La 1 august 2016, în sala cu turle a încăperilor din mănăstirea de călugări „Adormirea Maicii Domnului”, Sihăstria din Sarov, în cadrul mesei rotunde „Credinţă şi ştiinţă – colaborare întru binele Rusiei”, a avut loc întâlnirea Sanctităţii Sale Patriarhul Moscovei şi al întregii Rusii Chiril cu savanţii ruşi.
Dragi participanţi la întâlnirea noastră!
Aş vrea să vă salut din toată inima şi să vă felicit cu prilejul aniversării a 70 de ani din ziua fondării Centrului nuclear federal al Rusiei.
Institutul dat de cercetare, fără îndoială, este unul din centrele ştiinţifice-cheie, care asigură securitatea Patriei noastre. Aniversarea sărbătorită acum atrage atenţia noastră nu doar la tema apărării militare a Rusiei de la ameninţările din exterior, dar şi la conştientizarea unor probleme de natură filozofică şi religioasă. Aş vrea să menţionez în mod deosebit că jubileul Institutului din Sarov se asociază cu factorul coexistenţei şi corelaţiei dintre centrul ştiinţific şi cel duhovnicesc. Iar acest fapt se referă în mod direct la tema complexă şi multilaterală a corelaţiei dintre religie şi ştiinţă, credinţă şi cunoştinţe.
Tradiţia ştiinţifică academică stipulează să nu ne grăbim să facem concluzii. Este o tradiţie excelentă. Multe erori care provin din trecut şi care se comit astăzi îşi trag rădăcinile anume din dorinţa de a formula cât mai rapid generalizări, fără a efectua cercetări speciale ale întregului material prezent, fără a încerca formularea unor concluzii critice, bine gândite. Este deosebit de periculos, când generalizările posibile se referă la problemele deloc simple, din care face parte, fără îndoială, şi problema corelaţiei dintre religie şi ştiinţă. Tema este extrem de importantă măcar pentru faptul că religia este un fenomen de o importanţă enormă pentru majoritatea locuitorilor planetei, precum şi ştiinţa este un fenomen-cheie care asigură dezvoltarea tehnico-ştiinţifică a civilizaţiei contemporane. Cercetând această problemă, trebuie să ne ferim de interpretări simpliste, de care ne ciocneam, din păcate, în trecut deloc îndepărtat. Astfel era confirmată lupta obligatorie între religie şi ştiinţă din pricina unui antagonism obligatoriu care trebuia să existe între ele.
Una din rătăcirile răspândite, care provine din această interpretare simplistă, este închipuirea că ştiinţa are de a face cu faptele, raţiunea, schimbările spre mai bine, iar religia – cu născocirile, credinţa şi adevărurile neschimbătoare. Din aceste motive, după cum putem conchide din această teză, ştiinţa şi religia se află întotdeauna într-un conflict de nesoluţionat.
Este suficient să chibzuim ca să înţelegem lucruri destul de evidente: dacă ştiinţa în înţelegerea expusă mai sus ar fi doar un amalgam de fapte incontestabile, care sunt acumulate întotdeauna în mod progresiv şi consecutiv, atunci istoria ştiinţei nu ar fi cunoscut nici un fel de conflicte de ordin interior. Dar noi ştim că nu este aşa. Practic orice inovaţie ştiinţifică este contradictorie prin natura sa şi întotdeauna a provocat şi continuă să provoace discuţii aprige. Binecunoscutul istoric şi filozof al ştiinţei din secolul al XX-lea Thomas Kuhn¹ considera că punctele de vedere ştiinţifice vechi şi noi sunt „incompatibile”, deoarece nu există criterii absolute ale raţiunii la determinarea cunoştinţelor în ştiinţă. Mai mult ca atât, Kuhn considera că între diferite paradigme ştiinţifice nu există nici măcar baze comune (de pildă, ştiinţa antică şi ştiinţa modernă).
Ne aducem aminte cu această ocazie şi de afirmarea academicianului Vladimir Ivanovici Vernadski: „…Ar fi o mare greşeală să considerăm lupta lui Copernic şi a lui Newton şi a sistemelor lor cu Ptolemeu ca fiind o luptă între două concepţii asupra lumii, cea ştiinţifică şi cea departe de ştiinţă; este o luptă interioară dintre reprezentanţii unei şi aceleiaşi concepţii asupra lumii”². Şi Ptolemeu, şi Copernic au aparţinut ştiinţei, a fost o dispută intraştiinţifică.
