Părintele Evménios s-a născut în anul 1931 în satul Ethía, localitatea Monofátsi din regiunea Irákleio, Creta, fiind cel de al optulea copil al unei familii sărace și evlavioase. A devenit monah la vârsta de 17 ani, s-a nevoit pentru a-și cultiva în suflet dragostea și rugăciunea și a fost încercat din greu, atât prin boala leprei, dar și mai târziu, pe când era deja preot, prin înrâurirea demonică ce l-a chinuit sufletește și trupește și de care s-a izbăvit după multe rugăciuni, privegheri și dezlegări la mănăstirile din Creta, printre care mănăstirea Koudoumá sau Panaghia Kalyvianí.

Lepra l-a adus la Spitalul de Boli Infecțioase Sfânta Varvara din Atena. Acolo s-a vindecat, dar văzând durerea oamenilor, a hotărât să rămână în Spital ca preot, pentru a ajuta pe cât putea la alinarea suferinței celorlalți. Acolo, așadar, „își va începe lucrarea de păstorire, în fața căreia se pleacă cei cu diplome de teologie sau cu vrednicii bisericești”.

Dragostea sa și nevoințele i-au adus harul lui Dumnezeu și astfel, smeritul preot (slujea în Biserica Sfinților Doctori fără de arginți Cosma și Damian din incinta Spitalului) a ajuns la o mare măsură de sfințenie – pe care o ținea ascunsă pe cât putea – și s-a învrednicit să primească harisma înainte vederii, să trăiască stări duhovnicești înalte și vedenii, și să ajute mulțime de oameni, de orice treaptă socială și de orice nivel de pregătire intelectuală, nu doar prin sfaturile și rugăciunea sale, ci și prin simpla sa prezență plină de sfințenie.

Gheronda Evméniosîi iubea pe toți și pe fiecare om în parte, și era mai cu seamă un sfânt plin de veselie – râsul său izbitor era una dintre însușirile sale caracteristice – tot așa cum de multe ori ieșea din Sfântul Altar, în timpul Liturghiei, cu barba udată de lacrimi, după ce se rugase pentru toți cei în dureri și în necazuri, având și harisma lacrimilor.

Părințelul nostru râdea, râdea mult. Râdea cu noi, oamenii, și ne transmitea bucuria sa. Râdea cu sfinții, cu Maica Domnului, cu îngerii, și ne transmitea iarăși bucuria sfinților, a Maicii Domnului și a îngerilor; de aceea, când mergeam acolo, se putea întâmpla să fim supărați sau obosiți sufletește sau trupește, dar plecam zburând.

Părintele Evmenios râdea de multe ori și în timpul slujbelor, uneori în timp ce citea Sfânta Evanghelie sau când tămâia icoana Maicii Domnului, în vremea cântării „Ceea ce ești mai cinstită”.

Cine se apropia de Gheronda, vedea un preot, un călugăr cu o puternică bucurie pe chip. Această bucurie, de multe ori, și-o exprima râzând, râs ce se împletea cu vorbele sale sau se revărsa dinspre colțurile gurii cu buzele strânse, atunci când rămânea tăcut. Înțelegeai că era râsul unui om binecuvântat, plin de har dumnezeiesc, al unei inimi cu un preaplin de liniște adevărată, dumnezeiască și de bucurie ce se revărsa în afară și răcorea, cucerindu-i pe cei din jur. Era evident că Pr. Evmenios încerca să se stăpânească, din smerenie, pentru a nu lăsa să se vadă această sfântă calitate a sa, dar nu reușea întotdeauna.

Când mă duceam să îl vizitez, primeam acest dar, bucuria adică, și râsul său „mai altfel”, care se revărsa și inima mea. Când era îmbrăcat cu veșmintele preoțești și ieșea în dreptul Ușilor Împărătești pentru a rosti „Pace tuturor” sau când tămâia icoana Maicii Domnului de la catapeteasmă, fața sa, în comparație cu veșmintele sale strălucitoare, era mai luminoasă. Mai cu seamă în fața icoanei Maicii Domnului, la cântarea „Ceea ce ești mai cinstită” sau la Imnul Acatist, se închina inundat de bucurie și râdea singur, ca și cum Maica Domnului i-ar fi dat o veste plăcută» (Simon Monahul, Π. Ευμένιος – Ο κρυφός άγιος της εποχής μας (Pr. Evmenios – sfântul ascuns al vremurilor noastre), Atena, 2010, ediția a II-a, p. 137-146).

Părintele Porfirie spunea despre Gheronda Evménios: „Să mergeți să luați binecuvântarea Părintelui Evménios, pentru că este Sfântul ascuns al zilelor noastre. Ca Părintele Evmenios se întâlnește unul la două sute de ani”.

La Spitalul de Boli Infecțioase a avut ocazia să îl cunoască pe monahul sfânt Nichíforos, bolnav de lepră, care, deși orb din cauza bolii, a devenit un mare părinte duhovnicesc pentru creștini și dascăl al Părintelui Evménios. Ultimii doi ani de viață, Părintele Evménios i-a petrecut la Spitalul „Evanghelismós”, iar pe 23 mai 1999 și-a dat duhul în mâinile Domnului și a fost înmormântat, după dorința sa, în locul unde se născuse (în satul Ethía).

Rugăciunea lui Gheronda (“Și S-a bucurat Dumnezeu”)

Viața tainică a acestui sfânt Gheronda, îndeosebi nevoințele sale personale, nu sunt cunoscute mai pe larg. O importanță deosebită o are o rugăciune a sa, cuprinsă, alături de multe alte date despre viața lui, precum și mărturii ale multor oameni care l-au cunoscut, în cartea Monahului Simon, Π. Ευμένιος – Ο κρυφός άγιος της εποχής μας (Pr. Evmenios – sfântul ascuns al vremurilor noastre). Mitropolitul Neofit de Mórfou (Cipru) povestește: 

Continuarea şi sursa