Ioánnis Vatátzis nu era naiv. Știa că Papii Grigorie IX și Inochentie IV n-ar fi acceptat pozițiile ortodocșilor referitoare la unirea Bisericilor. Dionýsios Zakynthinós menționează motivul pentru care împăratul Niceei s-a implicat în chestiunea unirii Bisericilor: «Pentru a neutraliza intervențiile Sfântului Scaun (Papei), împăratul a promovat cu multă abilitate subiectul preferat al marelui Pontif – unirea Bisericilor – iar mai apoi, a căutat să stabilească echilibrul puterilor prin intervenția în cadrul unor conflicte mai generale. Reînnoind o veche tradiție bizantină, a căutat să încheie o alianță cu germanii, pe care a fixat-o drept obiectiv principal al politicii externe. De asemenea, prietenia cuFrederic II Hohenstaufen, rivalul Sfântului Scaun, i-a permis lui Ioánnis Vatátzis să obțină anumite favoruri».

Contrar poziției lui Ioánnis Vatátzis și a Niceei, Grecia de Vest și, mai exact, dinastia Ángheli-Komniní a adoptat o atitudine mai concesivă în cadrul relațiilor cu Papa și cu francii. Un exemplu concludent îl constituie politica adoptată de Manuíl, fratele lui Theódoros Ánghelos, care fusese luat ostatic de către Hasan. Acesta, în lipsa lui Theódoros, s-a autoproclamat rege al Tesalonicului, numind demnitari în diverse funcții înalte din rândul cunoscuților săi. Pentru a se păzi de un eventual atac al francilor, a încheiat o alianță cu guvernatorul Peloponezului, Godofredo Villehardouin, și a recunoscut autoritatea Papei asupra bisericilor de pe teritoriul său. Acest demers, însă, a atras reacția ostilă a clerului și laicatului ortodox, care s-au răsculat împotriva sa, obligându-l să-și schimbe politica și să intre în contact cu Vatátzis. Ca să calmeze spiritele încinse ale poporului, acesta s-a adresat patriarhului Ghermanós cu două cerințe: 1) să convoace un sinod care să dezbată subiectul unirii dintre Biserica răsăriteană și cea apuseană, și 2) să mijlocească pe lângă Vatátzis, astfel încât să fie stabilită pacea între cele două state grecești pentru o mai bună cooperare a acestora. Aceste cerințe nu erau însă sincere, ci aveau menirea să întârzie puțin lucrurile și să calmeze spiritele încinse ale credincioșilor, care nu vroiau să audă de Papă. O altă problemă cu care se confrunta Manuíl era faptul că Vatátzis, datorită politicii sale pline de succes atât în plan intern, cât și în afara granițelor, precum și datorită victoriilor obținute cu armata sa, atrăsese multe simpatii din partea unor cercuri importante de oameni din statul lui Manuíl, care îl vedeau ca protectorul de drept al Bizanțului.

Împăratul Ioánnis, protectorul și susținătorul clasei muncitoare, urmărea creșterea cu orice preț a nivelului de trai al agricultorilor și al crescătorilor de animale. Însă, încercând să îndeplinească acest obiectiv, a venit de multe ori în conflict cu clasa bogaților, care deținea mari întinderi de pământ, provocând reacția ostilă a acestora. Hotărât fiind să pună bazele unui stat puternic, care să-i unească din nou pe greci și să-i elibereze de sub robia popoarelor barbare care profitaseră de decăderea Imperiului bizantin, regele Ioánnis nu a repetat greșelile predecesorilor săi, care îi asupreau pe cei săraci și îi favorizau pe cei bogați. De la bun început, a conștientizat faptul că trebuie să câștige încrederea poporului simplu, oferindu-i pământ ca să aibă ce cultiva și să poată trăi. Pentru a veni în ajutorul săracilor, a întocmit un catalog (un fel de cadastru național), prin care erau confiscate bucăți de pământ din proprietățile marilor aristocrați și date săracilor, astfel încât fiecare să poată trăi bine și omenește. În felul acesta, a reușit să ridice nivelul economic al statului prin Agricultură, care avea drept obiectiv stimularea viticulturii, dar și a altor ramuri principale.