Deşi pe parcursul istoriei omenirii relaţiile dintre religie şi ştiinţă se formau în mod diferit, modalităţile de ordin religios şi ştiinţific de cunoaştere a lumii nu sunt în contradicţie una cu alta – în sensul în care nu sunt în contradicţie ştiinţa şi arta, religia şi arta.
Putem spune că religia, ştiinţa şi arta prezintă diverse modalităţi de cunoaştere a lumii şi a omului, a cunoaşterii lumii de către om. Fiecare dintre ele are instrumentele sale, metodele sale, ele răspund la diferite întrebări. Ştiinţa, de pildă, răspunde la întrebările: „cum” şi „de ce”. Religia – la întrebarea „pentru ce”. În centrul cunoaşterii religioase se află problema sensului vieţii şi atitudinea faţă de moarte. Dacă ştiinţa este ocupată de întrebarea, cum a apărut viaţa organică pe pământ, atunci religia – pentru ce a apărut viaţa. Este naiv a citi cartea biblică a Facerii ca pe un manual de antropogeneză, dar tot aşa de contraproductiv este de a căuta în manualele de biologie sau fizică răspunsul la întrebarea referitor la sensul vieţii.
Încă o rătăcire des întâlnită este următoarea afirmare: ştiinţa şi religia nu doar se completează reciproc, dar au nevoie una de alta. Interpretările religioase, în conformitate cu această teză, prezintă un stimulent pentru activitatea ştiinţifică, iar datele ştiinţifice pot ajuta la curăţirea religiei de metafore şi simboluri de prisos. Sunt convins că este de asemenea o simplificare şi se explică prin schimbarea atitudinii faţă de relaţia dintre religie şi ştiinţă. Această schimbare de atitudine se explică, în primul rând, printr-o înţelegere nouă a rolului religiei în lumea contemporană, în al doilea rând, prin reconceperea conţinutului şi a locului ştiinţei după un şir de descoperiri făcute în secolul al XX-lea.
Aici, pe de o parte, în rol de simplificatori vin acei savanţi care nu doar că afirmă că ştiinţa nu contrazice religiei, dar că ele trebuie să colaboreze ca fenomene de acelaşi ordin, aproape ca discipline învecinate. Cu o astfel de abordare ştiinţa devine parcă o pseudoreligie, iar religia – o preudoştiinţă. Scopul principal al colaborării dintre ştiinţă şi religie devine într-o astfel de abordare drept o încercare de a elabora un limbaj anumit ştiinţifico-religios.
O astfel de tratare este nu doar simplistă, dar şi o eroare. Ne ciocnim de o situaţie în care înainte vreme se încerca demonstrarea că Dumnezeu nu există, deoarece nu a fost văzut de cosmonauţi, iar acum, metaforic vorbind, cu ajutorul aceloraşi cosmonauţi se încearcă demonstrarea că Dumnezeu există. Cu alte cuvinte, metodologia nu s-a schimbat, s-a schimbat doar semnul de la minus la plus.
Pe de altă parte, unii apologeţi religioşi se străduie în mod excesiv, încercând să atragă ştiinţa de „partea lor”. Şi iată că actualmente se întâlneşte punctul de vedere că fizica contemporană este aproape că o dovadă şi a existenţei lui Dumnezeu, şi a creaţiei lumii etc. Repet: astfel de raţionamente nu sunt lipsite de interes şi conţinut util (de pildă, în ce măsură corespunde descrierea simbolică a creării lumii cu teoria Exploziei mari sau cu ideea ştiinţifică a apariţiei lumii din nimic, dintr-un anumit punct, care nu poate fi nici măsurat, nici determinat). Dar nu trebuie să uităm că ştiinţa se află într-o schimbare permanentă şi ştiinţa zilei de mâine poate anihila ştiinţa zilei de azi, precum la vremea lor Teoriile lui Albert Einstein au servit la revizuirea mecanicii clasice. Aici aş aduce în calitate de exemplu principiul complementarismului lui Bohr³, care a influenţat nu doar ştiinţa secolului al XX-lea, dar şi filozofia religiei. De aceea vorbesc nu atât despre eroarea deplină a unor atare abordări, cât despre faptul că ele simplifică excesiv relaţiile reale, existente între religie şi ştiinţă.
