Steaua nopţii vestise plecarea. Pruncușorul gângurea ușor pe unda colindului dulce. Alint. Tot cerul se luminează în ultima noapte pe pământ. Fiecare ghețar are formă de inimă şi se înfiorează de bucurie. Îmi place să vorbesc, să aud și să simt iubirea. Iubesc iubirea şi o găsesc peste tot. Buzele dezlipesc cuvintele, curăță și construiesc. Dincolo de cântec pulsa viața în verdele zilelor. Cărarea şerpuită printre dealurile privirii aşteaptă paşii. Trunchiuri cu rădăcină în pământul țării gem în somnul tăcerii şi al faptelor. Izvoare de lumină din asfințitul însângerat al inimii cântă glorios din dimineața dintâi. Duioasă, solemnă, nesfârșită, iubirea nu are frică și tristețe. Unii caută priviri, alții le ascund. M-am uitat în larg printre vapoare. Râd, plâng. Simți că ai crescut. Încă ne întâmplăm, din grija Domnului…

Dumnezeu ne iubește tocmai pentru că suntem fiii Lui, cu toate defectele neputințele, slăbiciunile, minusurile noastre. Iar pentru „acel păcat” L-a trimis pe Însuşi Fiul Lui, Hristos, să-l şteargă. Principalul păcat al oamenilor este doar tristeţea şi teama. Potirul se ţine şi izvorăşte din dreptul inimii, din lumina mai presus de fire. Fără şovăire. Nobleţea acelei iubiri îmi aduce pe inimă veşminte albe şi nu mai port vină. Pentru un om, întreg pământul e casa Lui. Gust Iubirea pe care Dumnezeu o dăruieşte neîntrerupt. Iubire iertătoare, lină, nesfârşită, care le învinge pe toate şi scoate lumină din abisul îndoielii şi neîncrederii. Iubire din iubire sfâşietoare, fără spasme. Oricărui înger o să-i pară întotdeauna rău că nu e om!… Frumoşi mai sunt oamenii!… Bună şi duioasă este întreaga creaţie. Râd zilnic cu cerul în ochi. Plini de bucurie sunt oamenii când sunt iubiţi! Surâd… Oamenii sunt strălucitori, plini de pace şi bucurie, lunecând cu soarele şi luna. Zâmbet cristalin poartă lumea, florile, cerul.

Nu vreau să mă mai întunec la culoare. Iartă-mă! Nu ştiu să răspund la întrebări. Întreabă-ţi inima. Lipseşte ce nu există. Albastrul tău, nu trebuie să fie acelaşi cu albastrul meu. Poveste cu suspin, lin. Lacrimă, nu rouă din floarea albă cu patru petale. Lumea mă iubeşte aşa cum sunt, chiar dacă am patru petale. Pentru unii spin, pentru alţii plasture. Iasomie, porţi semnul crucii, semnul iubirii. Lumină de flori pe ramura altarului înmiresmat. E frumos şi un trifoi cu patru foi. Leagăn al inimii şi minţii între două flori de iasomie. Fiecare are rostul lui, bucuria lui şi importanţa lui în inima Tatălui Ceresc. Oamenii se înveselesc adeseori pe nenorocirea altora. Şi-au transformat viaţa în nuvele şi schiţe. Vorbele multe pline de mâhnire ei le numesc rugăciuni. Şi cioara a fost cea mai frumoasă pasăre, dar pentru că a stat deasupra crucii, cu aripile ei făcând aer şi răcoare Răstignitului, bătând mereu să-şi salveze Stăpânul, s-a întunecat de durere… La moartea Lui a trăit până în vârful penelor rana omului pironită pe rana Domnului. Şi a rămas îndoliată pe veşnicie… Sunt inimi de piatră ce devin nisip, apă, cord. Iar Hristos plânge sfâşietor de trist şi de singur…

„Iisus, iartă-mă!”, asta spunea mereu glasul din pădure când murea de durere. Plesneşte inima de piatră şi devenim frumoși. Cine lipseşte, cine este, cine întârzie?! Veşnicii de stat împreună. Devotament. Pasiune. Tandreţe. Destindere. Împăcare. Transformare. Atenţie. Perseverenţă. Blândeţe. Vindecare. Dăruire. Speranţă. Aer de mătase. Ghemotoace de lumină. Citesc inima, sună clopoţelul. Te iubesc!

Sursa: http://www.doxologia.ro