poate speria de Dumnezeu Cel Atotputernic, în această a doua perioadă, în care omul începe să se hrănească cu cele bisericeşti, apare o altă ispită: formalismul, fariseismul, când omul începe să se obişnuiască cu formele, dar nu trăieşte în adâncime tainele care sunt ascunse îndărătul formelor.
Şi a treia etapă, a treia reacţie a inimii Sfântului Apostol Petru, este către sfârşitul propovăduirii lui Hristos, când Hristos se pregătea să meargă către Patima Sa cea-de-bunăvoie, şi ca să înţeleagă ucenicii, că de bunăvoie merge spre Jertfă pe muntele Golgotei, S-a schimbat la Faţă în slavă pe Muntele Taborului înaintea lui Petru, Iacov şi Ioan. I-a luat pe aceştia, separat de ceilalţi ucenici, S-a dus în vârful Muntelui Tabor, şi-acolo S-a Schimbat la Faţă, şi ne spune Evanghelia că Moise şi Ilie au venit şi au vorbit cu Hristos despre Patima Sa cea-de-bunăvoie. Acolo Apostolul Petru a trăit o experianţă a harului neobişnuită: vederea Luminii Dumnezeieşti. Deşi nu erau obişnuiţi să trăiască lucrul acesta, pentru că au căzut la pământ, totuşi, după ce s-au dezmeticit, dacă aş putea spune aşa, reacţia lui Petru a fost: „Doamne, bine este nouă să fim aici. Să facem trei colibi: una Ţie, una lui Moise şi una lui Ilie”. Spune Evanghelia că neştiind ce să zică, asta a fost reacţia omului care trăieşte ceva mai presus de cuvânt. Trăirea Duhului Sfânt pe care a avut-o Apostolul Petru în acest context depăşea cu mult capacitatea lui de a surprinde sau de a pune în cuvinte acestă trăire. Şi el a spus: „Doamne, bine este nouă să fim aici. Să facem trei colibi…”.
Asta este o etapă sau o perioadă despre care nu prea pot să vorbesc foarte multe pentru că nu sunt la măsura aceea. Şi mi-aduc aminte din viaţa Părintelui Sofronie când s-a dus la Muntele Athos şi a întrebat pe un bătrân despre rugăciunea curată, acela i-a răspuns: „A vorbi despre lucruri care sunt mai presus de noi, este ca şi cum am cădea în grăire în deşert”. Şi n-a vrut să vorbească despre rugăciunea pe care el nu o trăia.
Dar în schimb mă ajută Sfântul Siluan, pentru că el a trăit lucrurile acestea şi dădea mărturie despre această trăire. Iată ce spune Sfântul Siluan, zice aşa:
„Sufletul smerit ce poartă din belşug în sine harul Sfântului Duh şi îl păstrază în vremea dumnezeieştilor vedenii, are multă putere de a le purta. Dar cine are puţin har, cade cu faţa la pământ, căci puţină este în el puterea harului. Astfel, pe Tabor, când Domnul S-a schimbat la Chip, Moise şi Ilie, stând în picioare, grăiau cu El, dar apostolii au căzut cu faţa la pământ. Dar mai târziu, când s-a înmulţit în ei harul Sfântului Duh, rămâneau şi ei în picioare când li Se arăta Domnul şi aşijderea puteau grăi cu Dânsul. Astfel, şi Cuviosului Serghie, arătându-i-se Maica Domnului, sta în picioare înaintea ei, căci avea din belşug harul Sfântului Duh. Dar ucenicul său, Miheia, a căzut cu faţa la pământ şi nu putea căuta la Maica Domnului. Şi Sfântul Serafim din Sarov avea din belşug harul Sfântului Duh şi rămânea în picioare când i se arăta Maica Domnului, dar uceniţa lui a căzut cu faţa la pământ, căci avea mai puţin har. Tot aşa, dacă sufletul are în sine har, când vede draci nu se teme de ei, căci simte în sine puterea lui Dumnezeu.”
E un cuvânt care l-am găsit la Sfântul Siluan, care surprinde foarte bine ce înseamnă această a treia perioadă, sau a treia etapă duhovnicească, în care omul nu mai vrea să se despartă de Dumnezeu. Omul nu mai poate concepe să trăiască sau să respire fără prezenţa lui Dumnezeu.
„Doamne, bine este nouă să fim aici; să facem trei colibi: una Ţie – şi când a spus „una Ţie”, se gândea că stă cu El, cu Iacov şi cu Ioan, stă acolo, în colibă cu Domnul -, zice una Ţie, una lui Moise şi una lui Ilie” neştiind ce spune, neştiind ce să spună. Altceva n-a mai putut să cuprindă în cuvintele lui, pentru că belşugul de har pe care-l trăia a fost mai mult decât putea să poarte el. Şi Cuviosul Siluan spunea în scrierile sale că Domnul – el povesteşte ca şi cum ar vorbi despre altcineva, dar el era de fapt -, când I-a spus: „Vrei să-ţi dau mai mult har?, el a spus: „Doamne, Tu ştii că dacă mi-ai da un pic mai mult har, aş muri”. Era la limita care o putea purta. În momentul în care omul are atâta har în el şi-l păstrază, viaţa lui se sfinţeşte.