Totuşi apologeţii creştini trebuie să nu-şi piardă sentimentul măsurii şi să ţină minte că dacă Adevărul religiei s-ar putea descoperi prin măreţia raţiunii, atunci creştinismul ar fi fost altul. Evanghelia însă ne spune altceva: Fericiţi cei curaţi cu inima că aceia vor vedea pe Dumnezeu (Mt. 5:8).
Deosebirea dintre mijloacele ştiinţifice şi cele religioase şi imposibilitatea „unirii” lor, nu semnifică deloc că sunt incompatibile. Ştiinţa şi religia, fără îndoială, se completează reciproc în tabloul general al cunoştinţelor noastre despre lume, o fac mai vie şi mai mare. Însă acest tablou integral nu se încadrează pe deplin nici în cadrul ştiinţific, nici în cadrul închipuirilor religioase propriu-zise. Cu alte cuvinte, această completare are loc nu pe terenul ştiinţei (adică argumentele de ordin religios aici nu funcţionează, deşi multe descoperiri ştiinţifice se datorează intuiţiei religioase a savanţilor) şi nu pe terenul religiei (ştiinţa nu serveşte susţinerii în mod direct a adevărurilor religioase, deşi se întâmplă şi astfel de cazuri). Ştiinţa răspunde la întrebările sale, iar religia – la ale sale. Şi cu cât mai multe răspunsuri are omul, cu atât mai bogată este înţelegerea lui privitor la lume, la Dumnezeu şi la propria persoană.
Mai există o teză despre care se vorbeşte mai rar, dar care este foarte importantă: pentru secularizarea societăţii este de vină, în primul rând, ştiinţa. Este nu doar o simplificare, este pur şi simplu un neadevăr.
Împotriva acestui fapt vorbeşte şi însăşi istoria formării ştiinţei care mărturiseşte des că ştiinţa contemporană este formată întâi de toate de contextul cultural al gândirii filozofico-religioase europene, a întregii dezvoltări intelectuale, legate de metafizica creştină şi reconceperea creştină a organizării lumii: este refuzul de la mitologizarea păgânească a Universului, recunoaşterea posibilităţii principiale a creaţiei (adică începutul lumii ca fiind dimensiunea spaţiu-timp), existenţa nu a multiplilor zei, dar a Unui Dumnezeu-Creator, Care a dat lumii legi pe care putem să încercăm să le înţelegem cu raţiunea omenească etc.
De fapt, cauza secularizării nu este dezvoltarea ştiinţei, dar ideologia ce face apel la această dezvoltare, fiind legată strâns în istoria occidentală de cultul luminării raţiunii, care ulterior va căpăta forma aşa-numitului scientism – adică a unei poziţii de idei care consideră că ştiinţa este cea mai mare valoare culturală, o modalitate de soluţionare a oricăror probleme ale existenţei etc.
Falsitatea acestei poziţii este confirmată şi de renaşterea religioasă în unele ţări şi societăţi, unde nu există insuficienţă de ştiinţă, învăţământ şi tehnologii bazate pe ştiinţă. Inclusiv, este vorba de renaşterea religiei în ţara noastră şi în alte ţări ale Rusiei istorice din ultimele decenii, de colaborarea comunităţilor ştiinţifice şi religioase; în sfârşit de faptul existenţei şi colaborării fructuoase a centrului creştin şi a celui ştiinţific din Sarov, exprimată, în special, prin activitatea Centrului ştiinţifico-duhovnicesc, pe care o urmăresc cu atenţie.
Astăzi Biserica se îngrijorează nu atât de cercetarea ştiinţifică propriu-zisă, nu de conţinutul concret al noilor elaborări, cât de faptul dacă se acordă o atenţie cuvenită ştiinţei în societatea noastră şi în statul nostru. În primul rând, atenţia noastră principală este îndreptată spre domeniul învăţământului. Biserica este aliatul incontestabil al comunităţii ştiinţifice în problemele învăţământului, ale dezvoltării şi fortificării ştiinţei, în problemele necesităţii unei susţineri generale şi de proporţii a comunităţii ştiinţifice şi de expertiză din partea statului şi a societăţii.
În societate există o mare îngrijorare privind starea învăţământului din ţara noastră. Aţi auzit cu siguranţă despre reînceperea activităţii Societăţii pentru literatura rusă, pe care eu o conduc la propunerea Preşedintelui Rusiei V.V. Putin. Noi sperăm că acest teren neutru şi binevoitor în care activează profesionişti şi experţi va ajuta să schimbăm esenţial situaţia privitor la predarea limbii şi literaturii ruse în şcolile noastre.
