DIVERGENŢA DINTRE PATRIARHII ECUMENICI ŞI ESFIGMENIŢI

de Gavriil Th. Lampsidis

Nu mai e mult până la împlinirea a patru decenii de la începutul divergenţei care desparte pe patriarhii Ecumenici (atenţie, şi nu instituţia Patriarhiei Ecumenice) de monahii răzvrătiţi ai Sfintei Mănăstiri Esfigmenu din Sfântul Munte. Pe durata acestei mari perioade de timp, nici Sfânta Epistasie[1] a Sfântului Munte, nici Patriarhii Ecumenici (Athenagora, Dimitrie, Bartolomeu) nu au reuşit, deşi se presupune că erau luminaţi de Dumnezeu, să pună un sfârşit acestui conflict care dintr-o chestiune administrativă a conducerii monahale a sfârşit în a fi socotită o chestiune de vârf a divergenţelor pe teme de credinţă.

Neputinţa patriarhilor de a regla această chestiune se explică prin faptul că nu aveau dreptatea de partea lor, iar deschiderile lor faţă de cei de alte credinţe (mai ales îngăduinţa lor faţă de mai-marii Vaticanului) i-au privat de privilegiul veridicităţii, ori de câte ori acţionau sau se exprimau ca patriarhi ortodocşi. Pentru că Ortodoxia nu este o schemă administrativă, nici o putere axiomatică, ca să se exercite având ca unice instrumente poziţia în sistem. Sfânta Evanghelie şi Însuşi Domnul prin dumnezeiasca Sa înţelepciune, le-a pus pe toate în rânduială, promiţându-ne că rânduielile Sale ne vor fi de ajuns până la sfârşitul lumii.

În Ortodoxie, nu e nevoie ca întâiul să copieze metodele papei paranoic şi să îi supună pe toţi prin puterea sa lumească. În Ortodoxie, întâiul e dator să fie slujitorul tuturor. Iar că să se înţeleagă acest lucru, Domnul a spălat picioarele ucenicilor săi, dar patriarhii şi vlădicii de azi trăiesc în lumea lor, stârnind mânia lui Dumnezeu. De aceea nu mergem înainte. De aceea ne pierdem. Şi nu facem aici de figuri de stil. Ca un credincios ce sunt şi nu doar ca un „creştin de buletin”, aşa cum ne vor patriarhii şi vlădicii, nu am nici o problemă să afirm cu toată seriozitatea că noi, grecii, ca creştini, suntem încercaţi atât de aspru în aceste vremuri, pentru că am tolerat şi continuăm, din păcate, să tolerăm asemenea patriarhi şi vlădici.

Câtă vreme ni s-a dat, prin bunăvoinţă dumnezeiască, adevărata credinţă prin Revelaţie, din pricina faptului că patriarhii şi vlădicii au părăsit şi credinţa şi ne-au părăsit şi pe noi – ei nemaifiind nici pe departe modele de slujitori creştini ai sfintelor taine, în comparaţie cu Părinţii de-dumnezeu-purtători din vremurile mai vechi, foarte grele şi ele – ne-am pierdut cu totul drumul. Faptul că Biserica oficială, stăpânită acum de un cuget secularizat, lumesc, ne-a părăsit, reprezintă principalul motiv, pentru care am primit influenţe străine, ajungând să preferăm gunoaiele Occidentului şi ale Orientului în locul tezaurelor culturale şi duhovniceşti ale moştenirii noastre. Suntem vinovaţi, desigur, şi noi, dar turma fără păstor nu are valoare.