Dar, asta a fost ajutorul pe care mi l-a dat Sfântul Apostol Petru, în care am răsuflat cumva uşurat că am putut să va împărtăşesc cumva un gând în această seară despre obişnuinţa omului cu Duhul Sfânt.
Aş fi vrut să fac o nuanţare, pentru că „obişnuinţă” sună aşa, destul de uşor, sau nu ştiu cum să pun în alte cuvinte, deşi „obişnuinţă” şi „obişnuire” ar fi acelaşi lucru, cred că cu Duhul Sfânt nu te poţi obişnui. Trebuie să înveţi să trăieşti această obişnuire, adică obişnuinţa părcă are în el ceva cuvânt, parcă are ceva în el încheiat cumva. Am început să mă obişnuiesc cu voi, nu mai am emoţii, deja vă vorbesc de nu-ştiu-cât timp, am emoţii şi m-am obişnuit, răsuflu mai uşurat, nu!? „Obişnuirea” are în el – în cuvânt -, ceva care arată un caracter dinamic, o devenire. Şi atunci aş putea spune că obişnuinţa cu Duhul Sfânt aproape este cu neputinţă, dar obişnuirea cu Duhul Sfânt este devenirea noastră, este felul în care noi trebuie să învăţăm să fim, şi să trăim cu Dumnezeu de aici şi până în veşnicie. Lucrul acesta, nuanţa asta dintre „obişnuinţă” şi „obişnuire”, deschide undeva o perspectivă duhovnicească în care omul începe să înţeleagă un pic ce este viaţa duhovnicească.
Părintele Sofronie spunea că viaţa duhovnicească e ca o sferă. Oriunde ai atinge-o, sau de oriunde ai începe să vorbeşti despre ea, tot la lucrurile esenţiale ajungi. Ea are o unitate în ea, nu o poţi deface cumva, decât pedagogic. Aşa şi cu cele trei trepte, sau cele trei atitudini ale Sfântului Apostol Petru, nu le putem lua… Aşa, pedagogic, le putem împărţi, ca să pricepem un pic cu mintea noastră, dar ele, în realitate, sunt tot una. Adică, de exemplu, a doua şi a treia estapă: „Doamne, unde ne vom duce, că Tu ai cuvintele vieţii veşnice” şi „Doamne, bine este nouă să fim cu Tine”, spovedesc cumva aceeaşi atitudine lăuntrică. Numai că „Doamne, Tu ai cuvintele vieţii veşnice” arată o stare duhovnicească mai de început, în care omul încă nu e deprins cu anumite lucruri, cu anumite înţelegeri duhovniceşti, pe când momentul în care spune „Doamne, bine este nouă să fim aici”, deja acolo se arată familiaritatea, obişnuirea aceasta a sufletului de a fi cu Dumnezeu, de a trăi înaintea Domnului, de a reacţiona în chip firesc la reacţia lui Dumnezeu în viaţa noastră.
Am făcut această mică prezentare, sau nu ştiu cum să o pun în cuvinte altfel, ca un fel de icoană a Sfântului Apostol Petru, ca o oglindă în care noi să ne putem privi pe noi înşine, să ne dăm seama unde suntem în devenirea noastră, care este stadiul la care suntem, la care am ajuns, sau ce trebuie să agonisim în continuare ca noi deprinderi duhovniceşti în viaţa noastră, ca atunci când moartea pecetluieşte existenţa noastră, să fie în viaţa noastră, în sufletul nostru, în mintea noastră, belşug de har şi de înţelegeri duhovniceşti care ne vor ajuta să facem călătoria duhovnicească şi să ne ducă la odihna cea cerească, la odihna în care sunt sfinţii lui Dumnezeu.
Şi, socotesc că e important, mai ales fiind Postul Mare, mai ales fiind Dumnica Crucii astăzi, e important pentru noi să înţelegem câtă trăire din viaţa noastră este cu Dumnezeu şi câtă trăire este în afara lui Dumnezeu. Câtă reacţie a inimii noastre este virtuoasă şi câtă păcătoasă, pentru că perioada Postului Mare este o perioadă, sau un răstimp duhovnicesc, în care harul Duhului Sfânt lucrează din belşug prin tainele care ne sunt puse înainte, prin post, prin rugăciune, prin binecuvântarea pe care Dumnezeu o revarsă în acest timp duhovnicesc al Postului Mare asupra noastră, asupra fiecăruia dintre noi.
