Drept la replica din partea Parintelui Mihai Valica DESPRE ISPITELE UNUI SIMPOZION DE MARTIROLOGIE SI CRITICILE RAUTACIOASE

Sursa: http://www.razbointrucuvant.ro

Martirii neamului între suferinţele temniţelor, indiferenţa actuală şi criticarea unui simpozion de martirologie

 

Referitor la criticile aduse de unii cu privire la recentul Simpozion de martirologie ţinut la Bucureşti pe data de 11 oct. 2010 şi organizat de fundaţia Sf. Irina, la hotelul Hilton, pe unele le consider nedrepte şi subiective iar pe altele chiar răutăcioase.

Întrucât, din punct de vedere creştin, au voie să vorbească despre martiri şi martiraj nu doar cei ce au suferit, sau doar Biserica, ci şi cei care doresc să cunoască istoria martirilor pentru ca să-şi însuşească moral exemplul acestora, pentru ca istoria să nu se mai repete şi să se pregătească să meargă la judecata finală cu slava neamului şi jertfa lui, consider simpozionul o reuşită şi un semnal de alarmă pentru întreaga Biserică Ortodoxă Română şi pentru întreg neamul românesc.

Referitor la referatul „Mucenicia: o perspectivă Iudeo-Creştină”, a prof. de filosofie Dominic Rubin şi la afirmaţia că:

„soarta întregii omeniri, şi soarta omenirii în trecerea ei către metaistorie depinde de continuitatea poporului evreu”,

răspunsul meu post-factum este că, destinul nostru şi soarta omenirii este Hristos şi nu un popor, iar  multe alte păreri filosofice şi personale expuse de el, rămân doar la nivel filosofic şi partinic şi nu sunt în duhul credinţei ortodoxe, în ciuda faptului că se crede ortodox.

Personal am considerat inutil şi o piedere de vreme, un răspuns la un astfel de referat, întrucât răspunsul lui Sorin Lavric în referatul său Nevoia de martiri, precum şi intervenţia unui participant din sală, au contrapus punctual realitatea ortodoxă despre martiri şi acestea au fost suficiente pentru a corecta deviaţiile filosofice ale prof. Rubin. 

Cu toate că nu există martiri universali, însă respectând martirii fiecărui neam, respectăm pe sfinţii universali ai lui Dumnezeu, care devin ”împreună cetăţeni cu sfinţii  şi casnici ai lui Dumnezeu” (Efes. 2, 19) , doar dacă au făcut actul martiric în numele şi de dragul lui Dumnezeu în Vechiul Testament şi al lui Hristos şi a credinţei creştine, în Legea Harului. Altfel sunt ori victime, ori agresori, ori torţionari, ori eroi ai neamului sau viteji ai popoarelor, dacă ”ce-i martiric pentru mine devine duşman postum pentru altul”, precizează Sorin Lavric. Nu era nevoie de alt răspuns mai concret şi de bun simţ la toate speculaţiile filosofice ale prof. Rubin.

Ce-i drept, organizatorii nefiind teologi, nu au reuşit să surprindă unele subtilităţi sau diversiuni teologice şi sper să-şi asume creştineşte neajunsurile şi critica corectă a unor vigilenţi creştini, însă a critica pe cei ce au organizat simpozionul, pe motiv că ei nu au fost martiri sau deţinuţi politici, este ca şi când ai hotări de unul singur, că doar sfinţii care au suferit au voie să vorbească despre suferinţă sau martiraj.

Când cineva  eclipsează sau îşi asumă de unul singur suferinţa multora, doar că a supraveţuit terorii şi temniţelor comuinste, sau când deturnează suferinţa altora în favoarea unei confesiuni, a unei tagme, a unei etnii, sau a unei mişcări politice, cu scopul de a-şi etala meritele  sau curajul, sau şi mai rău cu scopul de a falsifica şi muşamaliza istoria, (vezi canonizarea recentă a cardinalului   Szilárd Bogdánffy, de origine maghiara, sanctificat de curând de Vatican. A fost cunoscut ca  un om plin de ură contra românilor din Ardeal. Vezi pe larg http://theologhia.wordpress.com/2010/11/01/presupus-colaborator-al-organiza%C8%9Biilor-anti-romane%C8%99ti-bogdanffy-szilard-a-fost-beatificat-in-prezen%C8%9Ba-trimisului-papei/),  atunci asistăm la o competiţie martirică ridicolă şi frivolă, ducând în desuitudine noţinea de martiraj şi o poate  transforma, în acest caz, fără valoare hristică.