Scriptura de-Dumnezeu-insuflată ne luminează întru toate! Şi foarte sugestiv ne aminteşte cum a cerut Domnul de la Petru să-I arate că-L iubeşte. Patriarhii, vlădicii şi câţi preoţi se ocupă doar cu cei îmbisericiţi (adică abia 2%), dar şi cu aceştia doar superficial, să-şi amintească fie şi numai o dată pe an, ceea ce a pus Hristos mai presus de toate obligaţiile lor? Şi, oricât ar fi de târziu – şi spun asta, pentru că răul s-a săvârşit deja – socotesc totuşi deosebit de necesar pentru toţi să pun înainte aici cuvintele Domnului din Evanghelia după Ioan (capitolul 21):

„Simone, fiul lui Iona, Mă iubeşti tu mai mult decât aceştia? El I-a răspuns: Da, Doamne, Tu ştii că Te iubesc. Zis-a lui: Paşte mieluşeii Mei. Iisus i-a zis iarăşi, a doua oară: Simone, fiul lui Iona, Mă iubeşti? El I-a zis: Da, Doamne, Tu ştii că Te iubesc. Zis-a Iisus lui: Păstoreşte oile Mele. Iisus i-a zis a treia oară: Simone, fiul lui Iona, Mă iubeşti? Petru s-a întristat, că i-a zis a treia oară: Mă iubeşti? şi I-a zis: Doamne, Tu ştii toate. Tu ştii că Te iubesc. Iisus i-a zis: Paşte oile Mele”.

Cu toate acestea, pentru lumea care nu ştie sau nu îşi aminteşte amănunte şi mai multe date exacte despre această istorie a divergenţei dintre patriarhii ecumenici şi esfigmeniţi nu sunt de ajuns ştirile şi reportajele pe această temă, aşa cum s-a întâmplat recent cu vizita patriarhului ecumenic Bartolomeu la Sfântul Munte, care a fost însoţită de dezaprobări. Pentru câţi ştiu, kir Bartolomeu este ultimul care ar trebui să se mire de poziţia Esfigmeniţilor. Căci, nu numai că nu este exemplar în ce priveşte cugetul ortodox şi apărarea luptătoare a acestuia, ci chiar a devenit purtător de stindard al ecumenismului, deschizând nu una, ci multe porţi celor de altă credinţă, răspândind îndoieli şi idei noi printre credincioşi.

Însă creştinii catehizaţi cunosc şi au fost foarte adânc răniţi de prea multele încălcări ale Patriarhului Ecumenic. A ajuns în punctul – halul, este un cuvânt mai corect! – să-l primească pe arhiereziarhul, schizofrenic şi paranoic, conducător al statului Vatican, pe papa, în cetatea împărătească, purtând un panou pe care a scris imnul îngerilor către Domnul şi Dumnezeul nostru: „Binecuvântat cel ce vine întru numele Domnului”! Binecuvântat papa! Am păcătuit, Doamne! Binecuvântat acesta care se consideră pe sine… infailibil şi are ca ambiţie de vârf a sa primatul?! Am păcătuit, Doamne! Creaţia, aş afirma cu toată seriozitatea, nu prevăzuse apariţia păcătosului acestei căderi abisale.

Deci, acest apostat care-şi face treaba în Biserica Ortodoxă ca pe un teren viran, acest stegar al ecumenismului viclean, subminator şi trădător, nu poate să îi caracterizeze drept „schismatici” pe zeloţii (zeloţi ar trebui să fim toţi creştinii, dacă ni s-ar fi dat cateheza corectă) monahi esfigmeniţi doar pe baza Cartei stature a Sfântului Munte, care îi recunoaşte supraveghere duhovnicească asupra Sfântului Munte. Monahii esfigmeniţi sunt trup şi suflet dedicaţi schimei monahale şi Ortodoxiei şi au ca stindard, nu acel panou pe care l-a făcut apostatul patriarh pentru papa fără de minte, ci un panou cu promisiunea ca până la moarte să apere adevărata noastră credinţă: „Ortodoxie sau moarte!”.

Creştinii şi cetăţenii neluminaţi, din pricina indiferenţei „Bisericii” care s-a făcut roabă Cezarului, cunosc totuşi că Mişcarea Ecumenică şi Consiliul Mondial al Bisericilor ţin de Noua Ordine a Lucrurilor în domeniul religiilor. Creştinii ortodocşi ştiu de asemenea că nu există multe Biserici, ci Una este cea adevărată (creştinismul ortodox nealterat), deoarece deţine adevărul revelat.

