La 24 martie 2013, în duminica I din Postul cel Mare, Biruinţa Ortodoxiei, Preafericitul Patriarh al Moscovei şi al întregii Rusii Chiril a oficiat liturghia Dumnezeiască a sfântului ierarh Vasile cel Mare şi cinul Biruinţei Ortodoxiei la catedrala „Hristos Mântuitorul”. După citirea Evangheliei  Preafericitul Stăpân a ţinut o predică.

În numele Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Astăzi Biserica marchează prima duminică din Postul cel Mare, o sărbătoare care se numeşte Biruinţa Ortodoxiei. Iar duminica trecută, în ajunul Postului cel Mare, s-a numit duminica izgonirii lui Adam din rai. Pe de o parte, izgonirea primilor oameni din rai, excomunicarea de la relaţia cu Dumnezeu, pe de altă parte – triumful credinţei. Iar între aceste două evenimente – un timp deosebit al postului, al rugăciunii aprofundate, al pocăinţei, al meditaţiilor la propria viaţă, la propriile păcate.

Consider că pentru mulţi a fost timpul adoptării unor importante decizii. Cineva a hotărât să se elibereze de vreo obişnuinţă rea, altcineva – să-şi schimbe principial relaţiile cu cei apropiaţi, cu soţia, cu copiii, cu părinţii. Cineva a adoptat alte hotărâri importante, purtat de glasul conştiinţei şi de dorinţa de a aduce pocăinţă adevărată în faţa Domnului. Cineva, se prea poate, nici un fel de decizii nu a adoptat, dar pur şi simplu cu inimă înfrântă s-a rugat lui Dumnezeu pentru iertarea păcatelor. Iar altcineva nici aceasta nu a reuşit să facă, dar mai sunt şase săptămâni care ne despart de Paştele Domnului şi în acest răstimp se pot multe de făcut.

Aceste hotare ale timpului – pe de o parte, izgonirea lui Adam din rai, pe de altă parte, biruinţa credinţei – sunt hotare simbolice ale istoriei omenirii, hotare ale existenţei omeneşti. La începutul istoriei omul păcătuieşte în faţa lui Dumnezeu, încetează să-i acorde încredere lui Dumnezeu, refuză să creadă în faptul că legea vieţii, oferită de Dumnezeu, este o lege corectă. El nu Îi acordă încredere lui Dumnezeu, iar apoi chiar şi pierde ascultarea faţă de El; doar ascultarea adevărată este acolo, unde este încredere: şi se rupe legătura dintre om şi Dumnezeu. Deoarece totul ce s-a întâmplat cu primii oameni, prin păcat a schimonosit firea lor, ei nu mai puteau rămâne în comunicare cu Dumnezeu şi au fost eliminaţi din această comunicare. Iar imaginea acestei eliminări a omului de la comunicarea cu Dumnezeu este alungarea din rai.

Însă Dumnezeu nu a părăsit neamul omenesc. Cel puţin de trei ori Dumnezeu a intervenit în istoria omenirii, adresându-se oamenilor cu chemarea de a restabili uniunea cu El. Prima chemare de acest fel a fost făcută circa 2000 de ani până la Naşterea lui Hristos, adresată unui nomad pe nume Avram, din Ura Haldeii, care se afla pe teritoriul Iracului de azi. Avraam avea turmele sale, numeroase vite – era un om înstărit. Domnul s-a adresat către el cu o poruncă: „Ieşi din pământul tău, din neamul tău şi din casa tatălui tău şi vino în pământul pe care ţi-l voi arăta Eu” (Fac. 12:1) – acela era pământul Hananeian, Palestina de azi.

Fără doar şi poate, Avraam era un om calculat, deştept. El înţelegea la ce pericole s-ar supune, dacă ar merge într-un drum lung cu averea, vitele, prin pustiu. Probabil, o reacţie normală la această chemare ar fi fost aproximativ astfel: „Mă simt bine şi aici, am ceea ce am şi nu mai vreau nimic. Nu vreau să risc nici cu propria persoană, nici cu apropiaţii mei, nici cu averea”. Însă Avraam ascultă de Dumnezeu şi merge în pământul Hananeian. Iar acolo trebuie să treacă încă printr-o încercare. Dumnezeu îi spune: „Adu-mi jertfă pe unicul tău fiu” – adică unica speranţă, deoarece Avraam şi cu soţia lui aveau deja o vârstă înaintată (vezi: Fac. 22: 1-13).

