Expertul şi geniile
 |
| Why not a phonographic after-dinner speech machine? Celebrities could be represented at any number of banquets.[„An experiment in dinner speeches by telephone is to be tried at Massachusetts Institute.”] Mr. Punch’s After-Dinner Stories (1910) |
Experţii în educaţie ai Uniunii Europene pun criza societăţii româneşti pe seama “cultului geniilor”. Conform profesorului Robert D. Reisz, modelul întregului învăţământ romanesc e Eminescu şi, prin el, o anumită imagine a “creatorului vag paranoid şi asocial”. Mitologia geniului, scrie profesorul Reisz amintindu-mi de Personalitatea autoritară a lui Adorno, dă loc în domeniul social-politic “nevoii unui conducător charismatic, mesianic şi autoritar”. Mitologia geniului merge aşadar mână în mână cu fascismul. Într-o societate cu adevărat democratică, scrie profesorul Reisz, şcoala ar trebui să “producă cetăţeni” şi “persoane normale, bine integrate social”, adaptate “mediocrităţii vremurilor”. Trebuie, îndeamnă profesorul Reisz, să se reabiliteze normalitatea, definită în termeni de “medie”, de “paşi algoritmici” şi de “predictabilitate a acţiunilor”.
Excepţionalismul e păgubos şi, de aceea, profesorul Reisz cere schimbarea formelor pentru a obţine modificarea fondului: “Nu cerem să se schimbe mentalităţile înainte de a se schimba formele, căci aşa ceva este imposibil, cerem tocmai să se schimbe formele, ceea ce se poate face prin transformări ale cadrelor curriculare şi ale pregătirii pedagogice, astfel încât acest păgubos cult al excepţionalismului şi al genialităţii să dispară din sălile de clasă.”
Opiniile profesorului Reisz nu sunt cele ale unui simplu particular, ci ale unui expert implicat direct, în calitate de membru în felurite comitete de cercetare sau diriguire a învăţământului, în reforma educaţiei. De aceea, merită să facem câteva observaţii.
Mai întâi că nu doar cultul geniului poate avea reflexe politice autoritare, ci şi cultul normalităţii definite ca medie, ca adaptare. Orice geniu autoritar la vârf are nevoie de o masă obedient-omogenă la bază. Adaptabilitatea perfectă, socializarea pavloviană pe bază de conformism duce la o societate de mase perfect maleabile în mana “geniului” care ştie cum să le programeze, cum să scrie şi să introducă în sistem algoritmii autoritari necesari.
De aceea, normalitatea nu poate fi definită ca medie. Normalitatea nici nu e un rezultat al cultului mediei şi mediocrităţii. Dacă ar fi aşa, România ultimilor 60 de ani ar fi fost o Românie normală. Dar nu e. De ce? Pentru că toată lumea se adaptează, toată lumea se descurcă şi toată lumea urlă cu lupii. Ce lipseşte societăţii româneşti? Nu adaptabilitatea mediocră, ci curajul şi deprinderea de a face nu ceea ce “face popa, ci ceea ce spune popa”. Cu alte cuvinte, societatea românească suferă din cauză că i s-au distrus modelele (mie îmi place să zic „icoanele”, nu din raţiuni de fundamentalism, ci de acurateţe simbolică) şi deprinderea de a emula, de a urma aceste modele. Acesta e rolul şcolii: nu de a “produce” cetăţeni (astăzi pionieri, mâine consumişti), ci de a educa oameni întregi.
Într-un atelier în care toţi tâmplarii fac scaune strâmbe, tâmplarul care face scaune bune e cel normal, nu cel care face şi el scaune strâmbe, chiar dacă asta e media şi chiar dacă mediocritatea lui îl face acceptat de ceilalţi. Problema societăţii românesti nu e “cultul geniilor“, ci “cultul geniilor”, relaţia defectuoasă cu geniul, mumificarea lui discursivă.
În România, modelele nu se urmează, ci se parazitează şi se prohodesc. Noi nu imităm verticalitatea lui Nicolae Steinhardt, ci facem simpozioane despre Steinhardt. Sursa şi continuarea: Focuri în noapte