Alegerea locaţiei arată tocmai discrepanţa, ruptura şi neînţelegerea care există între cei ce reprezintă Biserica în mod oficial şi între cei ce trăiesc dreapta credinţă în mod responsabil şi conştient cu istoria şi neamul. Probabil a fost aleasă locaţia în mod intenţionat, tocmai pentru a sublinia neimplicarea celor în drept.

Pentru că nu s-a oferit Biserica să ofere un spaţiu, din sutele de spaţii bisericieşti doar în Bucureşti şi pentru că din peste 50 de episcopi invitaţi, au fost prezenţi doar trei, atunci s-a ales locaţia oferită de hotelul Hilton. Apoi,  întrucât ”cei chemaţi la nuntă” nu au venit, s-a umplut sala cu cei de la răspântii şi ce s-a găsit prin pieţe, la garduri şi pe uliţele societăţii româneşti, adică oameni fireşti, curajoşi şi creştini sinceri, fie episcopi, preoţi, monahi şi monahii, fie laici inimoşi.

Unii au venit cu haina de nuntă a smereniei şi a dragostei, însă au intrat şi unii, la ”cina martirică” şi fără haina de nuntă (Luca 14, 23), ci cu haina lor de masoni cunoscuţi şi necunoscuţi, precum şi unii provocatori sub acoperire…

Personal pe masoni şi pe provocatori îi consider în mod egal un pericol real şi duşmani ai Bisericii lui Hristos şi ai martirilor, care au compromis un moment atât de important (şi unii  încă îl mai compromit), fără să se lepede mai întâi de satana şi toată lucrarea lui şi de toată trufia lui şi să ia parte fără jenă tocmai la un moment al cinstirii martirilor. Martirul reprezintă o sinteză a smereniei şi a jertfei personale cu lucrarea harică a lui Dumnezeu în ei. Ceea ce un mason reprezintă tocmai contrariul.

Dar cine ştie poate unii s-au lepădat prin lucrarea aceluaşi har, de masoneria şi rătăcirea lor după simpozion…! Toate sunt cu putinţă la Dumnezeu.

Eu mă rog ca Bunul Dumnezeu să-i ajute pe toţi masonii să se lepede de satana şi de rătăcirea lor cumplită şi să-i aducă la cunoştinţa adevărului veşnic şi la turma lui Hristos. Nimeni nu poate sluji lui Dumnezeu şi lui Mamona în acelaşi timp. Slujirea la doi domni este contraslujire şi batjocorire a lui Dumnezeu.

În contextul de mai sus  s-a oferit lumea laică, pe care criticii simpozionului o consideră mai puţin vrednică decât lumea bisericeasca oficială, care păcătuieşte prin tăcere şi tărăgănare sau poate chiar tăgăduire a propriilor martiri, să ajute cu bani şi să ofere locaţie pentru organizarea unui astfel de simpozion.

Aşa cum Biserica rămâne sfântă chiar dacă în ea sunt şi păcătoşi sau nelucrători după vrednicie, tot aşa şi acest Simpozion rămâne un moment sfânt, indiferent câte iude ştiute şi neştiute au fost de faţă. Sfinţenia a venit direct de la martiri şi  nu de la donatori sau de la vrednicia organizatorilor sau a participanţilor.

Dacă după 20 ani de la revoluţie nu au găsit de cuviinţă nici Sinodul Sfintei Biserici Ortodoxe, nici Faculţăţile de Teologie, nici vreo mănăstire unde trăiesc martiri în viaţă, nici Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici, nici jurnaliştii palavragii şi nici vreo instituţie a statului; s-au gasit totuşi un medic şi un actor, consideraţi pe nedrept locuitori ai Samariei, să suplinească, pe cât posibil, această enormă lipsă şi să diminueze cât de puţin din indiferenţa unei Biserici şi a unei naţii,  faţă de martirii neamului nostru, fără să se substitue nici Bisericii şi nici neamului şi fără să-i critice pe cei responsabili.