E important ca noi să ne privim în oglinda sfinţilor, să ne privim în lumina poruncilor lui Dumnezeu ca să putem să ne înţelegem mai deplin pe noi înşine. Sfântul Grigorie Sinaitul spune un cuvânt care mi se pare foarte frumos şi important. El zice că nu vom înţelege niciodată cum ne-a mutilat pe noi păcatul dacă nu vom înţelege cum ne-a făcut pe noi Dumnezeu. Dacă vom înţelege frumuseţea chipului lui Dumnezeu din gândul lui Dumnezeu atunci când L-a creat pe om, când a zis: Să facem om în chipul şi în asemănarea Noastră şi după aceea ne privim pe noi înşine în lumina acestei descoperiri, atunci vedem urâţenia păcatului din viaţa noastră, urâţenia care amărăşte viaţa noastră, a fiecăruia dintre noi, fiecare la măsura lui, nu absolutizez, o anumită stare duhovnicească.
De ce spun lucrul acesta? Dacă tema este „Obişnuirea omului cu Duhul Sfânt”, în rugăciunea care am spus-o înaintea cuvântării, am spus „Împărate ceresc…”, rugăciune închinată Duhului Sfânt, L-am numit pe Duhul Sfânt ca Împărat ceresc, dar mărturisim pe Duhul Sfânt şi ca Mângâietor. Şi dacă suntem sinceri cu noi, şi dacă privim în viaţa noastră, şi în jurul nostru, vedem că oamenii şi lumea aceasta suferă. Dacă îmi e îngăduită comparaţia – dacă luăm trupul umănităţii, dacă luăm lumea, oamenii ca un singur trup, e aproape muribund, într-o agonie, gata să-şi dea duhul. Oamenii trăiesc într-o singurătate cumplită, trăiesc într-o stare de vid duhovnicesc pe care o conştientizează sau nu o conştientizează, dar… e aşa de puţină mângâiere!
Ieri am fost invitat la Trinitas să vorbesc despre păcatul întristării şi văzusem că era o ştire la televizor, că acum am dat şi eu cu ochii de televizor, şi eram atent la tot soiul de lucruri şi mi-a atras atenţia, spunea că românii suferă – 20% din populaţia ţării acesteia suferă de depresii, de boli psihice. Şi mă gândeam la lucrul acesta. Asta spovedeşte cât de puţin lucrează Duhul Sfânt în inimile, în vieţile celor care trăiesc asemenea stări. Alţii sunt mai tari şi le duc pe picioare, dar 20 % din populaţia ţării ăsteia, din românii noştri pe care îi socotim a fi mădularele Trupului lui Hristos care e Biserica, 80% din ei, sau câţi sunt, sunt ortodocşi – sau nu mai ştiu cât sunt acum, statistic vorbind, şi din ăştia să fie atâţia oameni care trăiesc stări de boli psihice, şi de depresii, şi de hăuri, şi de deznădejdi care cuprind sufletul omului de îl zdrobesc. Toate lucrurile acestea nu arată altceva decât că omul zilelor noastre trăieşte asemenea celor despre care Apostolul Pavel spune, nu mai ştiu unde – parcă în Efes –, că s-a întâlnit cu Apolo, şi cu cei care credeau în Iisus şi zice: „Primit-aţi voi Duhul Sfânt?” Iar ei: „Nici nu ştim că este Duhul Sfânt!” Şi mulţi din noi avem această trăire şi trebuie să învăţăm să ne-o asumăm ca pocăinţă înaintea lui Dumnezeu, că trăim ca şi cum Duhul Sfânt nu este. Deşi spunem „Împărate ceresc, Mângâietorule, Duhul Adevărului Carele pretutindenea eşti…”. Dacă-L mărturisim pe Duhul Sfânt ca fiind pretutindenea, cum trăieşte omul în acest hău duhovnicesc al absenţei lui Dumnezeu? Şi răspunsul este: numai pentru că trăieşte fără credinţa în Dumnezeu. În credinţa, în dumnezeirea lui Hristos Care S-a smerit, Care a luat Crucea, cum spuneam azi dimineaţă, să ne încurajeze şi pe noi să ne luăm crucea noastră, a luat Crucea ca să ne uşureze greutatea şi necazul nostru.
Sunt gânduri care-mi vin acum. N-am stat să mă gândesc la ele, dar totuşi e o realitate tristă, de care nu putem face abstracţie, pentru că Hristos nu ne-a învăţat să facem abstracţie de durerea lumii. Zicea părintele Sofronie undeva într-o cuvântare, că: „Noi nu alegem liniştirea aceasta – să ne izolăm de lume şi să trăim într-un soi de liniştire în care nu ne păsă. Noi alegem tensiunea şi încordarea această a purtării crucii pe urmele paşilor lui Hristos, să conştientizăm şi să luăm asupra noastră această durere, această zdrobire care este în lume, pentru că nu Dumnezeu a părăsit lumea, ci lumea L-a părăsit pe Dumnezeu!” Noi L-am părăsit pe Duhul Sfânt, pentru că trăim într-o totală neobişnuire cu El, trăim ca şi când n-am şti că este Duhul Sfânt.