Tronurile ecumenice şi episcopale nu stabilesc drepturi precum acelea care au transformat graniţele patriarhiilor şi mitropoliilor „în mici imperii” (acolo unde se întâmplă acest lucru). Doar îndatoriri de slujire a turmei şi de această slujire a păstorilor se leagă şi demnităţile lor ierarhice. Pentru că Patriarhul Bartolomeu nu are o libertate duhovnicească integră, aşa încât să-şi corecteze mersul şi să devină exemplu de ierarh ortodox, continuă cu acţiuni care îi bucură doar pe duşmanii Ortodoxiei şi pe toţi câţi pizmuiesc unicitatea Sfântului Munte şi le este o bârnă în ochiul întunecat istoria milenară şi slava acestuia.

Lumea nu cunoaşte, iar în zilele noastre este bulversată de problemele economice. Citeşte, deci, în ziare, aude sau vede prin mass-media că există, zice-se, o altă „obşte” în afara Sfintei Mănăstiri şi un alt stareţ, şi el tot „în afara” mănăstirii, care, fără să aibă nici o legătură cu Sfânta Mănăstire Esfigmenu aspiră ca prin tertipuri juridice să se instaleze în Sfânta Mănăstire înlăturându-i pe monahii stăpâni acolo, pe fraţii lor – se presupune – în Hristos! Cine a îngăduit acestea? Bartolomeu!

Esfigmeniţii nu au nici ei toată dreptatea de partea lor. Am prezentat chestiunea în stil jurnalistic şi cu subiectivitatea durerii noastre, ca nişte credincioşi şi nu ca… nişte provocatori de scandaluri. Cunoaştem şi noi care este situaţia. Ştim: Esfigmeniţii sunt datori să-şi corecteze poziţia. Sunt datori să se conformeze literei şi duhului Cartei statutare a Sfântului Munte. Sunt datori să-l „sacrifice” pe actualul lor stareţ, pentru că, doar el şi nimeni altul, a fost hirotonit de un „mitropolit” vechi-calendarist. Sunt datori să trimită un reprezentant în Sfânta Epistasia (Supraveghere) şi să fie de acord cu câte se hotărăsc, cu rugăciune, la sinaxele acesteia. Esfigmeniţii nu pot susţine că toate cele 19 mănăstiri sunt pe un drum greşit şi doar Mănăstirea Esfigmenu se află pe drumul cel bun. Esfigmeniţii au întors spatele chiar şi judecăţii bunului simţ şi se primejduiesc într-adevăr să cadă şi să devină din zeloţi, eretici.

Ne-am ocupat cu toate aceste chestiuni şi când a fost nevoie ne-am aflat vreme de patru zile la mănăstire. Dar, aşa cum spuneau mai înţelepţii noştri străbuni din antichitate, să se păzească adevărul de istorii, la fel şi în cazul adevărului lor. Patriarhul, se pare, recurge la soluţia de a-i îndepărta cu forţa pe Esfigmeniţi. Asta înseamnă, nici mai mult, nici mai puţin, decât ca statul grec să-şi scoată singur ochii, trimiţând în Sfântul Munte trupe speciale! De aceea, susţinem că, din punctul nostru de vedere, în reglarea acestei chestiuni mai mult decât toţi va trebui să contribuie înşişi Esfigmeniţii. Am obosit şi suntem adânc mâhniţii noi, creştinii simpli, văzând neputinţa clericilor şi a monahilor de a-şi rezolva între ei problemele. Erau datori cel puţin să recunoască faptul că pentru această situaţie este de vină ignorarea Tradiţiei, care vrea ca toate cele din spaţiul Bisericii să se regleze prin împreună-lucrarea clericilor şi laicilor şi nu aşa cum se întâmplă azi cu patriarhii şi vlădicii care, încălcând orice rânduială a moralei creştine, se vor stăpâni absoluţi, conlucrând doar cu mireni supuşi lor, iar în chestiunile divergenţelor cu clerul simplu ei sunt şi acuzatorii, şi judecătorii. Doamne, ai milă!

Ὀρθόδοξος Τύπος, 11 noiembrie 2011, nr. 1901, p. 7.

Traducere : Mihail Ilie

Sursa: http://graiulortodox.wordpress.com/