Se cunoaşte că în prezent în societate se poartă discuţii despre starea învăţământului din ţară care nu formează în deplină măsură tabloul integral al lumii la elevi. Sunt convins că îmbinarea învăţământului umanist, inclusiv a învăţământului religios cu învăţământul adevărat ştiinţific, deschide posibilitatea de a vedea tabloul veridic integral al lumii, a cărui recepţionare, la rândul său, este în stare să formeze o personalitate integră, puternică în plan duhovnicesc.
Într-o lume a dezvoltării intense a tehnologiilor, bazate pe cunoştinţele ştiinţifice, este extrem de importantă responsabilitatea morală a savanţilor. Acum câteva decenii, vorbind despre posibilitatea urmărilor periculoase ale progresului ştiinţific, noi am avut în vedere, în primul rând, tehnologiile nucleare. Acum însă au apărut probleme acute, legate de biotehnologii, dezvoltarea vertiginoasă a tehnologiilor informaţionale, crearea realităţilor virtuale, formarea unor baze de date generalizate de control şi evidenţă a oamenilor, a căror utilizare incorectă poate ameninţa libertatea omului şi drepturile lui civile.
Este important să înţelegem următoarele: însăşi tema consecinţelor dezvoltării tehnico-ştiinţifice fără îndoială că are o componentă morală. Ea este legată indisolubil de înţelegerea ce este bine şi ce este rău, de capacitatea de a face deosebire dintre daună şi folos. Şi aici se află terenul firesc al unirii eforturilor ştiinţei şi religiei.
Îmi exprim speranţa sinceră că şi conlucrarea dintre Biserică şi comunitatea ştiinţifică va fortifica Patria noastră şi că ostenelile noastre efectuate în comun vor aduce folos poporului rus.
Vă mulţumesc pentru atenţie.
________________________________________
¹ ― Thomas Samuel Kuhn (1922-1996) — istoric şi filozof al ştiinţei de origine americană. Cea mai cunoscută lucrare a lui T. Kuhn se consideră „Structura revoluţiilor ştiinţifice” (1962), în care se pune în discuţie teoria despre faptul că ştiinţa trebuie percepută nu ca un fenomen ce se dezvoltă treptat şi acumulează cunoştinţe orientate spre adevăr, dar ca un fenomen ce trece prin revoluţii ştiinţifice periodice, numite în terminologia dumisale „schimbarea paradigmelor”.
Mersul revoluţiei ştiinţifice, conform lui Kuhn, se prezintă astfel: 1) ştiinţa normală – lucrul cotidian de rutină a savanţilor care activează în cadrul unei paradigme; orice nouă descoperire se explică de pe poziţia teoriei dominante; 2) ştiinţa extraordinară – criza în ştiinţă; apariţia unor fapte inexplicabile; apariţia teoriilor de alternativă care explică anomaliile; coexistenţa în ştiinţă a numeroaselor şcoli ştiinţifice care luptă între ele; 3) revoluţia ştiinţifică – formarea unei noi paradigme. Cartea „Structura revoluţiilor ştiinţifice” este una din cele mai citate lucrări ştiinţifice din întreaga istorie a ştiinţei.
² ― Vernadski V.I. Cu privire la ştiinţă. Dubna: Centr. edit. „Fenix”, 1997, p.23.
³ ― Principiul complementarismului [Niels Bohr] — unul dintre cele mai importante principii ale mecanicii cuantice, care a devenit unul din principiile metodologice şi euristice cele mai importante în ştiinţă. Conform acestui principiu, pentru descrierea deplină a fenomenelor din mecanica cuantică este necesar să fie utilizate două complete („complementare”) din noţiunile clasice, a căror îmbinare oferă o informaţie exhaustivă despre aceste fenomene ca fiind integre. Astfel, în mecanica cuantică complementare sunt tablourile spaţiu-timp şi energie-impuls. Principiul a fost formulat de fizicianul teoretician danez Niels Bohr în anul 1927. Folosirea principiului complementarităţii cu dimensiunea „timpul” a dus la crearea concepţiei complementarităţii, care cuprinde nu doar fizica, dar şi biologia, psihologia, culturologia, ştiinţele umanistice în genere.
Serviciul de presă al Patriarhului Moscovei şi al întregii Rusii