Şi de aceea spuneam că e important să avem înaintea ochilor noştri duhovniceşti în această perioadă duhovnicească o icoană ca a Sfântului Apostol Petru, ca să ne dăm seamă cam pe unde ne aflăm noi. Suntem oare pe Muntele Taborului şi ne pregătim să mergem spre Ghetsimani şi Golgota, sau suntem undeva încă pescuind şi neprinzând nimic, aşa cum era Apostolul Petru înainte să intre Hristos în corabia lui?
Acestea sunt gânduri şi întrebări pe care, într-un fel, ar fi bine ca fiecare dintre noi să le punem înaintea noastră şi înaintea lui Dumnezeu. De ce trăieşte omul zilelor noastre aşa sfâşieri şi aşa singurătate? Pentru că nu trăieşte în credinţa vie în dumnezeirea lui Hristos. Omul zilelor noastre îi este strămutat pe alte – nici nu ştiu cum să le numesc -, azimuturi, care sunt străine de firea noastră. Suntem aşa de înstrăinaţi de noi înşine, nici nu ştim cum să trăim cu noi înşine de multe ori! Şi iată că Domnul, totuşi, ne provoacă să învăţăm cum să trăim cu Duhul Sfânt, cum să-L atragem asupra noastră, cum să se înmulţească harul lui Dumnezeu în inima noastră.
Sfântul Apostol Pavel spune că roada Duhului Sfânt este dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, blândeţea, şi toate lucrurile astea noi putem să le vedem, sau să vedem că nu sunt şi să ne dăm seama că atât de puţin este prezent Duhul Sfânt în viaţa noastră, atât de puţin este prezent Duhul Sfânt în reacţiile inimii noastre, deşi paradoxal, spune Apostolul Pavel că Duhul, Duhul lui Dumnezeu, Duhul Sfânt, este Cel care se roagă în inimile noastre cu suspinuri negrăite. Şi de multe ori am surprins pe mulţi care oftau şi nu ştiau de ce oftează! Chiar am fost curios în ultima perioadă şi întrebam: „Dar de ce oftezi?”. „Nu ştiu, aşa mi-a venit!”. Şi nu conştientizau! Şi mă gândeam, zic, că poate ăsta este Duhul Care strigă în inimile noastre: „Avva, Părinte!”, cu suspinuri negrăite, şi noi nici nu ne dăm seama, şi trăim ca şi cum Duhul Sfânt nu este cu noi.
Dar vedem că Hristos a spus apostolilor că, atunci când se va duce la Tatăl, va trimite pe Mângâietorul, Duhul Adevărului şi Acela vă va aduce aminte toate cuvintele care vi le-am spus vouă. Şi mă gândeam şi la lucrul acesta: câte cuvinte ale vieţii veşnice nu auzim, şi de multe ori ieşim din biserică şi parcă – abracadabra! -, au dispărut din mintea noastră, din conştiinţa noastră şi suntem oameni cu capul pe umeri, suntem capabili să învăţăm sau să memorăm, să recităm poezii, sau putem să facem o sumedenie de lucruri. Şi-am întrebat de multe ori pe fraţi, i-am luat aşa, prin sondaj: „Ce Evanghelie s-a citit astăzi?”. Se încrunta: „Evanghelia, stai, să mă gândesc…”. Şi asta pentru că nu ştim cum lucrează Duhul Sfânt. Dar în momentul în care Duhul Sfânt vine, zice tot în Evanghelia de la Ioan: „Când va veni Duhul va vădi lumea de păcat, de judecată şi de adevăr”. Şi Părintele Rafail spuna că una dintre mărturiile acestea ale mişcării şi ale lucrării Duhului Sfânt în viaţa omului, este când omul începe să trăiască în lumina adevărului, când începe să se vadă pe sine păcătos, când începe să vadă că ceva nu e chiar în regulă cu el, că are de lucrat pe undeva, are de curăţit ceva din taina inimii.
Spuneam că în această a doua etapă, a doua perioadă, în care omul începe să se obişnuiască cu Duhul Sfânt, să se obişnuiască cu lucrările Duhului Sfânt care sunt în Biserică, să înceapă să înţeleagă tainele Bisericii, cum lucrează Duhul Sfânt în Biserică prin Sfintele Taine, prin preoţii slujitori, prin Dumnezeiasca Liturghie, prin Taina Spovedaniei, cum lucrează Duhul Sfânt prin rugăciune, prin pacea pe care o dă la rugăciune, prin liniştirea simţurilor, prin lumina care se revarsă asupra omului.
