CRIZA MATERIALĂ CHEAMĂ PE OM LA CONVERTIRE SPIRITUALĂ

Cuvântul Preafericitului Părinte DANIEL, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, la Sinaxa stareților si starețelor din Arhiepiscopia Bucureştilor, cu tema „Mănăstirile în faţa crizei spirituale şi economice de azi”, luni, 11 noiembrie 2013, Palatul Patriarhiei:

Termenul de „criză” a devenit un laitmotiv în discuţiile cotidiene, deoarece criza economică se resimte în multe părţi ale lumii. Totuşi, mai gravă este criza spirituală prin care trece lumea de astăzi. În general, criza economică a societății contemporane este asimilată doar cu lipsa de bani, de bunuri şi valori materiale, dar aceasta a apărut şi ca urmare a unei crize morale sau spirituale în economie şi politică, printr-o preocupare exclusivă sau excesivă pentru profitul material, comercial şi financiar, adesea în detrimentul calităţii relaţiilor interumane, sociale şi internaţionale.

Formele de manifestare a crizei profunde în care se află omenirea azi sunt atent studiate de economişti, politologi, sociologi și specialiști din alte domenii, căutând să identifice originile acestei stări, precum și soluții de ieșire din această stare. Însă, din punct de vedere spiritual, omul trebuie mai întâi să caute calea de ieşire din criza spirituală actuală, care este, de fapt, o profundă criză a viziunii exclusiv materialiste despre lume şi viaţă, promovată treptat în Europa şi în America de iluminism, de umanismul ateu şi de capitalismul exacerbat.

Pentru creștinii mireni care trăiesc sub presiunea societății contemporane secularizate, materialiste şi individualiste, marcată de criza valorilor morale şi spirituale, mănăstirile pot deveni oaze duhovnicești unde, prin pilda vie a viețuitorilor monahi și monahii, prin rugăciunile și dragostea jertfelnică a acestora, pot afla izvorul de „apă vie” pentru luminarea şi intensificarea vieţii duhovniceşti, ca izvor de putere spirituală pentru a lupta cu greutăţile în viaţa cotidiană.

Spiritualitatea monahală s-a constituit, dintru început, ca un mod de a trăi în duhul Evangheliei lui Hristos și de a urma pilda vieţii Mântuitorului Iisus Hristos, ca fiind centrul spiritual al vieţii creştine. Scopul monahismului ortodox a fost dintotdeauna acela de a-i aduce pe oameni aproape de Dumnezeu, de a le schimba viaţa,de a vindeca răni şi de a hrăni suflete, nu cutreierând lumea, nu umblând din casă în casă, bătând din uşă în uşă, ci deschizând cu dragoste smerită şi sinceră uşa sufletului şi ajutând pe fiecare om să-şi deschidă propriul suflet în Taina Spovedaniei, pentru a se întâlni cu iubirea milostivă şi vindecătoare a lui Dumnezeu pentru oameni.

Mănăstirile devin liman de pace şi lumină pentru oameni prin intermediul vieţii liturgice și prin rugăciunile solicitate pentru nevoi concrete, situaţii dificile şi stări de incertitudine. De asemenea, ajutorarea pastorală şi materială (hrană) a multor săraci sunt caracteristici constante ale vieții monahale. Monahul părăseşte lumea, dar poartă în rugăciune neîncetat pe cei care vieţuiesc în lume, iar drumul său se întrepătrunde cu cel al mireanului, fiind împreună călători sau pelerini pe drumul mântuirii, al credinţei şi al dragostei față de Dumnezeu şi de semeni.

Referitor la aceasta, Părintele Dumitru Stăniloae spune: „În România nu există pustiuri, ci numai mănăstiri. Dar cu cât un călugăr dintr-o mănăstire este mai duhovnicesc, adică se roagă mai mult, cu atât el este mai căutat de către popor. Un asemenea călugăr îşi împlineşte nu numai propria nevoie de rugăciune, dar şi setea spirituală a celor ce-l caută” (Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, „Rugăciunea lui Iisus şi experiența Duhului Sfânt”, Editura Deisis, Sibiu, 2003, p. 39). Astfel, monahul îmbunătăţit duhovniceşte poate deveni o făclie aprinsă pe calea mântuirii pentru oamenii acestui veac, dar și o inimă deschisă unui suflet împovărat de presiunile societății contemporane.