George Ostrogorsky, în Istoria Statului Bizantin, relatează reformele aplicate de Vatátzis în domeniul agriculturii, pe care a pus-o în slujba apărării statului. Cităm din cartea sa: «(Vatátzis) a ridicat fortificații în regiunile de graniță din motive de apărare. Continuând cele mai bune tradiții ale statului bizantin, a creat ferme militare și a întărit forțele armate prin instalarea permanentă a cumanilor în regiunile de graniță, cu condiția ca aceștia să-și ofere serviciile militare în caz de război. În felul acesta, a reintrodus în Răsărit sistemul de apărare a granițelor, fapt caracterizat de către istoricul Geórgios Pahyméris drept cea mai mare izbândă a statului Niceii. În paralel, însă, au fost concesionate imperiului de Nicea mari întinderi de pământ. Se pare că Ioánnis Vatátzis a oferit terenuri agricole medii ca întindere clasei militare».

În paralel cu dezvoltarea agriculturii, Ioánnis a oferit o atenție deosebită și creșterii de animale și păsări. Se spune chiar că din crescătoria de păsări a curții domnești, la un moment dat, se vindeau mii de ouă… Bazându-se pe o economie solidă, a profitat de foametea care cuprinsese sultanatul din Iconiu, vinzând turcilor grâu la un preț foarte ridicat. Referitor la acest subiect, Nikifóros Grigorás relatează următoarele: «În acea vreme se stârnise o foamete mare printre turci, care rămăseseră fără alimente. Acest lucru a fost în folosul romanilor (grecilor). Toate drumurile s-au umplut de turci, care se îndreptau spre statul romanilor. Multe din bogățiile acestora: aur, argint, mătăsuri și obiecte prețioase au ajuns în mâinile romanilor. Îi puteai vedea plătind o grămadă de bani pentru a cumpăra puțin grâu. Păsările, boii, mieii, toate erau foarte scumpe. Și astfel casele romanilor s-au umplut repede de bogății provenite de la barbari, iar vistieriile împărătești s-au procopsit cu bani din belșug».

De asemenea, Vatátzis a reușit să prevină deturnarea de fonduri la care se dedau mai marii orașelor în detrimentul claselor de jos. A făcut dreptate tuturor, indiferent că erau bogați sau săraci, neluând partea nimănui. În paralel cu agricultura și cu creșterea animalelor, a reorganizat și industria, în special, industria textilă, care pe atunci era foarte dezvoltată. Din cauza faptului că se dezvoltase comerțul cu multe produse și țesături, importate atât din Răsărit, cât și din Apus, mai ales din Italia, clasele superioare ale Niceii preferau să cumpere exclusiv din aceste produse de import. Prin urmare, produsele interne aveau de suferit. Pentru a stimula industria statului, Vatátzis a interzis, sub amenințarea unor aspre sancțiuni, importul de țesături și alimente din străinătate, îndemnându-i pe cetățeni să fie mulțumiți și cu produsele locale. Și-a dat seama imediat că balanța comercială era înclinată mai mult spre import decât spre export, iar acest lucru afecta serios producția locală. Prin aceste măsuri, a avut de suferit comerțul marilor orașe italienești – Veneția, Genova, în schimb a fost întărită economia statului bizantin. În general, Vatátzis nu dorea să aibă legături comerciale cu italienii. Donald M. Nicol, în cartea sa intitulată Bizanț și Veneția, relatează că «cel mai important împărat al Niceii, Ioánnis III Vatátzis, care, în anul 1222, l-a succedat la tron pe Láskaris, și-a propus să întărească imperiul, astfel ca economia statului să nu mai depindă de comerțul cu italienii. Nu vroia să mai aibă legături aceștia, nici măcar în Constantinopol. Dacă se întâmpla ca vasele sale să plutească în Cornul de Aur, asta însemna că vrea să ia înapoi Orașul (Constantinopol) din mâinile italienilor, să răstoarne regimul latin și să restaureze Imperiul bizantin».