Scopul simpozionului nu a fost nici acuzarea torţionarilor, nici  criticarea celor responsabili şi autoîndreptăţiţi să vorbească doar ei  despre martiri şi nici alte scopuri oculte, ci să arte că martirii sunt ca o mulţumire adusă lui Dumnezeu, ca un prinos de recunoştinţă al întregii creştinătăţii. Ei sunt aleşii credinţei şi ai neamului, lămuriţi în focul chinurilor, precum aurul în topitoare. Să facă cunoscut românilor că acest nor de martiri poate aduce ploaia Duhului Sfânt pese noi şi ţara noastră, ca să nu ne uscăm în deşertul uitării, al minciunii şi al nesimţirii actuale. Apoi să arate că România sub teroarea roşie a dat ”nor de mărturii”[1] ai credinţei creştine şi aceştia trebuie să fie puşi în calendare şi nu în sertare sinodale sau academice şi amânaţi sine die.

În loc să mulţumească celor doi organizatori şi să continue acest gest de onoare, şi să facă ei şi mai bine decât au făcut cei doi, justiţiabilii societăţii jurnalistice şi unii justiţiabili eclesiali, îi critică, îi blamează şi aruncă cu pietre, ca unii care sunt fără de păcat. Imi pare rău pentru ei şi sper să-şi reconsidere atitudinea mai puţin creştină.

A nu studia martirii din punt de vedere academic, instituind un centru de martirologie post comunism, ar însemna că nu trebuie să dăm importanţă nici sinaxarelor, nici patrologiei, nici teologiei şi nici persecuţiilor din istoria creştinismului, ca obiect de studiu.

Ortodoxia nu trebuie redusă doar la cler, doar la nivel de slujbe, parastase şi colivă, elemente vitale pentru Biserică, însă nu reprezintă totul. Să nu uităm că fundamentul Bisericii Orotodxe este puterea de desăvârşire şi îndumnezeire permanentă prin jertfa lui Hristos, care generează jertfa de zi cu zi a credincioşilor ei şi apoi aceasta lucrează dreapta cunoaştere şi dreapta trăire a faptei în Duhul Sfânt.

Fără răspunsul nostru la jertfa lui Hristos cu jertfa noastră, Ortodoxia se goleşte de sens. Ortodoxia nu este conservatoare şi statică, ea este radicală şi profundă şi de aceea nu critică gestul sfânt al laicilor, uneori mai responsabili şi mai conştienţi decât mulţi clerici, oricât de imperfect ar fi acesta săvârşit, ci este îndelung-răbdătoare, sfătuitoare, îndrumătoare, mustrătoare şi lucrătoare prin iubire şi într-o permanentă relaţie dinamică cu lumea la toate nivelurile ei şi mijloceşte lucrarea harului necreat al lui Dumnezeu în fapta cea bună, care lucrează sinergic cler-mirean, care mistuie orice necurăţie şi împlineşte orice neajuns, numai dacă există dorinţă sinceră de mântuire, de adevăr şi îndumnezeire.

În clipa în care nici tu nu intri în Împărăţia lui Dumnezeu şi nici pe alţii nu îi laşi să intre, atunci cred că acei oameni care au astfel de atitudini morale şi de opinie, sunt departe de o ţinută duhovnicească autentică, departe de desăvârşire, departe de mântuire şi nu au înţeles prea mult din Ortodoxie. Să ne rugăm pentru ei să-şi recunoască măcar limitele, spre îndreptare şi mântuire!

Pr. Mihai Valică

 

---

[1] Vezi Evrei 12, 1: De aceea şi noi, având împrejurul nostru atâta nor de mărturii, să lepădăm orice povară şi păcatul ce grabnic ne împresoară şi să alergăm cu stăruinţă în lupta care ne stă înainte.