În acest sens, Sfântul Grigorie de Nazianz evidenţia faptul că: „Un om înduhovnicit este depozitarul filantropiei divine, inima lui se aprinde de iubire pentru orice făptură” (Sfântul Grigorie de Nazianz, „Oratio 4, Contra Julianum, 1”, apud Paul Evdochimov, „Iubirea nebună a lui Dumnezeu”, Editura Anastasia, Bucureşti, 1993, p. 87).

Subliniind legătura dintre viaţa duhovnicească a omului rugător şi mediul social în care acesta trăieşte, Părintele Dumitru Stăniloae zice: „Omul care reuşeşte să-şi întărească credinţa și rugăciunea prin motivaţii personale, reflectate, poate deveni el însuşi un focar pentru întărirea credinţei şi înnoirea rugăciunii în mediul său social. Prin aceasta el poate ajuta societatea să iasă din viaţa superficială, saturată de plictiseală, care este cauza slăbirii credinţei şi a rugăciunii; cu alte cuvinte, el o poate ajuta să regăsească un conţinut mai substanţial, să-și întărească rădăcinile adânci înfigându-le într-o mai mare profunzime a vieţii, fără de care existenţa umană este de o uniformitate monotonă şi lipsită de semnificaţie” (Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, „Rugăciunea lui Iisus și experiența Duhului Sfânt“, Editura Deisis, Sibiu, 2003, p. 25).

Aşadar, prin rugăciune ne dăruim lui Dumnezeu cu gândurile, cu faptele și cu întreaga noastră ființă, înfățișându-ne înaintea Lui și rugându-L să ne lumineze şi să ne vindece de gândurile rele, de ură și vanități lumești egoiste. De multe ori noi nu ştim să ne rugăm cu toată fiinţa noastră, dar Duhul Sfânt învaţă sufletul cum să se roage, „Însuşi Duhul se roagă pentru noi cu suspine negrăite”- spune Sfântul Apostol Pavel (Romani 8, 26). Când fiinţa omului vibrează de rugăciune atunci vine şi dumnezeiescul har care luminează mintea spre a da sens vieţii şi încălzeşte inima spre a săvârşi faptele iubirii milostive a lui Hristos. Prin această lucrare îi oferim lui Dumnezeu nu numai ființa noastră, ci și legăturile de comuniune cu oamenii din preajmă, gândurile cele bune despre ei, iertarea tuturor greşelilor și nedreptăților celor ce se pocăiesc, precum și dragostea noastră față de semeni.

În mod deosebit, monahul care practică permanent rugăciunea curată îi poartă în rugăciunile sale pe fiii săi duhovniceşti şi pe toți oamenii, iar aceasta este o mare binefacere pentru însănătoșirea și normalizarea relațiilor interumane din societate. Întrucât influenţează în mod pozitiv și pe cei din jurul său, monahul rugător devine un izvor de lumină şi har, de comuniune dezinteresată. „Cum am putea scăpa de acest vrăjmaș modern: supraaglomerarea, împrăștierea, enervarea? – se întreabă un teolog contemporan-marele remediu este rugăciunea. Cine se roagă nu mai este supraaglomerat. Cine se roagă se unifică. Cine se roagă are alinare” (Pr. Conf. Dr. Vasile Citiriga, „Cunoașterea lui Dumnezeu prin rugăciune”, Editura ASAB, Bucureşti, 2008, p. 275). Mai mult, omul rugător, adică omul unit cu Dumnezeu prin har, ajută şi pe alţi oameni să se apropie de Dumnezeu şi întreolaltă, să dobândească pacea şi bucuria sufletului, să săvârşească o mulţime de fapte bune pentru societate.

Evident că rolul mănăstirilor în contextul crizei spirituale și economice contemporane nu se rezumă doar la lucrarea duhovnicească personală și liturgică eclesială, care au în centrul lor rugăciunea, însă această lucrare este fundamentul transformării duhovnicești a omului, care, ulterior, angajează întreaga ființă umană, luminând şi înnoind toate compartimentele vieții: social, cultural-educaţional, economic şi filantropic.

În concluzie, fenomenului secularizării de azi nu i-se poate răspunde adecvat decât prin sfinţenie, printr-o intensificare a vieţii spirituale care are ca bază rugăciunea smerită şi statornică, personală şi eclesială. Adesea omul secularizat nu se mai poate ruga şi nici nu vede rostul sau eficienţa rugăciunii. Acestuia, Părintele Teofil Părăian îi spunea: roagă-te cum poţi, ca să ajungi să te rogi cum trebuie!

† DANIEL

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Sursa: basilica.ro