Când omul începe să se vadă păcătos, se vede păcătos pentru că este o lumină care luminează toate lucrurile acestea, omul începe să le agonisească, dar spuneam că e o ispită. Şi eu am numit-o această ispită formalism. Dar, în realitate formalismul care ne paşte de multe ori pe noi, când facem rugăciune şi mintea ne este aiurea, sau nu ştim la sfârşitul rugăciunii dacă am zis-o toată, dacă am sărit cuvinte, sau lucruri de genul acesta, e de fapt ca un fel de cerber, ca un fel de vameş care nu lasă sufletul să treacă până când nu are o anumită stare duhovnicească, o anumită curăţie. Spuneam astăzi dimineaţă la biserică că Taina Crucii lui Hristos nu se descoperă omului care nu se leapădă de sine. Şi spun lucrul acesta şi acum, că formalismul este ca un vameş nemitarnic pentru cei care nu trăiesc… Ce-i formalismul? Să spun câteva cuvinte despre formalism, ca să înţelegeţi unde-mi bate gândul. Formalismul e golirea de sens a formelor pe care noi le primim prin credinţă şi le moştenim în Biserică. Formele, ele sunt desăvârşite. Dar omul, dacă nu are înălţimea conştiinţei şi trăirea la măsura formei, pentru că este într-o devenire, riscă să se obişnuiască cu anumite lucruri, cu anumite elemente şi să creadă că acela este capătul. Începe obişnuirea să devină obişnuinţă, şi nu invers, obişnuinţa să devină obişnuire. Adică începe să aibă ceva static în el şi în momentul în care procesul devenirii duhovniceşti a omului se opreşte, se poticneşte, formele se golsec de sens. Şi de multe ori am trăit lucrul acesta, eu personal, dar şi cei pe care-i primeam la spovedanie, în care ziceau că zic rugăciunea, dar parcă nu mai simt nimic, parcă nu mai trăiesc nimic din lucrurile pe care ei le trăiau înainte, când formele aveau conţinut.
Lucrul acesta Dumnezeu îl îngăduie pentru că, aşa cum spuneam, omul trebuie să trăiască în această obişnuire cu Duhul Sfânt în care atenţia, trezvia trebuie încet-încet să crească în om şi să-şi dea seama cum lucrează lucrurile şi tainele lui Dumnezeu. Şi Părinţii noştri, ştiind foarte bine cât de importantă este această trezvie, în Dumnezeiasca Liturghie cerem ca cei care se Împărtăşesc, să fie această împărtăşire spre trezvia sufletului. Trezvia sufletului este un dar de la Dumnezeu pe care omul îl cere, şi preotul îl cere, pentru toţi cei care sunt în biserică, ca omul, având această trezvie, să poată să lucreze cu Duhul Sfânt şi să nu devină „obişnuinţă” lucrurile care sunt într-o continuă obişnuire.
Şi atunci spuneam că, dacă omul necurat fiind, vrea să se apropie de tainele lui Dumnezeu şi încă este nevrednic de a primi aceste taine, este oprit, poticnit cumva de formalism, nu poate depăşi stadiul acesta în care el vrea să se apropie de Dumnezeu. Şi lucrul acesta nu îl spun de la mine. Lucrul acesta mi l-a dat să-l înţeleg Sfântul Simeon Noul Teolog, pentru că Sfântul Simeon Noul Teolog spune clar că o minte necurăţită nu poate înţelege tainele lui Dumnezeu. Şi iată ce spune el, zice aşa: „Şi ce altceva este cheia cunoaşterii, cunoştinţei, dacă nu harul Preasfântului Duh, care se dă prin mijlocirea credinţei? Acest har deschide mintea noastră încuiată şi întunecată şi pricinuieşte în ea cu adevărat cunoştinţă prin luminare dumnezeiască. Uşa este Fiul, precum Însuşi zice: „Eu sunt Uşa”. Cheia Uşii este Duhul Sfânt, şi Casa e Tatăl. Luaţi seama, deci – zice Sfântul Simeon -, dacă Cheia nu deschide, Uşa nu se deschide. Şi dacă Uşa nu se deschide, nu intră nimeni în Casa Tatălui, cum zice Însuşi Hristos: „Nimeni nu vine la Tatăl Meu, decât prin Mine”. Ăsta este momentul duhovnicesc care ne arată că acest formalism este cumva ca un cerber, ca un vameş nemitarnic, care nu lasă sufletul necurăţit să treacă şi să aibă acces cumva la tainele lui Dumnezeu.
Dar omul, dacă începe să înţeleagă anumite aspecte duhovniceşti, dacă începe să înţeleagă cum lucrează Dumnezeu, cum lucrează Duhul Sfânt… Sfântul Siluan dă mărturie când spune că: „Harul Duhului Sfânt se înmulţeşte în sufletul omului prin aproapele, prin fratele, prin dragoste de frate. Dacă noi o manifestăm, o mărturisim, se înmulţeşte în inima noastră harul Duhului Sfânt”.