Pe plan intern, a pus oameni simpli în importante funcții de stat, nu aristocrați, ci oameni capabili să facă față sarcinilor încredințate, punând astfel bazele meritocrației între cetățeni. Prin această politică, Vatátzis i-a îndepărtat de la conducerea statului pe aristocrați, care, văzând că își pierd averile și funcțiile, au încercat să se împotrivească măsurilor luate de acesta. Însă orice tentativă de împotrivire s-a dovedit a fi zadarnică, căci Vatátzis era perfect convins de faptul că, pentru a se păzi de vrăjmașii din afara statului, trebuia mai întâi să-i neutralizeze pe cei din interior, lucru pe care, de altfel, l-a și reușit. A trebuie să-i înfrunte nu numai pe marii feudarhi, care îi stăteau împotrivă, ci și pe oamenii din cercul apropiat al lui Theódoros Láskaris, care aveau pretenții la tronul Niceii. S-a dovedit a fi un adevărat părinte al grecilor, reprimând orice formă de exploatare a poporului. Dorea să șteargă orice urmă de nedreptate din statul său, luând măsuri drastice împotriva celor care îi exploatau pe oamenii săraci și simpli. A micșorat taxele, ajutând astfel clasa de mijloc, și a ridicat considerabil nivelul de trai al cetățenilor. Se simțea mereu nu ca un despot, care urmărește să câștige bogății și slavă, ci ca un simplu om ales de Dumnezeu pentru a conduce poporul, oferind astfel un exemplu de lider politic și spiritual generațiilor următoare. De asemenea, în domeniul economic, a luat măsuri care interziceau risipirea averii private. Într-una din legile decretate (neará), menționează că «cei bogați nu au dreptul să poruncească cetățenilor de rând să-și schimbe modul de viață, ci sunt datori să renunțe la cheltuielile de prisos».

Cu banii luați din vistieria imperială, a înființat așezăminte filantropice, azile pentru săraci și bătrâni, spitale și alte instituții de asistență socială. Toate aceste acțiuni i-au atras renumele de mare filantrop. În domeniul Medicinei și al Farmaceuticii, a dispus efectuarea unor lucrări de copiere și colectare. Mai exact, l-a îndemnat pe doctorul curții domnești (actuarius), Nikólaos Myrepsós, să-și termine lucrarea despre Farmacologie, lucrare care era alcătuită din 2600 de leme. Referitor la această lucrare, Herbert Hunger, în capitolul «Medicină» al lucrării sale, Literatură Bizantină, relatează următoarele: «a rămas încă nepublicat Dynameron-ul (colecție de rețete) lui Nikólaos Myrepsós, care conține peste 2600 de indicații famaceutice, dispuse în 48 de capitole». Nikólaos Myrepsós, născut în Alexandria, a trăit în timpul domniei lui Ioánnis III Vatátzis caactuarius, adică doctor al curții domnești din Nicea, unde și-a finalizat și lucrarea sa de căpătâi, între anii 1270-1290. Funcția de actuarius era strâns legată de spitalul central al palatului Mangánon din capitala imperiului bizantin și totodată îl împuternicea pe purtătorul său cu sarcina supravegherii cursului de Medicină. Această funcție apăruse inițial în Nicea înainte de 1204, având semnificații asemănătoare cu cele din timpul lui Myrepsós.

De asemenea, Ioánnis Vatátzis a acordat o atenție deosebită caselor de oaspeți, unde erau instruiți doctorii din Constantinopol și se aflau bibliotecile specializate de Medicină. Casele de oaspeți erau considerate extrem de importante în cadrul programului de renaștere spirituală a imperiului. Timothy Miller, în lucrarea sa, Nașterea Spitalului în Imperiul Bizantin, menționează că «moștenirea înțelepciunii Medicinei grecești ar fi fost neînsemnată dacă casele de oaspeți nu ar fi servit drept loc de depozitare a bibliotecilor și de desfășurare a cursurilor de Medicină». Sursa şi continuarea: pemptousia.ro