DIN CUVÂNTUL DE ÎNVĂŢĂTURĂ AL PS SEBASTIAN AL SLATINEI LA DUMINICA A XIX DUPĂ RUSALII

 *

Duminică, 20 ianuarie, Preasfinţitul Episcop Sebastian a săvârşit Sfânta Liturghie în biserica „Sfântul Ierarh Nicolae” din Parohia Ianca II.

În cuvântul de învăţătură, Preasfinţia Sa a tâlcuit evanghelia zilei, ce culmină în ideea de recunoştinţă şi mulţumire adusă lui Dumnezeu, Care dăruieşte nouă, oamenilor, „toate binefacerile Sale cele mari”:

Ce vrea să ne înveţe evanghelia de astăzi prin disocierea aceasta a celor nouă de al zecelea ― singurul care a înţeles că nu ajunge doar credinţa pentru a se mântui? Toţi au avut credinţă, altfel nu s-ar fi vindecat! Numai că nouă dintre ei au considerat că este suficientă aceasta şi, pentru aceea nu s-au mai dus nici la preoţi, adică nu le-a mai trebuit nici „Biserică” şi n-au voit să mai audă nici de Binefăcătorul lor. N-au înţeles că trebuie să-I mulţumească, să-I aducă recunoştinţă şi — lucrul cel mai important — să intre în comuniune cu El. Unul singur a înţeles că este insuficientă credinţa. Acesta s-a întors, a arătat recunoştinţă şi „a dat slavă lui Dumnezeu”. Doar despre el ne spune Evanghelia că a dat slavă lui Dumnezeu şi, pentru aceasta, Hristos numai lui i-a zis: „Credinţa ta te-a mântuit”, vrând să spună că acest fel de credinţă mântuieşte. Ceilalţi nouă „s-au izolat” în credinţa lor, căzând în „autosuficienţă”. Au rămas în credinţa lor egoistă, individualistă, refuzând comuniunea. Iată pentru ce şi disocierea despre care vorbeam!

Este motivul pentru care evanghelia de astăzi este cât se poate de actuală, pentru că şi în vremurile noastre sunt mulţi care consideră că ajunge credinţa, că este suficient doar să crezi, şi pentru aceasta nu mai „ajung” la preoţi, nu mai ajung la biserică, nu mai caută şi comuniunea cu Binefăcătorul lor, ca să Îi arate mulţumire şi recunoştinţă. Sfântul Apostol Iacob, însă, ne atenţionează în Epistola sa, zicând: „Credinţa fără fapte este moartă” (Iac. 2, 26).

Auzim pe mulţi în zilele noastre, spunând: „Eu am credinţa mea. Nu am nevoie de biserică, de preoţi, de post, de rugăciune, de milostenie etc.”, afirmând astfel că este suficientă doar credinţa. Ei bine, pericopa evanghelică de astăzi le arată acestora că, prin simpla credinţă, riscă să rămână doar nişte „leproşi vindecaţi” — eventual de „lepra” ateismului; riscă să aibă „succes” doar în lumea aceasta, pentru că în viaţa de dincolo nici credinţa şi nici nădejdea nu ne mai pot ajuta. Acolo, fiind „tărâmul” dragostei, se pătrunde doar prin comuniune. Credinţa se va împlini, nădejdea se va sfârşi, iar ceea ce va rămâne în veci va fi numai dragostea şi comuniunea cu Dumnezeu şi cu aproapele.