„Mărturisirea păcatelor e, pe de o parte, o biruire a ruşinii pentru ele, pe de alta o adâncire a sentimentului de ruşine, fapt care produce străpungerea sau zdrobirea inimii. Căci mărturisirea nu e o biruire a ruşinii prin nesimţire, ci prin scârba de păcat şi prin teama de pedeapsa veşnică pentru el. În mărturisire are loc o ruşine culminantă pentru păcat şi bărbăţia care o biruieşte. E bărbăţia ostaşului în toiul luptei, superioară celei dinainte de luptă. Duhovnicul ajută la amândouă. Numai aşa mărturisirea e un eveniment duhovnicesc de adâncă zguduire şi un început de viaţă nouă. Altfel devine un act nesimţit, formal, care nu răscoleşte fiinţa şi nu ajută la înnoirea vieţii. Cu această străpungere de inimă s-au pocăit şi cei ce au devenit creştini în ziua Cincizecimii (Fapte 2, 37-38).”

(Părintele Dumitru Stăniloae, nota 112 la Calist și Ignatie Xanthopol, Cele 100 de capete, în Filocalia VIII, Editura Humanitas, Bucureşti, 2002, p. 70)

Sursa: doxologia.ro