Totul se curma odată cu moartea urmaşului. Pentru oamenii din vechime aceasta era catastrofa vieţii lor, fiindcă doar în mulţi copii era puterea, doar o familie mare se putea apăra, numai ea putea să se asigure în aspect economic. Dar ce face Avraam? El Îl aude pe Dumnezeu şi, ascultându-L, ridică cuţitul. Însă noi ştim că Domnul i-a ţinut mâna şi ca răspuns la o astfel de fidelitate şi la această ascultare, a încheiat cu Avraam un legământ, o uniune, făgăduindu-i urmaşi mulţi şi puternici (vezi: Fac. 22:16-17). Avraam a făcut contrariul la ceea ce a făcut Adam – el a restabilit încrederea în Dumnezeu. El L-a crezut şi L-a ascultat.

Încă odată intervine Domnul în istoria omenirii, când se adresează către alesul Său Moise şi îi porunceşte să scoată poporul din pământul Egiptului şi să-l ducă din nou în pământul Hananeian (Ieş. 3:10). Atunci poporul israelit se afla în robie şi nu putea părăsi Egiptul. Israeliţii erau robi, lipsiţi de liberul arbitru – asupra lor era voinţa faraonului. Cum a fost posibil de ridicat, împotriva voinţei faraonului, un popor ce număra multe mii de persoane şi de a-l porni prin pustie în pământul Hananeian? Iarăşi, din punct de vedere al omenescului, era o faptă dementă – sau faraonul îi va nimici pe toţi, sau oamenii singuri vor muri în pustie. Însă Moise Îl ascultă pe Dumnezeu. El acceptă voinţa Lui şi în deplină ascultare, în pofida riscurilor enorme, săvârşeşte ceea ce Dumnezeu i-a poruncit să facă. Pe muntele Sinai Domnul îi dă lui Moise lespezile Legii, îi dă regulile morale ale vieţii, prin care trebuia să se afirme acea lege, acea uniune, pe care a stabilit-o Dumnezeu cu strămoşul Avraam.

Şi a treia dată Dumnezeu intervine în istoria omenirii într-un mod cu totul aparte. Nici poruncile, nici legea, nici uniunile, pe care le-a fondat anterior Domnul, nu i-a reţinut pe oameni de la păcat, deoarece păcatul a intrat în firea omului şi acţiona în ei prin moştenire. Vina pentru păcat se află în oameni şi pentru a-i introduce în comunicare adevărată cu Sine, ca să umple legea, uniunea cu un astfel de conţinut, care ar deschide oamenilor drumul pentru revenirea în rai, Dumnezeu Îl trimite pe Fiul Său în lume – pentru ca El, Cel fără de păcat, prin Jertfa, adusă lui Dumnezeu, prin Jertfa de pe Golgota, să poată răscumpăra păcatele oamenilor şi să-i izbăvească de vina pentru păcatul lui Aram şi pentru alte păcate.

Domnul săvârşeşte această misiune măreaţă şi împlineşte legea, lăsată lui Moise, prin măreţe porunci care ridică etica omenească la o înălţime insurmontabilă până atunci, care deschide o perspectivă Dumnezeiască vieţii umane. Pentru meritele răscumpărătoare ale Fiului Său, ca răspuns la Jertfa nevinovată şi pentru credinţă şi ascultare, Dumnezeu dăruieşte tuturor oamenilor, care acceptă acest testament nou, o parte din viaţa Sa Dumnezeiască, harul Dumnezeiesc, care este în stare să ajute oamenilor să îndeplinească poruncile morale ale lui Dumnezeu.