Dar omul este pus undeva la o răscruce, într-o stare de ananghie. Când spuneam că Duhul Sfânt vine şi mărturiseşte, că venirea Duhului Sfânt este ca o lumină care îl vădeşte de păcat, asta este momentul când omul, începe să se vadă păcătos, trebuie să se mărturisească cumva Domnului, să aducă cumva înaintea Domnului păcatul lui. Şi lucrul acesta este foarte incomod cumva pentru sufletul care nu este prea obişnuit cu Domnul, cu dragostea Lui. Noi primim prin credinţă ceea ce spun Sfinţii Părinţi, că Domnul e milostiv, că ne iubeşte, dar când eşti pus în contextul ăsta este foarte anevoios să-ţi deşerţi lucrurile şi să nu faci ca Părintele nostru, Adam, să te îndreptăţeşti înaintea lui Dumnezeu, ci să-ţi vădeşti păcatul.
Şi cred că ar fi cu neputinţă omului să se spovedească lui Dumnezeu şi să-şi mărturisească păcatul dacă Hristos nu ar fi descoperit la repejunile Iordanului care este dreptatea dumnezeiască. În Evanghelie vedem acolo, când Hristos a venit să fie Botezat de Ioan, Ioan a avut o reacţie care o păstrează Evanghelia, o reacţie de neînţelegere, o reacţie de uimire, o reacţie în care a zis: „Cum, eu, eu care am propovăduit oamneilor că nu sunt vrednic nici să-Ţi dezleg încălţămintea picioarelor Tale, că eu botez cu apă, Tu Care vii după mine, Botezi cu Duhul Sfânt şi cu foc, eu am trebuinţă să fiu botezat de Tine, şi Tu vii la mine să te Botezi de la mine cu apă?! Sfântul Ioan Botezătorul era într-o totală uimire, neînţelegând. Deşi avea atâta Duh Sfânt Sfântul Ioan Botezătorul, pentru că a săltat din pântecele maicii simţind prezenţa dumnezeirii lui Hristos, şi Duhul Sfânt i-a spus: „Cel peste Care vei vedea pogorându-Se Duhul ca un porumb, Acela este Mieluşelul lui Dumnezeu Care ridică păcatul lumii”. Şi şitia că are misiunea aceasta, să arate pe Mieluşelul lui Dumnezeu lumii, Cel care ridică păcatul lumii. Şi era într-o totală uimire şi spunea: „Cum, eu am trebuinţă să fiu botezat de Tine şi Tu vii la mine?” Şi Hristos răspunde cu multă blândeţe şi spune: „Lasă, aşa se cuvine. Acum să plinim toată dreptatea”. Ce dreptate este asta?
Asta este dreptatea dumnezeiască! Dreptatea omenească, dreptatea juridică cumva, era în inima Sfântului Ioan Botezătorul. Şi ea era totalmente depăşită de prezenţa dumnezeirii lui Hristos. Dar Hristos, Cel care a venit să ridice păcatul lumii, Cel care a venit să ne uşureze suferinţele şi să dea o altă dimensiune şi un alt sens greutăţilor şi suferinţelor pe care noi le purtăm în viaţa aceasta, El a venit şi a spus: „Lasă, acum. Aşa se cuvine să plinim toată dreptatea”. Dacă n-ar fi fost în istorie acest moment duhovnicesc, al mărturisirii dreptăţii dumnezeieşti la repejunile Iordanului, dacă Hristos n-ar fi rostit acest cuvânt care are în el energii veşnice, nimeni cred că n-ar fi putut să poarte prezenţa Duhului Sfânt, Care când vine, vădeşte lumea aceasta de păcat, de judecată şi de adevăr. Dar, când Hristos a spus: „Lasă, că aşa se cuvine acum să plinim toată dreptatea”, ne-a ajutat pe noi să învăţăm să primim cumva dreptatea dumnezeiască şi să avem această întărire pe care Însuşi Hristos o aduce firii noastre omeneşti, să putem să ne mărturisim păcatul nostru, nevrednicia noastră, greşeala noastră înaintea lui Dumnezeu. Să mărturisim, să avem curajul, nebunia aceasta să spunem: Sunt vrednic de osândă, sunt vrednic de pedeapsă, am păcătuit înaintea Ta, Dumnezeule; şi să nu cauţi scuză, aşa cum a făcut-o odinioară Părintele nostru Adam când a spus: „Ştii, eu, oarecum n-aş fi vrut să calc porunca, dar dacă Eva mi-a dat să mănânc, n-am putut să o refuz!”. Un aspect al dragostei, „cum să refuz femeia pe care Tu mi-ai dat-o?”. Şi s-a îndreptăţit înaintea lui Dumnezeu şi a spus: „Femeia pe care Tu mi-ai dat-o, aceea mi-a dat şi am mâncat”. Ori Duhul Sfânt, când începe să Se înmulţească în inima noastră, dă această tărie ca să putem să ne mărturisim păcătoşenia, răutatea, urâciunea noastră înaintea lui Dumnezeu, să mărturisim nevoia noastră de mântuirea pe care Hristos ne-o aduce nouă în dar.
