Fie că e vorba de estetica unei biserici, fie că e vorba de gesturile liturgice ale preotului sau de modul de închinare al unui credincios, în biserică suntem supuşi în mod constant ispitei de a critica (judeca) toate acele manifestări văzute ale credinţei. 

Cu viclenie, diavolul caută să ne distragă atenţia de la lucrurile care contează cu adevărat şi să o îndrepte spre detalii secundare şi prea puţin importante. Astfel, nu de puţine ori, sunt trecute cu vederea credinta, pocăinţa, harul, mila şi toate acele lucruri pentru care venim cu adevărat în biserica, dar nu pot fi acceptate picturile nereuşite, arhitectura lipsită de armonie, florile de plastic, vesmântul sau burta preotului, becurile arse, covoarele tocite, stilul vestimentar al celorlalţi credincioşi sau modul de închinare al vreunuia dintre ei. 

Degustătorul de biserici 

În cartea lui C.S. Lewis, un diavol bătrân îl învaţă pe ucenicul sau astfel: „Dacă un om nu poate fi vindecat de mersul la biserică, cel mai bine e să-l facem să bată tot cartierul în căutarea bisericii care „i se potriveşte”, până când ne alegem cu un bun degustător ori cunoscător de biserici.” 

Diavolul nu se împotriveşte atât de mult omului care intră în biserica, cât celui care intră şi caută să-şi păstreze mintea adunată în cuvintele rugăciunilor. Sarcina diavolului este clară, el caută să strâmbe fiecare lucrare care se cere a fi dreaptă. În biserică, el exploatează tot ce poate fi exploatat în interesul său, obiectele din jur, oamenii adunaţi la slujba şi, mai ales, preotul. 

Uneori, un cuvânt liturgic sau o expresie ieşită din uzul curent este de ajuns să împrăştie mintea omului pentru un ceas. Nu mai zic de un stil de cântare inoportun, care stârneşte râsul, sau de celebrele „sfaturi” ale credincioşilor în vârstă, care îl pot face pe cel începător să nu mai calce în biserică un an de zile. Toate acestea pot sluji cu tărie la întemeierea gândului stricat care îi şopteşte omului că religia creştină este învechită şi, de ce nu, chiar ruşinoasă. 

În faza de început, în mintea omului credinţa se identifică total cu cele văzute, iar nu cu cele nevăzute. Pentru aceasta, nu mulţi sunt aceia care scapă nevătămaţi din perioada de început a credinţei. Un diavol bătrân, sfătuindu-l pe ucenicul sau, spune: „Lucrează cu mare atenţie la dezamăgirea sau nemulţumirea pe care primele săptămâni de mers la biserică le vor produce, cu siguranţă, în om. Dacă apucă să treacă cu bine de uscăciunea de la început, devin mult mai puţin vulnerabili la emoţii (gânduri) şi atunci vor fi mult mai greu de ispitit. „În definitiv, faza de început este firesc să fie cea mai grea perioada din viată creştină, pentru că ea marchează „trecerea de la aspiraţia visătoare la împlinirea dificilă în fapt”. 

Nici mândria nu stă departe de cel care devine „degustător” de biserici, căci diavolul îi va şopti cu siguranţă în suflet următorul gând: „Cât de smerit eşti, căci treci cu vederea atâtea neajunsuri, chiar şi lipsa de condiţii propice unei vieţi duhovniceşti „autentice”, şi continui să mergi la această biserică”. Ca şi cum, mergând la slujbă, omul ar face un serviciu altcuiva, iar nu lui însuşi. 

Tot căutând biserica „potrivită”, omul are toate şansele să devină un critic, în loc să rămână un ucenic smerit, aşa cum şi l-ar dori Dumnezeu. Critica este binevenită doar atunci când respinge lucrurile primejdioase pentru mântuire. În rest, credinţa adevărată este şi trebuie să rămână smerită. Şi, cum zice, acelaşi diavol bătrân, „aproape că nu există predică sau carte de care să nu ajungem să ne temem (noi, diavolii), dacă omul le primeşte în această stare (de smerenie); aşa că, rogu-te, nu mai pierde vremea şi trimite-ţi negreşit nătărăul (omul) să facă turul bisericilor din cartier”. 

Teodor Danalache

Sursa: crestinortodox.ro