Totul ce ştim despre cauza mântuirii, săvârşită de Dumnezeu pentru oameni, noi aflăm din revelaţia Dumnezeiască. Însuşi Domnul ne-a spus nouă despre toate acestea. Cuvintele Lui au fost înscrise de scriitori antici, care au trăi câteva mii de ani în urmă, iar apoi de sfinţii apostoli, care au trăit 2000 de ani în urmă. Cuvintele Lui sunt cunoscute, însă în decursul istoriei au fost multe încercări de a schimonosi această revelaţie a lui Dumnezeu, de a-i conferi un astfel de sens şi o astfel de tâlcuire, care elimină însăşi esenţa cuvântului lui Dumnezeu. Noi ştim că lupta pentru puritatea revelaţiei lui Dumnezeu, pentru puritatea cuvântului lui Dumnezeu, păstrat în neamul omenesc, s-a dat o luptă crâncenă. Aproape tot mileniul întâi a trecut sub semnul luptei, pe care a dus-o Biserica pentru puritatea revelaţiei lui Dumnezeu. Biserica a păstrat această revelaţie, a protejat-o de la schimonosiri, a apărat-o şi a transmis-o generaţiilor următoare ca pe cea mai mare comoară, pe care Dumnezeu a binevoit să o plaseze în istoria omenirii.

Biruinţa Ortodoxiei este o sărbătoare care a fost stabilită în cinstea victoriei obţinute asupra unei rătăciri eretice primejdioase – lupta cu icoanele sau negarea închinării la icoane. Când a fost fondată această sărbătoare, mulţi credeau că niciodată nu vor mai exista încercări de a schimonosi cuvântul lui Dumnezeu şi a tulbura sensul poruncilor lui Dumnezeu. Noi ştim că aceste speranţe nu s-au îndreptăţit. Probabil, până la sfârşitul veacurilor vrăjmaşul neamului omenesc va tulbura minţile, va ispiti, va provoca la acţiuni, cu începere de la neacceptarea deplină a cuvântului lui Dumnezeu şi până la schimonosirea lui vicleană, până la pierderea totală a sensului său.

Istoria omenirii este plină de nevoinţe ale oamenilor – lupta cu sine însuşi, lupta cu propriile păcate, lupta pentru puritatea cuvântului lui Dumnezeu. Într-o anumită măsură prima săptămână a Postului cel Mare ne oferă o reflectare a acestei istorii, doar noi de asemenea am trecut prin multe în aceste zile: şi rugăciunea, şi autoîncercarea, şi spovedania, şi pocăinţa; iar azi sărbătorim triumful credinţei noastre. Credem că şi istoria omenirii, căreia îi este caracteristic totul – şi lepădarea de Dumnezeu, şi păstrarea eroică a credinţei, şi ispitirile straşnice, tentaţiile, crimele, şi marile zboruri ale duhului omenesc, şi arătarea sfinţeniei – toate acestea se vor încheia cu biruinţa credinţei.

Să nu vă îndoiţi nici într-o clipă de acest lucru! Totul va trece – şi nenorocirile, şi scârbirile, şi conflictele. Totul va trece – şi încercările de a distruge credinţa, de a o schimonosi, de a-i rupe pe oameni de la Dumnezeu, de a-i pune din nou în poziţia de luptători cu Dumnezeu, ce nu Îl acceptă pe Dumnezeu şi nu doresc să-L asculte. Totul va trece, iar în finalul istoriei este biruinţa credinţei. Această biruinţă se va afla la hotarul dintre istorie şi metaistorie, la începutul intrării Împărăţiei lui Dumnezeu în toată creaţia şi transformarea lumii create conform organizării vieţii raiului – anume aceea, pe care oamenii au pierdut-o în urma păcatului.

Fie ca experienţa nu prea mare a căutării duhovniceşti, pe care mulţi au trăit-o pe parcursul primei săptămâni şi pe care, eu sper, o vor căpăta şi în zilele ulterioare ale Postului cel Mare, ne va deschide înţelegerea acelei perspective Dumnezeieşti, la al cărei capăt se află strălucirea neapusă a slavei lui Dumnezeu, ai cărei părtaşi va fi fiecare din noi, care crede în Dumnezeu, acceptă legea Lui şi Îi ascultă glasul. Amin.

Serviciul de presă al Patriarhului Moscovei şi al întregii Rusii

SURSA: PATRIARCHIA.RU