Părintele Sofronie vorbind şi ţinând o corespondenţă cu David Balfour, îi spunea într-una dintre scrisori că el nu poate concepe un creştinism adogmatic, extraeclesial şi non-ascetic. Adică Părintele, cu alte cuvinte, spunea că nu poate să fie o credinţă adevărată, cu belşug de Har şi de Duh Sfânt, o credinţă care nu are profunzimea şi rigoarea dogmelor, o credinţă care nu trăieşte în ritmul liturgic al Trupul lui Hristos care e Biserica, şi o credinţă care nu are caracteristica asceasta ascetică a vederii păcatului, a osândirii păcatului şi a osândirii de sine înaintea lui Dumnezeu, ca Dumnezeu să poate să ofere în dar harul Său, dragostea Sa, bunătatea Sa, iertarea Sa, mântuirea. Şi mă gândeam la lucrul acesta că e important pentru noi să înţelegem câteva din aspectele acestea ale vieţii duhovniceşti. Important este să înţelegem mântuirea noastră, cum este ea, cum funcţionează. Că nu este vorba numai despre lucrul acesta, că omul primeşte o răsplată veşnică după ce moare, ci e important să înţelegem aspectul dinamic al mântuirii în viaţa noastră de zi cu zi.
Sfântul Siluan plângea cu lacrimi înaintea lui Dumnezeu pentru noroadele care nu se mântuiesc. Şi el nu avea în vedere faptul acesta de după Judecata lui Hristos când vor fi osândite sufletele care nu vor primi mântuire, ci el avea în vedere noroadele care trăiesc fără să conştientizeze această mişcare dinamică a mântuirii ca devenire, ca obişnuire a omului cu Duhul Sfânt.
Sunt neputincios în a adânci lucrurile acestea. Vi le las aşa, le împărtăşesc cu frăţiile voastre şi le las aşa, şi cer Domnului ca El să plinească dumnezeiescul har care pe cele neputincioase le plineşte – cum spunea arhiereul la Hirotonie întru diacon sau preot, nu mai ştiu exact la care -, şi pe cele neputincioase le vindecă. Aceluia îi înmulţesc toate lucrurile, ca El să lucreze în inimile frăţiilor voastre cele spre mântuire.
Dar mă întorc la cuvântul pe care-l spunea Părintele Sofronie, că nu poate concepe o credinţă vie şi adevărată fără rigoarea şi profunzimea dogmelor, fără ritmul bisericesc, ritmul liturgic al Sfintelor Taine; nu poate concepe o credinţă vie şi adevărată fără lucrarea aceasta ascetică a omului, în care omul se nevoieşte să intre în gândul lui Dumnezeu.
Cuviosul Siluan Athonitul spunea despre Biserică un lucru: că „Bisericii noastre îi este dat în Duhul Sfânt a înţelege tainele lui Dumnezeu. Tot el spunea că noi n-am putea să vorbim despre dragostea lui Dumnezeu dacă n-am fi cunoscut-o prin Duhul Sfânt, Care Acelaşi este şi în cer şi pe pământ, şi că Bisericii noastre îi este dat Duhul Sfânt, şi pentru aceea putem să vorbim despre dragostea dumnezeiască. Şi iată ce zice Sfântul Siluan Athonitul: că „Bisericii noastre îi este dat în Duhul Sfânt a înţelege tainele lui Dumnezeu. Şi ea este puternică prin gândul său cel sfânt şi prin răbdarea sa”. Când spune Sfântul Siluan cuvântul acesta, nu se referă la ceva abstract. El se referă la ceea ce suntem noi. Noi suntem mădulare, fiecare în parte ale acestei Biserici! Şi Părintele Sofronie comentează cuvântul acesta al Sfântului Siluan, în continuare spunând că: „Taina lui Dumnezeu pe care Biserica o înţelege în Duhul Sfânt este dragostea lui Hristos. Sfânta gândire a Bisericii este ca toţi să se mântuiască, iar calea pe care merge Biserica către acest sfânt ţel este răbdarea, adică jertfa. Propovăduind în lume dragostea lui Hristos – spune Părintele Sofronie -, Biserica cheamă pe toţi la plinătatea vieţii dumnezeieşti, dar oamenii nu înţeleg chemarea şi o leapădă. Chemând pe toţi spre a păzi porunca lui Hristos: „iubiţi pe vrăjmaşii voştri”, Biserica se aşează între toate puterile ce vrăjmăşesc între ele, iar mânia de care sunt pline acele puteri, întâlnind Biserica în calea sa, năvăleşte asupra Ei. Biserica, însă, înfăptuind lucrul lui Hristos pe pământ, adică mântuirea întregii lumi, conştient ia asupră-şi povara obşteştii mânii, precum şi Hristos a luat asupra Sa păcatele lumii. Şi dacă Hristos în această lume a păcatului a fost prigonit şi nevoit să sufere, atunci şi Adevărata Biserică a lui Hristos va fi prigonită şi va suferi”.
Zice Părintele Sofronie că: <<Asta este legea duhovnicească a vieţii în Hristos despre care a vorbit Însuşi Hristos şi apostolii, iar dumnezeiescul Pavel a exprimat-o hotărât în astfel de cuvinte: „Toţi care voiesc cu bună cinstire a vieţui în Hristos Iisus, prigoni-se-vor”>>.
Acesta este ultimul citat cu care am vrut să închei eu cuvântarea. Nu ştiu dacă-mi iese s-o închei, poate o s-o las aşa în aer, ca să v-o pun ca perspectivă, că omul, când începe să ia în serios, când începe să trăiască şi-şi doreşte mai mult belşug de har în viaţa lui, mai mult belşug de înţelegere şi de lucrare duhovnicească, nu poate să facă abstracţie de ceea ce se întâmplă în lume – cum vă spuneam înainte. Nu poate să aleagă să fie egoist, să se liniştească pe sine şi să trăiască aşa bine-mersi închis într-un borcan de sticlă, să fie izbăvit de toate răutăţile şi vrăjmăşiile lumii acesteia. Aia e o trăire închipuită!
Părintele Sofronie atât de minunat ne pune în cuvinte, că n-aş fi putut să zic alte cuvinte mai frumoase decăte le-a zis el că „Biserica se pune prin conştiinţa Ei, ca toţi să se mântuiască, prin faptul că vrea să înveţe pe mădularele ei – adică pe fiecare dintre noi – să învăţăm să iubim pe vrăjmaşii noştri. Pentru lucrarea aceasta Biserica se pune în mijloc şi primeşte toată ocrara, toată mânia, tot dispreţul, toată răutatea, toată necredinţa şi urâciunea lumii acesteia o primeşte de bună voie şi ia asupra-şi, aşa cum Hristos a luat asupra-Şi păcatul întregii lumi.
De ce am vrut să închei cu cuvântul acestă? Am vrut să închei cu cuvântul acesta pentru că, dacă noi înţelegem şi conştientizăm stările duhovniceşti şi vrem să trăim cu Hristos, şi vrem să trăim acea stare în care să spunem: „Doamne, bine este nouă să fim aici…”, să înţelegem că apostolii au coborât de pe Muntele Taborului şi au fost cu Hristos în Ghetsimani şi L-au văzut pe Hristos Răstignit, dar L-au văzut pe Hristos şi Înviat, L-au văzut pe Hristos şi Înălţându-Se la ceruri şi şezând de-a dreapta Tatălui. Şi aceea este mărturia pe care apostolii ne-au lăsat-o nouă.
Perspectiva aceasta duhovnicească a obişnuirii omului cu Duhul Sfânt este, de fapt, devenirea noastră, şi să dea Bunul Dumnezeu cumva să înţelegem – fiecare la măsura noastră -, să lucrăm ceva în răstimpul acesta duhovnicesc al Postului Mare care ne-a rămas până la Învierea lui Hristos, pentru că aşa cum spuneam, e o perioadă sfântă. Şi tot Părintele Sofronie mi-a dat să înţeleg care este rostul Postului Mare. Părintele Sofronie spune că Postul Mare lucrează pe trei paliere: pe palier trupesc, sufletesc şi duhovnicesc. Şi palierul trupesc este că omul dacă se strâmtorează un pic pe sine, începe să se subţieze, pentru că patimile se împuţinează. Pe palierul sufletesc, prin încercările şi nevoinţa pe care omul o trăieşte în răstimpul celor cincizeci de zile în care este Postul Mare, îşi agoniseşte în suflet această răbdare sfântă despre care vorbea Cuviosul Siluan, că Biserica are această răbdare sfântă. Şi pe plan duhovnicesc e dezvoltarea în om a conştiinţei, a înţelegerii duhovniceşti şi, prin aceasta, de fapt, a lărgirii inimii, ca omul să poată să fie capabil să – cum spunea Părintele Sofronie-, să primească în inima lui harul Învierii lui Hristos.
Ăsta este rodul care trebuie să fie la sfârşitul acestui răstimp de post şi de nevoinţă în sufletul a fiecaruia dintre noi, ca inima noastră să fie mai capabilă decât a fost la începutul postului, să primească în ea harul Învierii lui Hristos, har care este arvună a învierii fiecăruia dintre noi.
Spuneam că nu ştiu să închei, când eram la facultate ne spunea părintele la catehetică că mulţi decolează, dar puţini ştiu să aterizeze în predica din cuvântarea lor, aşa că o să mă opresc aici şi o să cer ca Domnul să continuie să vă dăruiască în inimile voastre şi Duhul să strige neîncetat şi noi să conştientizăm acest strigăt al Duhului în inima noastră când strigă: „Avva Părinte!”.
(VA URMA PARTEA A DOUA CU ÎNTREBĂRI ŞI RĂSPUNSURI)
Nădejdea mea este TATĂL, Scăparea mea este FIUL, Acoperământul meu
este DUHUL SFÂNT, Treime Sfântă, Slavă Ţie!